Of, tinereţea mea!

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Azi mi-am amintit de un astfel de episod mai vechi, distribuit la vremea lui pe Facebook.

Ieşeam dintr-un amfiteatru al Universităţii de la o întîlnire a membrilor departamentului. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe hol aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Ieşind, surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Tinereţe fără bătrîneţe

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Un astfel de episod mai jos:

Mă întorceam ieri de la Lidl spre casă şi mă opreşte o doamnă să-mi ceară nişte indicaţii:
– Nu vă supăraţi, este pe-aici un laborator de analize medicale, Laromedica… Laromed? Mi s-a spus că-i pe aici, pe lîngă Lidl.
–  Laromed? Nu, nu-mi spune nimic. Mai întrebaţi.
Îmi mulţumeşte totuşi şi ne vedem fiecare de drum. Tot coborînd spre Moara de Foc, zăresc undeva pe dreapta, parţial ferit vederii, un panou: Larmed. Mă uit în urmă, o văd pe doamnă stînd de vorbă cu nişte muncitori de la blocurile noi, dau fuga pînă acolo şi-i spun că am găsit ce căuta.
– Vai, şi doar m-am tot uitat! Ştiţi, mi s-a spus că aici aş mai putea să fac gratuit analizele. Ele în mod normal se fac la început de lună.
– Bine, doamnă, sănătate!
– Sănătate! Succes la şcoală!

Mi-am amintit cu ocazia asta şi de o întîmplare similară mai veche, pe care am relatat-o la vremea ei pe Facebook: ieşeam dintr-un amfiteatru de la o întîlnire a cadrelor didactice din departament. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe sală aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”

Vorba de duminică (L)

Tinereţea e o stare de plasticitate a inteligenţei şi o stare de plasticitate mai degrabă spirituală. Tinereţea unui ins se măsoară pe putinţa lui de a reacţiona la realităţi, de a se adapta la împrejurări. Este, am spune, o stare de congruenţă între întreaga fiinţă a insului şi realitate. Cine are viziunea proaspătă a realităţilor, cine nu cunoaşte în judecată formula leneşă şi înţepenită care etichetează şi clasează fără să pătrundă, ci se aplică modest şi credincios vieţii, acela e tînăr.

(Nae Ionescu, 1931)

Despre nesfîrşitele începuturi

Nu sînt în stare să termin nici un text. Scriu o frază, cel mult două şi dau înapoi. Asta mi se întîmplă de mai mult de-o săptămînă, cam de cînd mi-am propus să revin cu scrisul pe blog. Am recitit cărţi care, prin natura lor, mă provoacă la scris. Degeaba. M-am uitat la televizor, care are darul să mă enerveze teribil. Nimic, nici măcar triunghiul amoros Bahmuţeanu – Prigoană – Zăvoranu nu m-a „mişcat”. Am închis şi atît. Şi, previzibil, nici textul ăsta n-am să-l termin pentru că pur şi simplu, după cum deja am zis, nu mă simt în stare. Mi-e teamă că şi începuturile celelalte (de texte) o să rămînă aşa, sub forma unor semne de întrebare asupra unor probleme care mă frămîntă. Pentru că nu ştiu dacă voi reveni vreodată asupră-le, le aştern aşa, dezlînate, fără să atribui o logică anume. Ea există, însă mi-e lene să o scot la iveală:

(1) Am hotărît că în ţara asta nu mai vreau să fac nimic din ce nu merită (efortul). Ţara asta e ţara „la limită”, unde dacă vrei să faci ceva mai mult ţi se oferă două palme peste ceafă, ca să ţi să amintească unde ţi-e locul. Desigur, progresul există, dar de cele mai multe ori numai în cîrdăşie cu cei care deţin şi pîrghiile pentru a obţine aşa ceva, deci printr-un fel de prostituare a moralităţii, de îmbrăţişare a unei pecabilităţi de împrumut.

(2) Am citit undeva că oamenii care se simt în siguranţă din punct de vedere afectiv, cei care consideră că întotdeauna se găsesc şi soluţii pentru problemele care pot apărea, cei care se simt la adăpost în faţa primejdiei (afective, sociale sau de altă natură) au şi capacitatea de a acţiona altruist sau să dea dovadă de generozitate faţă de străini. La polul opus, cei care trăiesc într-o stare permanentă de instabilitate afectivă, oamenii care nu sînt siguri pe valoarea şi competenţele lor au tendinţa de a fi acaparanţi în puţinele relaţii pe care reuşesc să le închege cu semenii lor.

(3) Sînt oameni care nu merită nici măcar o secundă (din) compasiunea celorlalţi.

(4) Deşi ţin uşa de la bucătărie închisă, mirosul de nuci şi mere coapte învelite în aluat frumos crescut şi rumenit s-a strecurat pînă în sufragerie. Ce-i drept, l-a ajutat şi tîmplăria proastă care aduce orice adiere de vînt de-afară şi-n casă. Toată vara, cît a fost caniculă, mai mare dragul. Acum, cînd frigul ăsta umed s-a instalat, parcă nu-i mai văd nici un avantaj. Şi mai e şi plăcinta… Şi paharul de vin la care visez de cîteva ore… Împreună vom petrece o seară minunată, după o zi de lene plăcută.

(5) Încet, încet, viaţa mea începe să se schimbe. N-am atîta intuiţie ca să pot şti dacă în bine sau în rău, dar asta prea puţin contează. Dacă va fi în rău, nu-i bai, sînt obişnuit. Dacă va fi în bine, s-ar putea să-mi şi placă. Aşadar, important e doar că se schimbă.

(6) Am văzut azi-dimineaţă un album cu fotografii din tinereţea mea. Şi, în loc să fiu nostalgic faţă de anii aceia frumoşi, aşa cum ar fi trebuit, ideea de tinereţe mi-a stîrnit repulsie. Poate pentru că nu mă mai simt tînăr.