Of, tinereţea mea!

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Azi mi-am amintit de un astfel de episod mai vechi, distribuit la vremea lui pe Facebook.

Ieşeam dintr-un amfiteatru al Universităţii de la o întîlnire a membrilor departamentului. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe hol aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Ieşind, surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Din Lleida, cu drag (III)

Vedere spre Avinguda de Madrid
"La redonda" de pe Lluís Companys
Segre şi invitaţii săi
Tentaţia prezentului, fascinaţia trecutului
Segre şi Seu Vella
De pază

Asta a fost tot. Lleida, iulie 2011. Acum 7 ani…

Cele 400 de opinii

Săptămîna trecută, foştii colegi de la Opinia veche mi-au cerut un text pentru un număr aniversar (mai exact, al 400-lea din cariera revistei săptămînale), care includea, după cum mi s-a descris, o seamă de reportaje pe care ei le-au ales la sprînceană din galeria celor premiate la competiţiile naţionale de presă.

Voiam, cu acest prilej, să nu las nespuse lucruri care se ştiu dar care, dacă nu sînt rostite, riscă să devină mit. Aşadar, după ce la fapte voi fi trecut în anii din urmă (am petrecut, în sînul redacţiei, mai bine de 250 de numere), cred că îmi este permis să trec acum şi la vorbe.

Dincolo de meritul revistei de a păstra acest gen jurnalistic într-o formă pe cît posibil nealterată de tendinţele maliţioase ale vremurilor (numărul publicaţiilor ce încă au miros de reportaj autentic s-a redus drastic, asta dacă nu mi s-au alterat simţurile prea tare), mai e şi acela de a edita un supliment (în 24 sau 48 de pagini?) într-o perioadă în care fuga din print a presei e constatabilă cu ochiul liber.

Mai mult decît atît, revista îndrăzneşte să se adreseze, în continuare, unei generaţii care – cu excepţiile sale, bineînţeles – a crescut foarte aproape de o tastatură şi o conexiune Internet şi se află la vîrsta cînd nevoia de „a fi în reţea” nu are rival în societate. Tocmai de aceea, încă a putea citi o revistă pentru studenţi care – în ciuda ameninţării perpetue cum că fiecare generaţie anterioară e mai bună decît cea care îi urmează – nu te înăbuşă cu noutăţi din feşăn, baruri, vip-uri şi alte prostioare post-moderne este, dacă nu o minune, un efort ce merită consideraţie necondiţionată.

Dincolo de bucuriile produse pe care le-am lăsat să se înţeleagă din rîndurile de mai sus, numărul special m-a întristat, pentru că m-a dus înspre două concluzii pe care voiam să le amîn cît mai mult posibil: una ar fi aceea că îmbătrînim, iar cealaltă că nici presa nu mai e ce-a fost. Sper, măcar în una dintre privinţe, ca lucrurile să nu fie definitive.

***

Închei cu finalul unui mesaj primit în căsuţa proprie de e-mail, ca reacţie la textul scris de mine pentru numărul aniversar: „(…) şi cred că ţi-ar fi plăcut să simţi mirosul numărului 400, să-l vezi în timp ce-ţi bei cafeaua luni dimineaţă, în drum spre seminar cu anul I”.

Profil de student (I)

Studenţia, de azi pe mîine

M-am trezit de dimineaţă cu o întrebare: cu ce şi-o fi ocupînd timpul studentul din ziua de azi? Pînă să mă dezmeticesc, o altă întrebare îmi cuprinse gîndurile: întîi şi-ntîi, cine-o fi, cum arată studentul din ziua de azi?

Mi-am zis că sănătos ar fi – ca să-mi răspund cît mai corect la întrebare – să elimin categoriile extreme, adică pe cei care niciodată nu mai termină ce au de făcut şi pe cei care nu fac niciodată nimic. Altfel spus, nu-i vom lua în considerare pe cei ce şi-au făcut casă din bibliotecă sau, dimpotrivă, din discotecă.

Aşadar, căutam studentul mediu, normal, studentul în general, acela care se distrează mereu în weekend-ul său de patru zile, acela care aşteaptă pierdut prin gări ori autogări pachetul de-acasă, acela care downloadează filme de pe torrents pentru că nu are nici bani şi nici chef să-şi cumpere DVD-urile originale, acela care îşi roagă colegii de cameră să vină mai tîrziu la cămin pentru că are o întîlnire romantică acolo cu iubirea vieţii lui dintr-un anumit semestru al unui anumit an, acela care-şi împarte cutia de pateu cu cei 20 de prieteni de pe palier, acela pe care-l recunoşti că a primit bani de-acasă pentru că fumează ţigări bune.

E acelaşi student care are o gaşcă „bună la toate”: unii ştiu să cînte (cel mai adesea la chitară sau chiar au o voce remarcabilă), unii ştiu să facă mîncare, alţii ştiu să facă rost de cursuri înainte de sesiune, unii cunosc xeroxurile cu cele mai mici preţuri, unii ştiu să scrie eseuri pentru toată gaşca, unii au mai mulţi bani, unii mai puţini, unii ştiu cele mai bune bancuri şi tot aşa gaşca se măreşte pînă cînd se satisfac toate nevoile de supravieţuire în studenţie. După, fiecare îşi vede de slujba lui, împărţită, pentru unii, cu un program de master şi se mai întîlnesc cînd şi cînd, întotdeauna discuţiile începînd cu „îţi aminteşti atunci cînd…”

După ce m-am spălat pe ochi şi m-am trezit de-a binelea, mi-am dat seama că, în toată descrierea mea, se strecurase o eroare: profilul pe care-l conturasem era al studentului din ziua de ieri.