Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.

Vorba de duminică (XLVIII)

Ce ştiu e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să ştim nici de ce, nici cum. Mai ştiu că marea noastră greşeală e că alergăm prea tare după fericire, pe cînd viaţa rămîne nepăsătoare dorinţelor noastre; dacă sîntem fericiţi, e din întîmplare; iar dacă sîntem nenorociţi, e tot din întîmplare. În marea asta plină de stînci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vînturilor şi oricît am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru. Şi e zadarnic să învinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; eşti sortit fericirii, ca şi nefericirii, înainte de-a ieşi din pîntecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cît mai puţin, ori deloc. Nimicul pe care-l cere, viaţa i-l dă. Şi nenorocit e cel ce simte şi vrea: el n-are niciodată îndeajuns. (Panait Istrati)

Omul deciziilor de împrumut

tunga-marionete_2011_alta_clara-320x429Oare cît de slab să fie cel care nu poate să ia nici măcar o singură decizie pe cont propriu? Uitîndu-se mereu în stînga şi în dreapta, îşi caută reperele în ceea ce vede în juru-i, nereuşind niciodată să privească, senin şi cu luciditate, spre interior. Căci marile decizii acolo se iau. În schimb, el îi aşteaptă pe ceilalţi să acţioneze. Să facă. Cît despre sine, întotdeauna se scuză: el e un om al gîndului, întîi despică firul în patru, apoi iar în patru, în timp ce acţiunile celorlalţi trec pe lîngă urechile sale şi ochii săi neauzite şi nevăzute. Şi, după atîta şi-atîta urzeală a gîndului, cînd să treacă şi el la fapte, recunoaşte că e prea tîrziu. Dar, în esenţă, omul deciziilor de împrumut, asta şi aşteaptă. La adăpostul hotărîrilor celorlalţi, a se înţelege al neasumării propriilor fapte şi acţiuni, el preferă să urmeze căi bătătorite (şi trasate) de alţii. E mai sigur: în felul ăsta, eşecul capătă justificare, iar impactul daunelor posibile e cumva prevăzut şi deci diminuat.

Nu ştiu dacă se mai practică şi acum – nu cred, poate doar pe la sate, şi nici măcar acolo – dar cînd eu şi alţii ca mine eram bebeluşi, nu erau la modă pamperşii, iar mămicile noastre ne înfăşau bine în pelinici, înfăşurînd apoi în juru-ne un cordon care să ne ţină drepţi şi, în general, nemişcaţi. Cam asta ar fi metafora pentru omul deciziilor de împrumut: e ca un copil înfăşat, incapabil să aibă grijă de el. Sau ca o pasăre călătoare într-un noiembrie tîrziu chinuindu-se să înveţe să zboare. Dar bebeluşul n-are conştiinţa, decît poate parţială, a strînsorii în care se află, în timp ce adultul ajuns în această situaţie ştie prea bine despre ce e vorba. Desigur, au şi părinţii vina lor. Ce, n-aţi auzit de mame care să-şi urmărească fiicele pe stradă, să le controleze orice mişcare sau de taţi care-şi ţin odraselele încuiate în casă de teamă să nu le pervertească „lumea de afară”? De părinţi care-şi privesc propriul copil cu aceeaşi suspiciune cu care-ar privi un străin care le sună pentru prima oară la uşă? Ei sînt cei care cresc, cu multă migală, oameni ai deciziilor de împrumut, oameni care n-au avut, atunci cînd ar fi trebuit, privilegiul de a greşi, de-a se împotmoli, de-a se împiedica, de-a suferi. În schimb, o fac acum, trăind o adolescenţă stranie, adoptînd o răzgîială neconformă vîrstei pe care o au. Prinşi între mai multe lumi, aceea a nesiguranţei existenţei pe cont propriu, aceea a confortului, deşi iritant, al neasumării responsabilităţii şi a existenţei prin delegare, omul deciziilor de împrumut poate, în cel mai bun caz, să se maimuţească, preluînd din comportamentele şi atitudinile celor pe care-i are în juru-i. Pentru că dreptul de a decide el însuşi pentru sine i-a fost recunoscut prea tîrziu, singura hotărîre pe care-o poate lua e să-i imite pe alţii.

Desigur, pentru unii, să aibă un astfel de personaj în viaţa lor e măgulitor, alimentînd ei înşişi contorsionarea interioară, morală şi intelectuală, a celor obişnuiţi să răspundă, mecanic şi fără tăgadă, cerinţelor de îndeplinit. Ziua în care oamenii deciziilor de împrumut vor răspunde la o comandă care să nu le vină din afară – şi am mai scris despre asta –, ci să vină din interior, dintr-o sursă de energie interioară va fi şi prima dintr-o frumoasă libertate. Dar ei ştiu că tot atunci vor începe şi greutăţile adevărate şi tocmai de aceea mulţi fac pasul îndărăt. Da, aşa e, înainte îi aşteaptă totul, dar nu-i aşteaptă nimeni.

Înţărcarea răului. Despre diavoli cu chip de om

Ştiu oameni care nu fac altceva decît să-şi bocească nefericirea şi relele care s-au abătut asupră-le, de parcă ei ar fi cele mai lipsite de vină fiinţe pe care un rău exterior şi-a ales să le bîntuie şi să le ne-norocească. Nu. Răul l-ai chemat şi l-ai aşteptat. Cu braţele încrucişate sau cu braţele deschise. Totuna, însemnă că n-ai făcut nimic. Şi el a venit. A venit tot cu braţele deschise. Că acum nu mai poţi scăpa din îmbrăţişarea lui e problema ta. Un rău, înainte să se stabilească definitiv într-un loc (adică într-un om, căci domeniul său e umanul), mai întîi îi dă tîrcoale, îşi testează viitoarea gazdă în fel şi chip, ca să se asigure că a nimerit bine. Dacă, în toată această perioadă care poate să dureze şi luni sau chiar – în cazul norocoşilor – ani de zile, n-ai ori nu dobîndeşti conştiinţa răului ce urmează să ţi se întîmple (sau, dacă o ai, nu faci nimic, nu iei nicio măsură în această privinţă), asta înseamnă că devii părtaş la propria ta pierzanie, la propria ta nefericire. Şi din acest moment nu mai ai nicio scuză. Din acest moment toate lamentările tale în faţa prietenilor, toate ignominiile suferite rămîn fără ecou. Compasiunea e nemeritată. Cu ce drept să pretinzi cuiva să sufere alături de tine cînd tu, în ciuda avertismentelor, ai ales răul pentru tine? Cu ce drept să pui pe umerii altora povara nesăbuinţei tale?

Desigur, la fel ca şi binele, şi răul îţi poate fi hărăzit, dar de tine ţine să amîni momentul împlinirii sale pînă-n moarte sau să-ţi duci existenţa purtîndu-l în braţe ca pe-un prunc neînţărcat care, refuzînd să crească, se agaţă mereu de sînul mamei, sugîndu-i laptele şi vlăguind-o. Căci aşa e cu răul: te transformă într-o fiinţă moale, apatică, lipsită de voinţă proprie şi lipsită de putere proprie; într-o fiinţă lipsită de viaţă; într-o creatură lividă a cărui inimă a încetat să funcţioneze întru buna existenţă a celui care-o găzduieşte, ci întru desăvîrşirea, prin răul pe care l-ai chemat în tine, a unui rău superior.

Totuşi nu cred că răul intră-n viaţa cuiva neinvitat. Desigur, poate să intre pe uşa din dos sau pe fereastră, ca un hoţ, dar niciodată nu vine dacă nu există în locul spre care se grăbeşte ceva ce să-l atragă într-acolo. Răul îl chemăm noi, cu voce tare sau în şoaptă, în vis sau conştient, dar îl chemăm. Îl chemăm prin ceea ce citim, prin ceea ce mîncăm, prin oamenii cu care stăm de vorbă, prin oamenii pe care-i repudiem, îl chemăm chiar şi prin felul nostru de-a fi şi de-a ne afişa în public, în faţa cerlorlalţi. L-ai chemat, a venit. Şi aşa cum sîntem părtaşi la lucrurile bune din viaţa noastră, tot aşa trebuie să învăţăm să fim părtaşi şi la relele care ne răscolesc.

De cele mai multe ori, răul nu vine sub forma unei calamităţi naturale ori a unei boli necruţătoare, ci vine sub chip de om. La fel ca Diavolul, purtătorul osebit al stindardului său. Totul ţine de cum citim semnele care ni se arată şi – slavă Domnului! – ni se arată suficient de multe şi ni se oferă şi mijloacele prin care să-l ocolim, să-i rezistăm, să-l înfruntăm. Indiferent de alegerea pe care o facem, să reţinem avertismentul Părintelui Cleopa:  „cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”.

Sivu sau despre o chirurgie a sufletului

Sivu
Sivu

Desfăcuţi în bucăţi, ca hălcile de carne în mîinile puternice ale măcelarului în carmangerie, nu însemnăm nimic mai mult decît chiar atît: bucăţi de carne. Sivu, cîntăreţ britanic al cărui nume e, de fapt, James Page, îşi propune să recompună, prin muzica sa, trupuri frînte, dar mai ales suflete. Better Man Than He (2013) e o piesă (de pop alternativ) născută din suferinţă şi renunţare. Începutul este izbitor şi revelator deopotrivă: „You can end this anytime you want to / Just jump out of the window / And feel your body break on the ground”. Cealaltă alegere este, desigur, să ne găsim celălalt eu, ăl mai bun, şi să pornim într-un altfel de aventură, care să ne ducă pînă la biblicul Bethleem şi dincolo de el. Căutarea porneşte din suflet, din ceea ce nu se vede şi ceea ce, de cele mai multe ori, reuşim să ascundem printre hălcile de carne care ne compun trupurile.

Better Man Than He e o călătorie a minţii şi a ruperii graniţelor, una în care ne putem aventura doar împreună cu noi înşine. Ne rămîne să descoperim numai lucruri minunate:

We’ll find faith in the most magical of places
And find home in the smallest of rooms
We’ll find life in the most barrenness of faces
And touch Christ in impending doom

Sivu nu lasă metafora eului ascuns să fie descifrată numai în şi prin versuri. Videoclipul, filmat într-un spital londonez, l-a făcut pe artist să fie supus peste două ore unor scanări RMN (Rezonanţă Magnetică Nucleară). În mod obişnuit, un astfel de aparat e folosit pentru a explora părţi ale trupului pentru care instrumentarul medical tradiţional se dovedeşte neputincios. Desigur, Sivu vrea să ne covingă că rănile sufletului pot fi vindecate prin muzică, aşa cum durerile trupeşti, oblojite cum trebuie, trec. Însă n-aş crede c-ar exista şi chirurgi de-o asemenea fineţe…

Vorba de duminică (XL)

„Nici eu nu ştiu cum e mai bine: să uit sau să ţin minte? Să las rănile în pace sau să le zgîndăresc? Să fug de stafii sau să mă împac cu ele? Să iert sau să nu iert? Timpul meu e lung şi leneş, se întinde de la o zi la alta ca o peltea lipicioasă, aşa că, în atîta singurătate, ba încerc să curăţ trecutul, să scap de păcate şi nenorociri, ba mă afund în torentul întîmplărilor vechi, unde rîsul şi plînsul se înfruntă, unde vinovăţiile se împletesc. În nopţile cu insomnii, cînd stau cu ochii în tavan, negurile mă învăluie, mă iau prizonier. Atunci îmi amintesc totul pînă la ultimele detalii, rup coaja rănilor şi-mi înfig unghiile în carnea sîngerie de dedesubt, sînt vizitat de cîţiva strigoi, cei care m-au urmărit întreaga viaţă, nu iert pe nimeni şi nimic, nu cerşesc indulgenţe şi nici nu dăruiesc (…).”

Filip Florian, Toate bufniţele, 2012

Despre bucurie, în şoaptă

Dacă nu ţi-a fost dat să ţi se întîmple, lucruri bune nu ţi se vor întîmpla. Poţi tu să aştepţi oricît. Sau, cum ar zice englezii, făcînd din răbdare o virtute, “good things come to those who wait”. Ei, pe naiba! Aştepţi sau nu aştepţi, tot aia! Dacă ţi-a fost hărăzit răul şi necazul, aşa cum altora le-a fost hărăzit huzurul, mai bine ia-le în braţe ca pe-un prunc care-ţi oferă bucuria de-a fi părinte. Fără scrîşniri. Jupoaie-le de toate măştile, caută-le frumosul, admiră-le ce-au mai respingător în ele, joacă-te cu ce-au mai copilăros şi învaţă din ele! Învaţă că ţie, spre deosebire de ceilalţi, lucrurile bune nu ţi se întîmplă din afară, ci dinăuntru. Din afară vine doar răul şi de aia e bine să te fereşti de oamenii care-şi afişează bucuriile cu ostentaţie. Bucuriile acestea, oricît de provocatoare, sînt mici. La fel şi cei care le poartă. Bucuriile adevărate nu şad la marginea drumului, aşteptînd nerăbdătoare să fie culese. Ele cer migală şi,  oricît ar părea de paradoxal, te consumă, te vlăguiesc, te aduc în pragul nebuniei, te împing pe buza prăpastiei şi te supun unor chinuitoare exerciţii de echilibristică a suferinţei în tăcere şi a disperării fiinţei. Şi cînd totul pare să se fi pierdut, iar tu să te fi dăruit, cu o moliciune neînţeleasă, pierzaniei, în tine renaşte speranţa, ca o gheară strîmbă bine înfiptă în şi pe acest pămînt. Va fi primul semn că, pentru tine, bucuriile se cer dinăuntrul tău şi nu se aşteaptă din afară. Va fi, totodată, şi ultimul.

Vorba de duminică (XXIX)

„Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers pînă la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicînd proaspătă.” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1994, p. 170)

Glen Hansard sau Cîntecul durerii împărtăşite

Glen Hansard

Aş fi vrut să încep săptămîna mai vesel, dar pur şi simplu se întîmplă să nu fie cazul. Ce, vouă nu vi s-a întîmplat niciodată ca o zi să vi se pară prea lungă chiar şi înainte de a începe bine? Dacă nu, să fiţi fericiţi şi să nu ascultaţi niciodată melodia care urmează! Glen Hansard a compus-o special pentru cei care, doborîţi de tristeţe, cad pradă deznădejdii absolute, fără început şi fără sfîrşit, unui ocol imens de panică, singurătate şi pustiu. Muzicianul îi ia, îi ridică de jos şi le şopteşte cîntat cuvinte de îmbărbătare:

Well you been kneeling in the dark for far too long
You’ve been waiting for that spark but it hasn’t come
I’m calling to you please get off the floor
A good heart will find you again

Bird of Sorrow (2012), de pe albumul de debut al lui Glen Hansard ne învaţă că o durere împărtăşită necăjeşte sufletul mai puţin şi că disperarea va fi înlocuită, treptat, cu speranţa. Între ele şade, nu se ştie cît, suferinţa.

Jasmine van den Bogaerde sau privighetoarea tristeţii

Jasmine van den Bogaerde, alias Birdy

La vîrsta la care majoritatea adolescenţilor simt emoţia intrării în posesia propriei cărţi de identitate, Jasmine van den Bogaerde simţea cum întreaga Europă îşi apleca urechea asupra vocii sale şi ochii asupra mîinilor sale încă firave, dar extrem de dibace atunci cînd sînt lăsate să cadă, cu pricepere, peste pian. Dar poate că numele domnişoarei van den Bogaerde nu vă zice nimic, aşă că o să-i spunem în continuare Birdy, aşa cum şi ei îi place să i se spună atunci cînd se află pe scenă.

Şi unul dintre cele mai surprinzătoare şi oarecum paradoxale lucruri despre această micuţă artistă – care peste fix cinci zile va împlini 16 ani –  este maturitatea de care dă dovadă atunci cînd interpretează o melodie. Şi nu e vorba numai de o maturitate vocală, care pînă la urmă, poate fi studiată şi, deci, dobîndită, ci de o maturitate emoţională, una pe care n-o primeşti de la profesori ori părinţi, ci, pe căi misterioase, de la o fiinţă divină.

Ca să vă convingeţi că nu mint, e suficient să-i ascultaţi inima cum bate atunci cînd interepretează, în versiune proprie, piesa trupei Bon Iver, Skinny Love (2011). Ghiceşti suferinţa proprie pe care o adaugă vocii sale şi pianului, într-o poveste de dragoste care se încheie cu un refren ca un avertisment:

And I told you to be patient
And I told you to be fine
And I told you to be balanced
And I told you to be kind

Încă nu vă puteţi îndrăgosti de Jasmine, aţi încălca legea, dar puteţi să vă îndrăgostiţi de vocea ei, de talentul ei şi, paradoxal, să învăţaţi de la ea cum se exprimă dragostea, ascultînd Skinny Love, Shelter ori People Help the People.

Michael Kiwanuka sau despre casa sufletului

Michael Kiwanuka, Home Again (2012)

Dacă i-aţi auzi numai vocea, deci fără să-i întîlniţi privirea, v-aţi închipui un om în vîrstă, cum o vastă experienţă de viaţă, cum s-ar zice, suficientă cît să vă cînte vouă despre ce înseamnă dorul de casă. Cînd colo, Michael Kiwanuka are doar 24 de ani, dar vocea sa pare să fi trăit toată suferinţa din lume, s-o fi sufocat într-o îmbrăţişare lungă şi apoi s-o fi eliberat în sunete plăcute. Home again, căci despre melodia asta vă scriu, seamănă cu o doină de-a noastră, numai că rostită de-un britanic cu origini ugandeze. Poate fi despre durerea părinţilor săi, care şi-au lăsat în urmă ţara proprie, Uganda, pentru binele lui Michael, sau poate fi despre amorurile sale adolescentine ratate. De fapt, poate fi despre ce vreţi voi să fie, atîta timp cît vi se întipăresc undeva, trecînd de timpane, următoarele versuri:

And the tears will clear
Then I feel no fear
Then I’d feel no way
My paths will remain straight

După, închideţi ochii şi o să vedeţi cum uşa casei sufletului a fost mereu deschisă. Trebuie doar să intraţi.

Despre excese (XXX)

Excesul de sine
Iubirea de monştri naşte ură

Capul plecat, sabia nu-l taie, însă obişnuieşte trupul cu o altă statură, într-o veghe neîntreruptă, radiografiind lumea mereu altfel. Cînd sabia se odihneşte în teacă, privirea se ridică de-ndat’ şi, văzuţi de jos, cei care cîndva erau doar înalţi au devenit monştri.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e puterea, sub toate formele ei: puterea de a pecetlui buzele celui care tocmai se pregăteşte să-ţi reproşeze mizeriile vieţii tale, puterea de a paraliza sufletele celor apropiaţi, puterea de a-i cumpăra pe medicorii la preţ redus şi a-i vinde, în sume înzecite, peste cîţiva ani, puterea de a anula orice proces de conştiinţă, de a anihila sentimentul automustrării şi, în sfîrşit, acea putere dată de avuţie şi funcţiile publice.  Conjugate acestea, ni se desenează portretul unui monstru, aşa cum nu-mi amintesc ca o pictură să-l fi surprins vreodată.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e jugul puterii. Asupritorul, orbit de frumuseţea şi de orgasmul asupririi, îşi încolţeşte victima într-un joc al minţii din care nu poate ieşi decît perdantă. Însă într-un efort vindicativ, se pune la pîndă şi aşteaptă. Îndură umilinţe, lasă scuipatul să i se usuce pe faţă, iar palmele primite nu au alt efect decît să-i menţină răzbunarea trează. Sufletu-i se îmbracă într-o haină de viermi colcăitori care să-i fie scut în faţa suferinţei, ochii îşi trag deasupra-le vălul indiferenţei. Să mă sinucid, să mă las omorît sau să-mi amîn moartea pînă după ce voi fi savurat suferinţa Lui, mă voi fi înfruptat din neputinţa şi nefericirea Lui? Demonul care încă îi mai animă spiritul şi-l mînă în luptă ştie deja ce-a ales. Urmează dezicerea de prieteni şi îmbrăţişări tandre în patul duşmanului.