Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

Anunțuri

Avem locul de muncă pe care-l merităm?

Despre noi, numai de bine

Întrebări pe care nu vrem să ni le punem

Cu toţii ne-am plîns, într-un moment sau altul, într-un context sau altul, de condiţiile locului de muncă, de colegii de la locul de muncă, de o aşa auto-clamată supra-calificare a noastră în raport cu ceea ce facem, cu ceea ce sîntem puşi să facem sau în raport cu recunoaşterea de care beneficiem din partea colegilor şi a superiorilor ierarhici. Pînă la punct, e firesc să vrem pentru sine ce-i mai bun şi (eventual) în cantităţi cît mai mari. Însă v-aţi gîndit că e posibil ca cerinţele noastre să nu fie justificate? Dacă ceea ce credem despre noi şi despre puterile noastre e o construcţie falsă, dar frumos prezentată celor în faţa cărora ne plîngem risipirea vocaţiei în locuri nepotrivite? Dacă grila după care sîntem evaluaţi ne plasează undeva mai jos decît acolo unde ne-am fi plasat noi, chiar şi-atunci cînd încercam exerciţii de onestitate şi modestie? Cum ne raportăm la noi atunci cînd vine vorba de activitatea profesională pe care o desfăşurăm? Invocăm diplomele pe care le deţinem, ca să vorbească în numele nostru? Facem o demonstraţie practică a ceea ce ştim în faţa şefului atunci cînd îi vom pretinde confirmarea unui statut? Şi, dacă chiar şi-aşa, nu vom izbuti nimic? Renunţăm la vis sau îl căutăm în altă parte? Dar dacă ne-am ambiţionat în direcţia greşită?

Să încercăm să (ne) analizăm poate cu mai multă luciditate şi să ne regîndim traseul: nu cumva ne-am potrivit frumos standardul la o limită pe care să fim convinşi că o putem atinge sau pur şi simplu nu putem mai mult? Ne acuzăm colegii de incompetenţă pentru că ei chiar aşa sînt sau pentru că ne e ciudă că, fiind colegi cu ei, sîntem la fel? Să ne căutăm ceva mai bun, zic! Sau nu cumva de teama intimă şi poate inconştientă să nu ne deconspirăm propriile incompetenţe într-un loc mai bun, stăm aici, unde facem pe-a competenţii sau, în fine, chiar sîntem, în raport cu standardul?

Evident, sînt şi locuri de muncă tîmpite, cu şefi tîmpiţi şi colegi tîmpiţi. Dar tu cum şi, mai ales, de ce ai ajuns acolo? A fost conjunctura atît de hotărîtoare încît n-ai putut să judeci mai mult pentru sine?

Sîntem noi oglinda fidelă a ceea ce putem să facem? Adică sîntem noi, prin ceea ce facem, dovada vie a capabilităţilor noastre? Dacă răspunsul trebuie să fie da, fără nici o nuanţă, fără nici un „depinde” în coadă, de care să ne putem agăţa, parcă n-aş mai vrea să fiu deloc…

Despre excese (XXIV)

Excesul de iubire

Pretenţiile de iubire absolută sînt absurde. O absurditate justificată tocmai prin faptul că iubirea în sine e o pretenţie absurdă. Bineînţeles, nemulţumiţi şi nelămuriţi vor exista şi multă vreme de-acum încolo: e vorba de cei care au vocaţia singurătăţii şi pe care şi-o reprimă pentru că nu şi-o pot asuma. E vorba de cei care încă nu pricep că însoţirea în viaţă e compromis, iar cel mai mare compromis al umanităţii e însoţirea. E vorba de cei care nu pricep că alăturarea dintre oameni e garantul extincţiei binelui propriu. Te-ai născut nu pentru sine, ci pentru cei care ţi-au fost, îţi sînt şi-ţi vor rămîne alături, reducînd aceasta pînă la simpla prezenţă fizică. Ei îţi sînt paparazzi de care nu poţi scăpa nicicum, ei sînt cei care te iubesc fie în fel, fie în chip, rar în ambele. Dar nu iubirea, ci viaţa în sine e prioritar condiţională. Întotdeauna se solicită ceva în schimb, chiar dacă şoptit sau subînţeles. Niciodată viaţa – deci nici iubirea, de care, într-o existenţă, poţi avea sau nu parte – nu se oferă şi atît. Există mai întîi ceva ce o cere şi care instituie compromisul imposibil de eludat. Nu cred să existe iubiri care supravieţuiesc „de la sine”, ci pot fi doar produse de minţi de laborator care dispreţuiesc compromisul, în primul rînd, cu viaţa. Îşi vor da seama c-au trăit în amăgire atunci cînd compromisul cu moartea se va cere împlinit. Şi nu-i va întreba nimeni dacă sînt de acord cu propriul sfîrşit.