Profesor cu distincţie

Aprilie 2002. Cum priveşti dinspre catedră, în partea dreaptă, în prima bancă sînt eu, unul din cei vreo 50 de boboci care au ales, în vara anului 2001, să studieze jurnalismul. La catedră, Domnul Profesor nu stă locului defel, e cînd în picioare, cînd aşezat şi, fie că ne povesteşte despre limbile indo-europene, fie că ne vorbeşte despre manifestarea funcţiei poetice în discursul publicitar, îşi completează spusele cu exemple notate pe nişte pătrăţele galbene de hîrtie. „I like Ike. E şi fatic, şi poetic.”, spune plin de vervă. Mă las cuprins de entuziasmul care emană dinspre catedră, însă se pare că nu sînt suficient de pregătit şi pentru explicaţiile care însoţesc exemplul ales. În mintea studentului de anul I rămîn doar numele preşedintelui american şi acel slogan de campanie pe cît de simplu pe atît de captivant. Din fericire, discuţiile despre funcţiile limbajului aveau să revină, iar funcţia fatică, cea care mi-a dat niscaiva bătăi de cap în primul an de facultate, să devină un leitmotiv al întîlnirilor dintre mine, învăţăcelul, şi dl Dumistrăcel, Profesorul.

Septembrie 2007. Urc scările de la Institutul Philippide şi mă tot uit afară, prin ferestrele largi, gîndindu-mă ce să-i spun Domnului Profesor şi cum să-i cer să mă ajute. Am examenul de admitere la Şcoala Doctorală, iar domnia sa, ca urmare a unor hotărîri ministeriale – sau să fi fost unele la nivel de universitate? – nu mai poate coordona teze de doctorat. Mai am la dispoziţie un minut, sau poate două, dacă merg încetişor pe culoar, să găsesc nişte argumente convingătoare, dar mă trezesc deja bătînd la uşă şi recunosc vocea care mă invită înăuntru. Ştie de ce am venit şi fără să i-o spun, ceea ce, la drept vorbind, mă face să răsuflu uşurat. Ceremonios, ca întotdeauna, îmi arată teancul de cărţi de pe birou pregătit pentru mine. Aveam să-i cunosc mult mai bine decît o făcusem în facultate pe Malinowski, Bühler, Jakobson, Coşeriu şi alţii. Cînd revin, o lună mai tîrziu, ca să returnez volumele şi să-l anunţ de reuşita la doctorat, primesc în dar Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, care include, pe prima pagină, următoarele cuvinte: „Domnului Adrian Hazaparu, tînăr prieten şi coleg, cu urări de succes în ce a început”. De fapt, nu ştiu sigur ce am început, dar mi-e frică s-o spun cu voce tare, pentru că am impresia că dl Profesor ştie mai bine decît bine, aşa că prefer să iau dedicaţia domniei sale ca pe o declaraţie de sprijin, semnată şi datată. Şi chiar asta avea să fie.

Octombrie 2010. Sînt la susţinerea publică a tezei de doctorat şi din comisie face parte, alături de profesorii Rodica Zafiu, Eugen Munteanu, Ilie Rad şi Dan Stoica, şi dl Dumistrăcel. După observaţiile din referatul privind teza, Domnul Profesor mă cheamă la prezidiu ca să-mi returneze ceva: una dintre lucrările de examen din primul an de facultate, notată cu „10 cu distincţie”. „Ştiam eu de ce o păstrez”, a spus atunci. După un zbor cu avionul cu o zi înainte şi copleştit de emoţii, e singura amintire clară pe care o am din ziua aceea şi-i mulţumesc Domnului Profesor pentru gestul său, unul, în citadela emoţiilor mele, de o duioşie aparte.

Mai 2014. Tot cu duioşie vorbeşte dl Dumistrăcel şi în ziua lansării volumului meu de debut, care, esenţial, i se datorează: fără rodnicele întîlniri avute cu Domnia sa, acest „pumn de curiozitate, receptivitate şi ambiţie”, cum m-a descris atunci Domnul Profesor, nu s-ar fi deschis.

***

Am evitat să scriu un text despre meritele profesionale ale Domnului Profesor – de altfel, cunoscute şi recunoscute – şi am preferat să ţes o poveste din întîmplări care, prin natura lor, nu pot fi menţionate în CV-ul unei persoane, dar care, prin intimitatea pe care o presupun, construiesc lumi inaccesibile celui care nu a fost martor direct. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cu cîtă plăcere descifram la examenele de Discurs jurnalistic enunţuri aparţinînd discursului repetat, cum întorceam cuvintele cînd pe-o parte, cînd pe cealaltă, ca să le descos de sensurile şi să cos la loc altele noi, mînat de ideea inculcată de Domnul Profesor, că limba merită studiată pentru că e un organism viu, mereu în schimbare, dezvăluindu-se puţin cîte puţin, pentru ca atunci cînd ţi-a creat iluzia că ai înţeles-o să se închidă într-o nouă engimă. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cum acel „10 cu distincţie” obţinut la primul examen cu Domnul Profesor m-a făcut să muncesc şi mai mult pentru cei care au urmat, să mă simt cumva special în faţa colegilor, părinţilor şi chiar în faţa oglinzii, dar, mai presus de toate, să mă simt apreciat. Am înţeles mai tîrziu ce se întîmplase de fapt, citind, în 2013, un interviu din Opinia studenţească, unde Domnul Profesor îşi exprima credinţa că „studenţii simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta”. În ceea ce mă priveşte, Domnule Profesor, v-aş putea răspunde, răsturnînd cuvintele, că şi profesorul ar trebui să simtă că studenţii îl apreciază tocmai din cauză că văd în el ceva din ce-şi doresc să fie o vîrstă a lor.

Of, tinereţea mea!

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Azi mi-am amintit de un astfel de episod mai vechi, distribuit la vremea lui pe Facebook.

Ieşeam dintr-un amfiteatru al Universităţii de la o întîlnire a membrilor departamentului. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe hol aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Ieşind, surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Din Lleida, cu drag (III)

Vedere spre Avinguda de Madrid
"La redonda" de pe Lluís Companys
Segre şi invitaţii săi
Tentaţia prezentului, fascinaţia trecutului
Segre şi Seu Vella
De pază

Asta a fost tot. Lleida, iulie 2011. Acum 7 ani…

Cele 400 de opinii

Săptămîna trecută, foştii colegi de la Opinia veche mi-au cerut un text pentru un număr aniversar (mai exact, al 400-lea din cariera revistei săptămînale), care includea, după cum mi s-a descris, o seamă de reportaje pe care ei le-au ales la sprînceană din galeria celor premiate la competiţiile naţionale de presă.

Voiam, cu acest prilej, să nu las nespuse lucruri care se ştiu dar care, dacă nu sînt rostite, riscă să devină mit. Aşadar, după ce la fapte voi fi trecut în anii din urmă (am petrecut, în sînul redacţiei, mai bine de 250 de numere), cred că îmi este permis să trec acum şi la vorbe.

Dincolo de meritul revistei de a păstra acest gen jurnalistic într-o formă pe cît posibil nealterată de tendinţele maliţioase ale vremurilor (numărul publicaţiilor ce încă au miros de reportaj autentic s-a redus drastic, asta dacă nu mi s-au alterat simţurile prea tare), mai e şi acela de a edita un supliment (în 24 sau 48 de pagini?) într-o perioadă în care fuga din print a presei e constatabilă cu ochiul liber.

Mai mult decît atît, revista îndrăzneşte să se adreseze, în continuare, unei generaţii care – cu excepţiile sale, bineînţeles – a crescut foarte aproape de o tastatură şi o conexiune Internet şi se află la vîrsta cînd nevoia de „a fi în reţea” nu are rival în societate. Tocmai de aceea, încă a putea citi o revistă pentru studenţi care – în ciuda ameninţării perpetue cum că fiecare generaţie anterioară e mai bună decît cea care îi urmează – nu te înăbuşă cu noutăţi din feşăn, baruri, vip-uri şi alte prostioare post-moderne este, dacă nu o minune, un efort ce merită consideraţie necondiţionată.

Dincolo de bucuriile produse pe care le-am lăsat să se înţeleagă din rîndurile de mai sus, numărul special m-a întristat, pentru că m-a dus înspre două concluzii pe care voiam să le amîn cît mai mult posibil: una ar fi aceea că îmbătrînim, iar cealaltă că nici presa nu mai e ce-a fost. Sper, măcar în una dintre privinţe, ca lucrurile să nu fie definitive.

***

Închei cu finalul unui mesaj primit în căsuţa proprie de e-mail, ca reacţie la textul scris de mine pentru numărul aniversar: „(…) şi cred că ţi-ar fi plăcut să simţi mirosul numărului 400, să-l vezi în timp ce-ţi bei cafeaua luni dimineaţă, în drum spre seminar cu anul I”.

Profil de student (I)

Studenţia, de azi pe mîine

M-am trezit de dimineaţă cu o întrebare: cu ce şi-o fi ocupînd timpul studentul din ziua de azi? Pînă să mă dezmeticesc, o altă întrebare îmi cuprinse gîndurile: întîi şi-ntîi, cine-o fi, cum arată studentul din ziua de azi?

Mi-am zis că sănătos ar fi – ca să-mi răspund cît mai corect la întrebare – să elimin categoriile extreme, adică pe cei care niciodată nu mai termină ce au de făcut şi pe cei care nu fac niciodată nimic. Altfel spus, nu-i vom lua în considerare pe cei ce şi-au făcut casă din bibliotecă sau, dimpotrivă, din discotecă.

Aşadar, căutam studentul mediu, normal, studentul în general, acela care se distrează mereu în weekend-ul său de patru zile, acela care aşteaptă pierdut prin gări ori autogări pachetul de-acasă, acela care downloadează filme de pe torrents pentru că nu are nici bani şi nici chef să-şi cumpere DVD-urile originale, acela care îşi roagă colegii de cameră să vină mai tîrziu la cămin pentru că are o întîlnire romantică acolo cu iubirea vieţii lui dintr-un anumit semestru al unui anumit an, acela care-şi împarte cutia de pateu cu cei 20 de prieteni de pe palier, acela pe care-l recunoşti că a primit bani de-acasă pentru că fumează ţigări bune.

E acelaşi student care are o gaşcă „bună la toate”: unii ştiu să cînte (cel mai adesea la chitară sau chiar au o voce remarcabilă), unii ştiu să facă mîncare, alţii ştiu să facă rost de cursuri înainte de sesiune, unii cunosc xeroxurile cu cele mai mici preţuri, unii ştiu să scrie eseuri pentru toată gaşca, unii au mai mulţi bani, unii mai puţini, unii ştiu cele mai bune bancuri şi tot aşa gaşca se măreşte pînă cînd se satisfac toate nevoile de supravieţuire în studenţie. După, fiecare îşi vede de slujba lui, împărţită, pentru unii, cu un program de master şi se mai întîlnesc cînd şi cînd, întotdeauna discuţiile începînd cu „îţi aminteşti atunci cînd…”

După ce m-am spălat pe ochi şi m-am trezit de-a binelea, mi-am dat seama că, în toată descrierea mea, se strecurase o eroare: profilul pe care-l conturasem era al studentului din ziua de ieri.