Lleida, un oraş ca o pîine caldă

Seu Vella, simbol catalan

Să vă spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă? Am mai scris despre asta aici, aici, aici, aici şi iar, aici, aici şi aici.

Vă spun atunci că Lleida a rămas la fel, deşi de vara trecută – de cînd ne-am spus adio pentru a doua oară, convinşi că n-o să ne revedem niciodată – n-am mai auzit unul de altul. A rămas la fel, adică binevoitoare, calmă şi caldă. O ştiu asta şi zecile de mii de români care locuiesc acolo, unii temporar, alţii luînd, în acest sens, hotărîri definitive. Nu le-a fost întotdeauna uşor şi adesea au avut de luptat cu discriminarea, purtînd după ei şi stigmatul imigrantului. Recunosc, în şederile mele în Catalonia, personal, nu m-am confruntat cu astfel de situaţii, poate şi din pricina mediului frecventat, ori poate discriminarea să se fi făcut acolo într-o manieră mai subtilă, mai greu perceptibilă.

O pîine fără discriminare

Însă ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e o poveste despre o iniţiativă recentă minunată: 70 de brutării din Lleida (un oraş cu peste 100.000 de locuitori din Catalonia, Spania) au hotărît să servească pîinea clienţilor în pungi inscripţionate cu mesaje informative despre imigranţii care locuiesc acolo, porniţi să doboare prejudecăţile şi clişeele care circulă ca adevăruri pe străzile şi în minţile catalanilor. În acest fel, pe sacoşe vor putea fi citite datele reale despre numărul imigranţilor din comunitate, despre locurile lor de muncă etc. Iniţiativa brutăriilor e susţinută de Asociaţia Catalană pentru Cooperare şi Dezvoltare, de Breasla Brutarilor, de primărie şi de Guvernul catalan, tocmai pentru că se doreşte încetarea zvonurilor şi convingerilor false cum că imigranţii ar fi cei care iau în mod abuziv ajutoarele sociale destinate catalanilor sau că ar fi vinovaţii pentru colapsul din sistemul sanitar. În principal, lupta (autorităţilor) se dă împotriva impresiei generale existente cu privire la o aşa-zisă invazie a imigranţilor şi, în acest context, ideea promovării adevărului social despre imigranţi prin intermediul brutăriilor mi se pare excelentă, căci, nu-i aşa, de pîine are nevoie toată lumea. Să sperăm că, în felul acesta, va fi totuşi mai puţin circ.

Să vă mai spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă?

Mai multe informaţii despre această poveste găsiţi, în spaniolă, aici.

Reclame

Un deceniu de Jurnalism

Cei zece ani ciudaţi s-au dus, de-acum aştept minunea!

Mi-am dat seama că în octombrie 2011 a început cel de-al zecelea an din existenţa-mi pe care-l petrec în preajma Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Am fost: prima generaţie care a făcut modulul CuzaNet, prima generaţie care nu a mai dat examen de admitere şi prima care nu a mai susţinut un examen scris pentru finalizarea studiilor (examen de licenţă). Patru ani din cei zece au fost de o parte a catedrei, următorii şase de cealaltă parte. Suficient cît să-mi rămînă amintiri pentru fiecare an, amintiri care-ncep cam aşa:

 

1. Pe vremea mea, documentarea ştirilor se făcea pe teren şi nu pe Facebook;
2. Pe vremea mea, interviurile se făceau faţă în faţă, nu pe Messenger;
3. Pe vremea mea, declaraţiile se luau pe reportofon cu casetă şi nu pe reportofon digital;
4. Pe vremea mea, greşelile de gramatică erau o excepţie, nu o regulă;
5. Pe vremea mea, orele de practică (radio) se desfăşurau într-o încăpere din Fundaţie, cu tabla rezemată de perete;
6. Pe vremea mea, bursa de merit era de 1.500.000, adică 150 de lei;
7. Pe vremea mea, CuzaNet era un modul de practică de un semestru, dar trimiteam ştiri cît pentru două;
8. Pe vremea mea, cursurile se scriau de mînă şi nu ne erau furnizate în formate electronice (cu foarte mici excepţii);
9. Pe vremea mea, nici nu se cumpărau, nici nu se vindeau teme, proiecte de final de semestru ori licenţe;
10. Pe vremea mea, Jurnalismul se studia în patru ani, deşi umbla o vorbă cum că, în România, pentru a face meseria asta, n-ai avea nevoie de niciunul. Dar cum facultatea ne învăţa pe-atunci că bunul jurnalist nu-şi pleacă urechea la zvonuri, fireşte, am rămas. Cică cei care s-au lăsat şi s-au apucat de altceva au ajuns departe, dar şi informaţia asta o ştiu tot din auzite.