Of, tinereţea mea!

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Azi mi-am amintit de un astfel de episod mai vechi, distribuit la vremea lui pe Facebook.

Ieşeam dintr-un amfiteatru al Universităţii de la o întîlnire a membrilor departamentului. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe hol aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Ieşind, surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

La mulţi ani, dragi profesori!

Cică azi ar fi Ziua Profesorului. Am pus eu litere mari, dar nu vă imaginaţi că e mare scofală ziua asta. E cam cu o săptămînă înainte de salariu, acel salariu de sub 300 de euro din care în noiembrie va trebui să plătesc o taxă de 65 de euro la o conferinţă în Arad, transportul dus-întors şi cazarea pentru două zile acolo. Nu, nu poate plăti facultatea, pentru că „nu sînt fonduri”. Nu, nu interesează pe nimeni de unde voi plăti pînă la urmă sau cum o să drămuiesc banii din salariu care rămîn. Şi nu, şi nici eu nu mă hrănesc doar cu aer, în caz că vă întrebaţi. Dar puţini sînt cei care întreabă. Cei mai mulţi vor răspunsuri. De ce copilul meu x, y, z etc.? De ce nu publicaţi articole în reviste internaţionale, nu participaţi la conferinţe internaţionale etc.? Pentru că e costisitor şi pentru că am obosit. N-am nici 35 de ani şi am obosit. Iar de ziua asta mondială a profesorului, singurul cadou pe care pot să mi-l fac e o iluzie. Iluzia că va fi cîndva mai bine. Căci nu, nu mă hrănesc cu entuziasm, pe care mi l-a urat (cu sinceritate şi simpatie, cred) un fost student. Un „coleg de suferinţă” spunea doar că „nu am greşit decît ţara în care ne-am ales jobul ăsta”. Poate că da. În privinţa profesorilor (mai ales a celor tineri şi care au ajuns să facă meseria asta pentru că asta şi-au dorit!), ţara asta n-a făcut decît să le omoare fărîma de entuziasm care-i mai făcea să le pese de soarta învăţăceilor pe care-i au dinainte. Să nu credeţi că mă plîng, pentru că n-o fac. Am învăţat de mult că plînsul nu impresionează pe nimeni. Dimpotrivă. Plînsul te face slab, plînsul te face vulnerabil. Cel mult constat. La fel cum cum am constatat că ne ţinem orele într-o clădire a universităţii cu săli din ce în ce mai degradate (asta ca să folosesc un eufemism elegant!), din care catedrele lipsesc, geamurile şi uşa nu se închid, iar praful de cretă (pe care ţi-o aduci de-acasă) îţi arde gîtul pînă cînd nu mai poţi vorbi. Peste drum însă, la cîţiva paşi, aceeaşi universitate are însă şi săli care seamănă cu laboratoarele NASA din poze pe care le vedem pe Internet, cu birouri din lemn gros de stejar, perfect lăcuite, covoare pufoase, aer condiţionat şi sisteme multimedia, în care noi, profesorii, nu avem acces. Pentru noi nu sînt disponibile, nu sînt bani, nu sînt resurse. Deşi ne-am obişnuit să cerem, din păcate, ne-am obişnuit nici să nu ni se dea. La mulţi ani!

Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

Bon courage!

Astăzi am avut şi prima oră din acest an universitar. Din pricina unei neconcordanţe birocratice, în sala de laborator, de 18 locuri şi unde aşteptam 16 studenţi, au venit în schimb 40. 40 de figuri alerte, de tineri înghesuiţi unul în altul şi aşteptînd ca eu să le fac dezvăluirile care să-i convingă că au nimerit bine. După o încercare (eşuată, de altfel) de a lămuri chestiunea confuziei administrative, încep să le povestesc cîte ceva din ce-i aşteaptă odată ce au apucat (pe) drumul ăsta. Vorbesc neîntrerupt vreme de cîteva minute şi îmi dau seama că entuziasmul lor – altminteri uşor de ghicit – cumva mă descumpăneşte. Nici o privire duşmănoasă, nici o ridicare de sprînceană, ci de jur împrejur numai zîmbete şi chipuri binevoitoare şi senine. Explicaţia e de fapt cît se poate de simplă: sînt în anul I. Şi ca şi cum aş fi prins timpul de coadă, mă (re)văd pe mine cel de acum 11 ani (ce i s-a mai lungit coada demonului Chronos!) şi-mi dau seama că mie mi-a lipsit, atunci cînd am păşit în amfiteatru, orizontul de aşteptare. Dar nu pentru că mi-ar fi fost greu să-mi însuşesc vreo idee a devenirii mele ulterioare, ci pentru că nu ştiam la ce să mă aştept, nu ştiam ce să vreau. Tinerii pe care i-am văzut azi păreau mult mai hotărîţi ca mine la 19 ani, păreau că ştiu ce vor chiar dacă încă nu ştiu ce le trebuie ca să-şi împlinească orizontul de aşteptări.

M-am bucurat totuşi de privilegiul de a le fi imortalizat în propria-mi memorie seninătatea cu care au venit astăzi la şcoală, tocmai pentru că ştiam că, în cazul lor, n-am să mă mai întîlnesc cu ea niciodată. Cu cît ni se ascut simţurile, cu atît ni se ofilesc sufletele. Rupem, de la an la an, paginile din Ghidul Optimistului şi le aruncăm în coşul cu deziluzii. În loc, fie punem pagini scrise de noi sau nu mai punem nimic şi funcţionăm aşa, într-o aşteptare dureroasă, gata să rupem tot şi să dăm foc la coperte.

Oricum ar fi, ca la orice experienţă iniţiatică, începutul se anunţă anevoios, iar firele bolovănoase, adică cele care nu-s uşor de clintit emoţional, se vor descurca fără probleme. Aşa de bine că după un semestru de facultate nici măcar nu vor mai şti dacă între timp e calea mai uşoară sau pasul lor mai apăsat. Alţii vor pune, cum se zice, răul înainte, ca să nu sufere. Sau ca să sufere mai puţin. Alţii vin deja suferinzi şi caută soluţii paliative. Se întîmplă să se strecoare şi muribunzi care vin dintr-o încercare disperată de a-şi construi un nou sistem de iluzii.

Le doresc tuturor să-şi arcuiască voinţa şi să ţintească, cu precizie elveţiană, în inima destinului lor. Numai aşa vor putea apoi să şi-l ia în propriile mîini.

Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!

„Wikipedia, the encyclopedia where you can be an authority even though you don’t know what the hell you’re talking about” (Stephen Colbert)

Încerc, de cînd mă ştiu la catedră, adică de vreo şase-şapte ani de-acum, să-mi conving studenţii să trateze cu mai multă seriozitate şi, implicit, spirit critic chestiunea surselor în realizarea proiectelor de la facultate. Am avut şi succese răsunătoare, cu studenţi care nu s-au mulţumit cu oferta, de altfel, generoasă, a Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, şi şi-au achiziţionat volumele de care aveau nevoie inclusiv de pe Amazon.com, celebrul retailer online, sau alte librării virtuale. În (mai mult decît) egală măsură, am avut şi eşecuri, tot răsunătoare cînd, la sfîrşitul lucrării, găseam scris (mai în glumă, mai în serios?), drept „bibliografie”, http://www.google.com, http://www.yahoo.com.

Desigur, acestea sînt însă extremele. În mod obişnuit, poate cea mai frecventă sursă de documentare pe care studenţii o cunosc şi o recunosc (menţionînd-o, în consecinţă, la finalul lucrărilor) este, de departe, Wikipedia. Deşi un instrument extrem de util şi ispititor, site-ul de tip wiki nu e (încă) şi un instrument credibil, şi asta pare să fie şi informaţia-cheie care le lipseşte studenţilor în realizarea temelor solicitate de către profesori, căci criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o lucrare de tip academic nu se regăsesc, din păcate, printre criteriile de introducere de noi informaţii (new entries) pe Wikipedia. Dacă, în mod normal, contribuţiile pertinente într-un domeniu sînt acceptate ca atare în baza recunoaşterii competenţei autorilor, în cazul Wikipedia principiul după care platforma funcţionează nu este cel al competenţei dovedite. În primul rînd, Wikipediei îi lipseşte tocmai autoritatea cu care este învestită, de exemplu, o enciclopedie alcătuită de experţi, în care conţinutul are valoare ştiinţifică, informaţiile incluse fiind, toate, verificabile. Pe Wikipedia, informaţia e construită, determinată social de persoane interesate de aceleaşi lucruri şi dispuse să investească din timpul personal pentru a scrie pentru enciclopedia virtuală. Mai mult decît atît, întreg conţinutul e generat pe baze voluntare şi, deci, am putea spune, fără să greşim prea mult, că articolele sînt mai degrabă scrise din pasiune şi fără să implice, în mod obligatoriu, vreo responsabilitate (morală, profesională etc.) faţă de textul produs. Fireşte că o activitate desfăşurată din pasiune nu trebuie să fie şi prost făcută, numai că implică şi acea doză de patos care obligă la verificarea ulterioară.

Citește în continuare „Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!”

Aventuri pe Toma Cozma nr. 5 (III)

Sărăcie cu jumătate de normă

Recunosc, trăisem cu bănuiala că, din scara blocului, toată lumea fuge de nea Marin. Îl ştiţi deja şi pe el, şi motivele risipirii celorlalţi din calea lui. Cît mă priveşte, mi-a cerut 1 leu pentru gunoiul pe care nu-l aveam la uşă, ţigări pentru că ne întîlneam la intrarea în scara blocului, bere pentru că voia să mă ajute la treburi ce nu necesitau ajutor, bani în schimbul unei brăţări de argint pe care habar n-am de unde o procurase, pilă ca să fie angajat la Universitate, pentru că ştie că lucrez acolo.
Să revenim. Nu toată lumea fuge de nea Marin. Mai fuge şi el de cîte unul, altul. În scara blocului a apărut concurenţa: un individ uscăţiv duhnind a tutun şi alcool, mereu prezent pe treptele clădirii, în căutarea vecinilor generoşi. Pînă acum asta făcea nea Marin, în tihnă. De cîteva zile, nu. Un intrus le ia cu „sărut mîna!” pe domnişoare şi cu „respectele mele” pe domni pentru un rest de ţigară, 1 leu, orice. „Tu chiar nu poţi să nu mai stai după curul meu toată ziua? Chiar n-ai altă treabă decît să stai aici, lîngă mine?”, îi reproşează – fără succes – nea Marin.
De cîteva zile, ni se cere să producem mai mult gunoi. Cît pentru două beri.