Fratele cel Mare stă mereu la pîndă

Cred că două întrebări care ar trebui să stăruiască în mintea noastră atunci cînd ne apropiem de încheierea unei etape – şi nu ar fi înţelept să ne vedem de drum dacă nu ne-am răspuns la ele – sînt „Ce rămîne după?” şi „Iar acum încotro?”. În ceea ce mă priveşte, acestea două s-au dovedit calea cea mai bună spre învăţare, iar răspunsul la ele ne poate oferi liniştea în circumstanţe care altminteri ar trebui să producă mustrări de conştiinţă (desigur, pentru cine are una!). Şi iată-mă din nou în faţa celor două întrebări, de această dată răspunsul solicitîndu-mi-se în scris. Aşadar, ce rămîne după?

Rămîn teancuri de ştiri pe care, spre bucuria mea, pe măsură ce semestrul se încheia, consumam din ce în ce mai puţine rezerve de cerneală roşie.

Rămîn mesajele scrise, tot spre bucuria mea, cu îngrijorarea că undeva s-ar putea strecura o virgulă nelalocul ei.

Rămîne o seară în care m-aţi întrebat ce mai fac.

Rămîn întîlnirile întîmplătoare pe stradă.

Rămîn multe alte lucruri, întîmplări şi situaţii ce nu pot fi cuprinse în 2000 de semne, însă, cel mai important e că rămîne o conştiinţă împăcată la gîndul că a făcut tot ce i-a stat în puteri să vă sprijine şi îngrijorată că începe să nu mai ţină pasul cu voi, dar, ca un atlet a cărui voinţă se pune de-a curmezişul trupului istovit, se menţine vie datorită tinereţii şi prospeţimii voastre.

Înainte să porniţi la drum, faceţi exerciţiul acesta al celor două întrebări, cernînd prin sita memoriei neghina regretelor şi păstrînd numai amintirile frumoase, căutînd miezul bun şi descotorosindu-vă de tot ce-a fost găunos.

Oriunde vă poartă paşii, cu oricine v-aţi însoţi, orice aţi deveni, nu uitaţi însă că Fratele cel Mare există pentru fiecare din noi, iar Fratele cel Mare stă mereu la pîndă. Cum le-am spus şi altora înaintea voastră, totul vă este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Luaţi tîrnăcoapele şi loviţi în lutul minţii cît este moale, cît încă sînteţi visători, pentru că visătorilor li se iartă orice.

Reclame

Bon courage!

Astăzi am avut şi prima oră din acest an universitar. Din pricina unei neconcordanţe birocratice, în sala de laborator, de 18 locuri şi unde aşteptam 16 studenţi, au venit în schimb 40. 40 de figuri alerte, de tineri înghesuiţi unul în altul şi aşteptînd ca eu să le fac dezvăluirile care să-i convingă că au nimerit bine. După o încercare (eşuată, de altfel) de a lămuri chestiunea confuziei administrative, încep să le povestesc cîte ceva din ce-i aşteaptă odată ce au apucat (pe) drumul ăsta. Vorbesc neîntrerupt vreme de cîteva minute şi îmi dau seama că entuziasmul lor – altminteri uşor de ghicit – cumva mă descumpăneşte. Nici o privire duşmănoasă, nici o ridicare de sprînceană, ci de jur împrejur numai zîmbete şi chipuri binevoitoare şi senine. Explicaţia e de fapt cît se poate de simplă: sînt în anul I. Şi ca şi cum aş fi prins timpul de coadă, mă (re)văd pe mine cel de acum 11 ani (ce i s-a mai lungit coada demonului Chronos!) şi-mi dau seama că mie mi-a lipsit, atunci cînd am păşit în amfiteatru, orizontul de aşteptare. Dar nu pentru că mi-ar fi fost greu să-mi însuşesc vreo idee a devenirii mele ulterioare, ci pentru că nu ştiam la ce să mă aştept, nu ştiam ce să vreau. Tinerii pe care i-am văzut azi păreau mult mai hotărîţi ca mine la 19 ani, păreau că ştiu ce vor chiar dacă încă nu ştiu ce le trebuie ca să-şi împlinească orizontul de aşteptări.

M-am bucurat totuşi de privilegiul de a le fi imortalizat în propria-mi memorie seninătatea cu care au venit astăzi la şcoală, tocmai pentru că ştiam că, în cazul lor, n-am să mă mai întîlnesc cu ea niciodată. Cu cît ni se ascut simţurile, cu atît ni se ofilesc sufletele. Rupem, de la an la an, paginile din Ghidul Optimistului şi le aruncăm în coşul cu deziluzii. În loc, fie punem pagini scrise de noi sau nu mai punem nimic şi funcţionăm aşa, într-o aşteptare dureroasă, gata să rupem tot şi să dăm foc la coperte.

Oricum ar fi, ca la orice experienţă iniţiatică, începutul se anunţă anevoios, iar firele bolovănoase, adică cele care nu-s uşor de clintit emoţional, se vor descurca fără probleme. Aşa de bine că după un semestru de facultate nici măcar nu vor mai şti dacă între timp e calea mai uşoară sau pasul lor mai apăsat. Alţii vor pune, cum se zice, răul înainte, ca să nu sufere. Sau ca să sufere mai puţin. Alţii vin deja suferinzi şi caută soluţii paliative. Se întîmplă să se strecoare şi muribunzi care vin dintr-o încercare disperată de a-şi construi un nou sistem de iluzii.

Le doresc tuturor să-şi arcuiască voinţa şi să ţintească, cu precizie elveţiană, în inima destinului lor. Numai aşa vor putea apoi să şi-l ia în propriile mîini.

Despre excese (XIX)

Excesul de clişee

Întreaga viaţă ne e un stereotip pe care-l reproducem, conştiincioşi, de la o generaţie la alta. Sîntem variante „îndrăzneţe” ai celor dinaintea noastră, născuţi şi crescuţi în clişeul general al supravieţuirii. Cei care-l eludează fie aleg alt drum, tocmai înainte de plăsmuire, fie îşi atîrnă lacăte grele de pleoape şi suflet. Din voită comoditate şi involuntară ciudă, le-am zis „autişti”. Am rămas numai noi, cei care ne înţelegem, ne acceptăm, ne conformăm. Asta da orbecăială pe lumină! Ne ţinem de serviciu pentru că numai aşa ne permitem scurte ieşiri în oraş, ţigări, mîncare, mofturi. Depozităm, de avem, bani la bănci, pentru că numai aşa asigurăm un viitor urmaşilor pe care încă nu-i avem. Salutăm pentru a fi salutaţi, linguşim pentru a fi ajutaţi, ne lăsăm adulaţi pentru că ne place, jignim pentru că asta ne dă putere, bîrfim pentru că nu avem despre ce vorbi. Amînaţi cu o zi toate aceste „tabieturi”: prezentaţi-vă la slujbă pentru că ştiţi că asta vă place şi pentru asta v-aţi pregătit ani de zile, întîi să aveţi urmaşii şi apoi să le strîngeţi bani, asiguraţi-vă că daţi bineţe primii, alintaţi pentru că aşa vă dictează inima, primiţi mîngîieri numai atunci cînd le ştiţi autentice, apreciaţi, pentru că asta vă dă, de fapt, putere, vorbiţi, pentru ca să nu aveţi despre cine bîrfi.
După 24 de ore puneţi punct. De v-a plăcut, puteţi recidiva. La urma urmei, întreaga viaţă ne e un stereotip pe care nu-l putem eluda. Însă nu ne opreşte nimeni să convieţuim, în loc să supravieţuim. Şi nu e doar o chestiune de afixe.