Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Blestem

Ce-ai, mă, ţi s-au înecat corăbiile? Nu, nu mi s-au înecat, doar că cei care erau cu mine, cînd le-a ajuns apa la gleznă, ca nişte şobolani, au părăsit puntea şi m-au lăsat singur să fac faţă urgiei.

Nenorociţii! Era o simplă furtună, ca multe dintre cele pe care ai să le-ntîlneşti cînd te-aventurezi, de nebun, în larg, numai că ei, obişnuiţi ca alţii să ducă povara în locul lor, au zis că-i Potopul.

Necredincioşii! Nu ştiau că apele nu se vor mai face potop ca să distrugă orice făptură! De flacără să piară, să le ardă măruntaiele şi să le trosnească oasele împleticite în limbi de foc şi-atunci se vor ruga la Dumnezeu să-i binecuvînteze cu nişte apă. Dar ape nu vor mai curge pentru ei, toate izvoarele vor fi secat, toate marile fluvii se vor fi furişat sub propria matcă şi cînd fumul mirosind a om stricat, împrăştiat de vînturi în toate zările, se va fi risipit, abia atunci apele îşi vor relua cursul.

Blestemaţii! Le e otrăvit sufletul, căci ei nu simt mirosul de hoit pe care-l emană de fiecare dată cînd deschid gura! Le e spurcată mîna pe care-o întind după ajutor, dar le e neted obrazul pe care nu l-au întors niciodată atunci cînd au fost loviţi.

Ranchinuoşii! Au pîndit momentul şi-au lovit înapoi cu putere, picurînd venin într-o rană deschisă. Stau acum în picioare, cu pieptul înainte, pedanţi şi trufaşi, dar ca nişte şerpi o să moară! Cînd oasele li se vor subţia şi muşchii li se vor atrofia, o să plîngă ca nişte copii ca cineva să le umezească buzele uscate şi să le ţină capul drept, să mai vadă şi ei un răsărit de soare. Dar cum toate au un răsărit, au şi-un apus şi al lor este aproape. Degeaba ţin cărţi de rugăciuni în bibliotecă dacă nu ţin lîngă ei oameni pe care să-i preţuiască şi care să-i preţuiască!

Trădătorii! Ca nişte iude, la ceasul cel de pe urmă, o să-şi vîndă întîi semenii, apoi sufletul. Şi-o să-şi dea seama de netrebnicia lor, o să-şi plîngă orbirea în pumni, dar va fi prea tîrziu căci, alungîndu-i pe toţi, au rămas singuri să facă faţă urgiei! Pe ei n-o să-i întrebe nimeni:

Ce-ai, mă, ţi s-au înecat corăbiile?

Despre excese (XLVI): Orbul perfect

„Aş vrea să fug”, şi-a spus. A fugit, un timp, cît s-a putut. Şi-a zis să schimbe ceva cînd s-o întoarce şi, cum cei din juru-i păreau prea bine definiţi – ca o operă imperfectă, dar valoroasă tocmai pentru imperfecţiunile ei – a bănuit că schimbarea e la el, de la el, pentru el. Şi-a aruncat într-o debara neştiută autoportretul la care-a lucrat ani, ani de zile şi a căutat să provoace schimbarea.  A renunţat la mofturi. Şi credeţi-mă că era o persoană mofturoasă! A renunţat la vicii. Şi credeţi-mă că-şi iubea viicile ca ochii din cap! Devenise orbul perfect, dacă există aşa ceva, care se lăsa plimbat prin viaţă pe traseele pe care alţii i le stabileau, deşi celelalte simţuri ale sale îi spuneau altceva. Însă raţiunea rebeliunii a trecut, era ridicol să se revolte cînd el singur a consimţit la ceea ce, decupat din ghidurile motivaţionale, se numeşte dezvoltare personală şi, decupat din realitate, se numeşte nimicire a sinelui! Sigur că da, de ţii ochii închişi, feriţi, eşti la adăpost. Dacă-i deschizi şi-ţi măsori devenirea în oglinda sufletului, nici măcar tu nu te mai recunoşti. Cel din reflexia ta nici el nu vrea să te mai recunoască, ţi-a întors spatele, aşa cum i l-ai întors şi tu lui atunci cînd ţi-a propus o viaţă împreună.

Visează la linişte, deşi somnul îi e chinuit de coşmaruri. Visează să fugă din nou. Dar, dacă prima dată a avut curajul s-o facă, acum se gîndeşte că nici măcar asta nu i-a mai rămas. L-au lăsat, deodată, şi puterile, şi îndrăzneala. Mişeleşte, să fugă mişeleşte pînă nu-l lasă şi voinţa! Dar de unde-ar putea procura, pe şest, doza de nebunie care să-l facă să lăse totul în urmă şi să apuce pe cărări noi, neumblate? Ce-ar putea oferi la schimb celor dispuşi să-l lase să poposească, măcar pentru o vreme, în grădinile înverzite şi umbroase ale vieţilor lor? Nimic. Nu i-a mai rămas nimic. I s-a cojit pojghiţa protectoare de la privirile care ard şi vorbele care apoi împroaşcă venin usturător. Aşa exfoliat cum e, lipsit de armură şi cu sufletul la vedere, nu mai e de folos nimănui, nici măcar sieşi.

La urma urmei, cine-ar avea nevoie de ceea ce urmează să devină un cadavru? Colecţionarii de schelete au deja dulapurile pline ochi şi nici o mustrare de conştiinţă.

Despre excese (XVI)

Excesul de caritate

Bunăvoinţa deschide cutia şerpăriei. Reptile veninoase se năpustesc asupra-ţi, îţi încolăcesc trupul, strîngînd cu putere, pînă cînd ultima suflare a voinţei tale dispare. Şi asta cînd tu credeai că la sînu-ţi ai încălzit prieteni de nădejde, oameni care-ţi vor binele, altruişti fără nume… Ai trăit, naiv şi binevoitor, o delapidare sentimentală. Ţi s-a dat cu mîna stîngă – ciuntă şi avară – şi ţi s-a luat înzecit cu mîna dreaptă. Actele caritabile sfîrşesc păgubos. Starea de bine e eutanasiată numaidecît. De altfel, şerpii al căror scuipat nu înveninează pînă la moarte se folosesc de puterea strînsorii lor. Capitulezi. Excesul de caritate nu e altceva decît curmarea propriei vieţi, curmarea voinţei. Şerpăria e liberă, tîrîtoarele îşi arată colţii tocmai atunci cînd în tine inima începe să bată din nou şi sufletul să-ţi zburde ca un vînt primăvăratic printre copaci în floare. O ceaţă neagră îţi coboară pe ochi ca un văl prin care abia vezi pîlpîirea unei flăcări niciodată stinse. O voce neştiută îţi repetă că te-ai născut întru bunăvoinţă. Odată, cînd ai primit şi tu ceva, a fost un act în alb: ai semnat că, pentru orice ţi se oferă, vei da, de înzecite ori, înzecit.

Exces fără voie

Popasul dracilor

Întîia casă: inima
Cînd îl năpădeşte pe om, Dracul se aciuează neocolit la inimă. Una fragedă, neranchiunoasă, de copil. Stă acolo, cleveteşte, înnoadă simţurile şi dezleagă furiile. Peste ani, cînd şi-o fi făcut poftele, lasă în urmă inima tăciune. Fiinţa n-o părăseşte, într-un fel îi e dragă. Era naivă, el a deşteptat-o, era liniştită, el a răscolit-o, era gingaşă, el a pervertit-o. Era ea, acum e aproape el.

A doua casă: mintea
Odată ajuns în creier, Dracul, ambiţios, începe să zguduie cu putere tîmplele omului, pe dinăuntru. Îi sugrumă timpanele, că să nu mai audă ce trebuie şi slăbeşte strînsoarea numai atunci cînd să planteze sămînţa de scandal. Ochii. Dracul îi ştie. Îs frumoşi. Zic multe. Trage repede peste o pînză în fir de mătase neagră. Buzele. Îs cusute întru bunăvoinţă. Nu-i loc de reproş, ba aproape nici un cuvînt. Noroc că a venit pregătit. Din întîmplare, satîrul e la el. Taie fără tăgadă legătura buzelor şi despică limba, înveninînd-o. Şi, după atîta osteneală, aşteaptă.

A treia casă: sufletul
A lucrat întru pierzanie cu desăvîrşire. Nu şi-ar face nici un reproş, poate doar că n-a venit mai devreme. Ar fi putut, dar ceva l-a făcut să aştepte. Îşi evocă propriul itinerariu în fiinţă şi, cu fiecare popas, îi revenea acelaşi gînd: o stare de bine, nefirească, a amîndurora. Fusese păcălit. Înţelesese: de fapt, ea l-a chemat pe el.