Amintiri din bancă

Am avut astăzi o restanţă. Cum erau doar trei studenţi într-un amfiteatru de aproximativ 200 de locuri, am avut posibilitatea (şi de timp, şi de spaţiu) de a mă plimba printre bănci şi de a citi ce, ani de-a rîndul, diverse generaţii de tineri au lăsat înscris pe lemnul care le-a sprijint cîndva coatele şi unora şi capetele. Pentru că unele înscrisuri erau prea lungi (pesemne note de curs), iar altele puţin lizibile, le redau mai jos pe cele pe care-am apucat să mi le notez din primul rînd de la fereastră.

În prima bancă a poposit o filosoafă sau filosof: „Love has nothing to do with happiness”. Apoi două ameninţări (?) cu moartea (?): „Mârţu [semnul crucii]” şi „Blumi [semnul crucii]”. Mai încolo, în coadă cu o inimă străpunsă de-o săgeată stătea scris „Plictiseală”. Apoi un dialog: „I miss highschool!” şi „I totally feel you”. Într-una din bănci cineva a ţinut să-şi imprime fericirea pe lemn: „I’m going to America!!!”. Mai încolo un agramat sau, bănuiesc eu, o agramată: „Culcăte! Urâtule!”. Mama ei de cratimă! Altcineva avertizează: „Nu veniţi la Jurnalism! Cheltuiţi ani şi bani degeaba!”. Declaraţii de dragoste în italiană: „Te amo!”. Altcuiva îi arde de jurnalism cetăţenesc şi-şi scrijeleşte pasiunile care-l mistuie: „Jurnalism 2.0”. Careva sigur a ascultat muzică pe-aici: „One day, baby / We’ll be old…”. „Fuck school”. După celebra replică o dăm din nou pe filosofie: „Nici să nu iubeşti, nici să nu urăşti (Schopenhauer)”. Plictiseală la examen şi constatări stranii: „Nu ştiu nimic şi totuşi ştiu”. Apoi din seria de întrebări care nu se pun niciodată profesorului, dar se scriu pe bănci – „Mai ai de mîncat kkt?”. Unii au ajuns la dipserare: „Putrezim în facultate!”. Alţii plîng după mami: „Vreau acasă!”. Resemnare: „Same shit, different day.”

La următoarea restanţă am să-mi fac timp şi pentru al doilea rînd de bănci.

Reclame

Rămăşiţe

În sfîrşit, după secole de dezordine atestată, acum că s-a încheiat (aproape!) şi anul universitar, am fost somat să-mi fac (evident!) ordine la birou. Pentru mine e deprimant, pentru că întotdeauna operaţiunea asta aduce cu sine descoperiri sinistre. Asta pe lîngă faptul că mie îmi place haosul meu. E un haos aşezat în care, cu mici excepţii, găsesc în tihnă şi fără prea mari întîrzieri tot ceea ce-mi este de trebuinţă în şi pentru diverse prilejuri. Bunăoară, deunăzi aveam nevoie de capsator, despre care ştiam că rămăsese după nişte dosare de la un seminar şi peste care am pus Micul Dicţionar Enciclopedic de peste 1500 de pagini şi trei kilograme (l-am cîntărit!) pentru  a îndrepta nişte foi care mi-au fost şifonate. L-am găsit, desigur, exact acolo unde tocmai v-am indicat. Problema a fost că după ce l-am găsit mi-am amintit şi de ce l-am lăsat pitit acolo: în ziua în care l-am folosit, rămăsesem şi fără capse şi, pentru că oricum mi-era lene să ma duc să cumpăr altele, mi-am zis că nu-mi mai foloseşte de-acum la nimic. Din păcate, cînd iată că s-a dovedit că-mi va mai fi folosit, nu mi-am putut aminti dacă am dosit şi ceva capse pe undeva, aşa că, pînă la urmă, tot a trebuit să ies să cumpăr.

Revenind însă la dezordinea care-a fost pusă în ordine, căci de la asta, plecasem de fapt, iată un mic inventar al descoperirilor sinistre de care vă ziceam la început:

♦ ambalajul care cîndva a găzduit nişte tabletele de azitromicină care m-au ajutat (pe jumătate, pentru că tratamentul a trebuit continuat cu alte medicamente) în lupta mea cu-o pneumonie afurisită;

♦ o foaie ruptă dintr-un carneţel cu arc pe care notasem nişte perle pe care să le citesc studenţilor din anul I la un curs practic şi pe care, evident, le-am rătăcit pe birou: „leşurile animalelor moarte au fost transportate cu o altă maşină” (Ştirile Pro TV, ora 22.30). Părtinitori ăştia de la Pro TV, nu zic nimic de leşurile animalelor vii… Şi-ncă una: „Peste (n-am reţinut cîte) ovine sînt blocate în nămeţii de zăpadă” (Jurnalul Pro TV, 19. 48, 27 martie 2013).

♦ în spatele boxelor, căzute şi ele pe după birou, am descoperit sursa unui zgomot constant pe care l-am identificat într-o primă fază ca fiind un ceas de perete al vecinilor. Greşit: era ceasul meu de birou sau, în fine, de sub birou pe care-l declarasem dezertor, mai ales că fusese cumpărat pentru alarma din dotare care n-a binevoit să funcţioneze mai mult de aproximativ o lună.

♦ şi altele, multe şi mărunte, dar n-aş vrea să fac un pomelnic al tuturor celor trebuincioase şi mai puţin trebuincioase lucruri rătăcite, aşa că mă opresc aici.

Ideea e că parcă nu-mi prea place ordinea asta de acum a biroului, cu fiecare obiecţel aşezat la locul lui. Îmi dă senzaţia că cel care stă acolo nu face absolut nimic. Sau, mă rog, şi chiar dacă face, face fără pasiune. Măcar aş împrăştia nişte foi, pe ici pe colo, aş răsturna cutia cu pixuri, aş vărsa o călimară, aş mototoli nişte pagini de ceva, nu ştiu, orice numai să repar din ordinea asta deprimantă. Dar dacă m-aş apuca să fac asta, diseară mi se va spune că iar n-am făcut nimic toată ziua. Nici măcar ordine la birou.

Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Studenţi şi profesori. Despre scosul din sărite şi scosul de la inimă

Acum cîţiva ani mă aflam în altă ţară, la altă universitate, în biroul unuia dintre noii mei foşti colegi de muncă. Pe masa sa de lucru se aflau un Curriculum Vitae şi o scrisoare de motivaţie, pe care le ridică şi le întinde spre mine: „Am primit astea astăzi, sînt din România, poate-l cunoşti!”, mi-a spus. Nu răspund nimic, iau hîrtiile gîndindu-mă dezămăgit la preconcepţiile unora despre ţara mea şi despre cît, în mintea lor, ar fi aceasta de mică şi nesemnificativă încît să-i facă să creadă că toată lumea ştie pe toată lumea. Cînd privirea-mi cade însă pe hîrtii, surpriză: chiar îl cunoşteam pe catindat! Spun zăpăcit că se întîmplă chiar să-l ştiu, amuzîndu-mă în faţa coincidenţelor stranii care ni se pot întîmpla cîteodată. Era un fost student, despre care prima amintire care mi-a venit atunci în minte a fost aceea că mi-a predat o lucrare plagiată şi a refuzat s-o recunoască, pînă cînd nu l-am confruntat cu textul original în mînă. „Ei, ce poţi să-mi spui despre el? Ce zici? Merită?”, mă bombarda colegul cu întrebări curioase. Am minţit, spunînd că e vorba probabil de vreo (altă) coincidenţă, de data asta de nume, şi că nu pare să fie persoana despre care am crezut iniţial că ar fi vorba. Habar n-am ce s-a întîmplat cu studentul plagiator catindat şi am dat uitării întîmplarea pînă cînd am citit recent un text despre răul pe care şi-l fac singuri studenţii atunci cînd, poate din prea multă tinereţe şi o atitudine de too cool for school, reuşesc să ajungă la performanţa de a fi ţinuţi minte de profesorii lor în amintiri prea puţin plăcute ca să lase loc, pe mai tîrziu şi la nevoie, de-o recomandare.

"College classhole". Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg
„College classhole”. Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg

Enumera autoarea următoarele 10 modalităţi (pe care le-am adaptat cît să se potrivească şi spaţiului universitar românesc) prin care tu, studentul, îl poţi scoate pe el din sărite şi el, profesorul, pe tine de la inimă:

(1) să „butonezi” telefonul mobil! Pentru două ore, pentru care, dacă eşti şi student la taxă, să ştii că ai tăi au plătit o grămadă de bani, ai face bine să încerci să şi înveţi ceva în loc să trimiţi SMS-uri şi să te relaxezi cu diverse joculeţe.

(2) să întîrzii la ore şi apoi să pui întrebări despre chestiuni care au fost deja discutate pînă să vii tu! Dacă ştii că nu eşti cea mai punctuală persoană, că-ţi ia aranjatul mai mult timp sau că locuieşti în capătul de oraş opus universităţii, ce-ar fi să-ţi pui ceasul să sune cu jumătate de oră mai devreme decît de obicei? Sau ai de gînd să întîrzii peste tot, inclusiv la propria susţinere de licenţă, la propria nuntă sau la propriul interviu de angajare? Dacă da, mai bine stai acasă!

(3) să chiuleşti şi să vii la ora următoare întrebînd dacă, atunci cînd ai lipsit, s-a discutat ceva important! Nu, am stat cu toţii şi ne-am uitat pe pereţi, gîndindu-ne oare de ce-ai hotărît să tragi chiulul.

(4) să te prefaci că iei notiţe pe laptop cînd, de fapt, îţi actualizezi pagina de Facebook! Să ştii că ne dăm seama cînd un student îşi notează idei de la curs şi cînd se distrează navigînd pe net

(5) să trimiţi, în noaptea dinaintea deadline-ului, e-mailuri cu nelămuriri despre ce ai de făcut în tema pe care trebuie să o predai mîine la prima oră. Chiar crezi că ai să primeşti un răspuns? Dacă ai fi fost atent la ce s-a discutat în loc să stai pe Facebook dînd like-uri colegelor de an, poate n-ai fi avut nici o nelămurire…

(6) să-mi spui că s-a stricat imprimanta şi să mă întrebi dacă poţi trimite tema pe e-mail. În nici un caz! I-am prins eu şi pe alţii mai smecheri ca tine care mi-au trimis documente fără nici un rînd scris şi salvate cu o extensie greşită drept temă.

(7) să mă opreşti/ întrerupi pe hol/ la catedră/ în pauză şi să mă întrebi dacă am primit e-mailul tău. Probabil că da, probabil am şi răspuns, ce-ar fi să-ţi verifici e-mail-ul?

(8) să ai o atitudine negativă. Se apropie absolvirea sau deja ţi-ai găsit un job şi crezi că şcoala nu mai e aşa importantă. Lasă aerele de vedetă sau, dacă nu eşti cu nasul pe sus, fă-ţi timp şi vino la ore! Nimeni în viaţa asta n-o să-şi mai rupă din timpul său ca să-ţi explice ţie lucruri pe care nu le-ai înţeles la timp. Ce-ar fi să profiţi de avantajul ăsta?

(9) să te plîngi de volumul de muncă. Chiar crezi că avem noi astfel de plăceri sadice să citim, să corectăm şi să evaluăm zeci şi zeci, dacă nu chiar sute de pagini de la fiecare student în parte?! Dacă primeşti teme multe e pentru că mă preocupă felul în care gîndeşti, felul în care îţi expui ideile şi gîndurile. Dacă nu mă crezi, întreabă-mă despre una dintre temele pe care le-ai realizat şi-ai să vezi că s-ar putea să ştiu chiar mai bine decît tine ce-ai vrut să spui acolo!

(10) să nu-ţi faci temele şi apoi să inventezi tot felul de scuze, de la „mi-a murit bunica/ mama/ pisica” pînă la „am adormit cu capul pe masă muncind la temă/ n-am reuşit s-o scot la imprimantă/ s-a blocat memory stick-ul” etc. Indiferent dacă scuza e una inventată sau nu, în spatele ei stă ceea ce se numeşte iresponsabilitate. Asumă-ţi cu demnitate deciziile şi faptele! Ceea ce faci acum la şcoală ai să faci mai tîrziu la locul de muncă sau, mai grav, ai să faci, în general, în viaţă.

PS: păstrez într-o arhivă personală toate mesajele pe care mi le trimit studenţii. Cu revolte, scuze, mulţumiri, amînări, felicitări, urări, jigniri, convocări, rugăminţi etc. Toate îmi sînt dragi, deşi din cauza unora poate am fost supărat şi cîte o săptămînă, două, trei… Dar există şi un folder special în care n-au loc decît mesaje ca cel de mai jos şi care, trecînd de formatul lor electronic, s-au cuibărit la inimă:

Dear Professor,
I am writing to thank you for the best classes I had in University Alexandru Ioan Cuza. They were on really good level, very practic and I am sure that I will use what I have learnt in the future. (…) I hope to meet you again in Romania or Catalunya.

Thank you a lot, mulţumesc mult, moltes gràcies!

Dialoguri imaginare (partea I)

Am văzut Stăpînul inelelor de cel puţin 10 ori şi n-aş vrea să mă plictisesc vreodată de trilogia asta, indiferent de cîte ridicări din sprîneană (stîngă sau dreaptă) o să am parte. Ştiu muuulte dintre replici pe de rost şi asta n-ar fi o problemă dacă nu m-aş trezi folosindu-le vorbind cu oameni care n-au văzut filmul de atîtea ori sau care, cel puţin, n-au piticul ăsta pe creier. În fine, atunci cînd reuşesc să mă abţin de la a le verbaliza, le rostesc în gînd, schiţînd un zîmbet pe care numai eu îl înţeleg. Ca să-mi consum obsesia, vă propun o serie de cîteva dialoguri (imaginare, fireşte) pe care un astfel de profesor le-ar putea avea cu studenţii săi, dacă şi ei ar fi la fel de… captivaţi de trilogia regizată de Peter Jackson. Pentru azi, partea I, Întîlnirea:

Imagine

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

„Pe ce lume trăieşte studenţimea română?”

Revista Capital a publicat astăzi un articol cu titlul „Pe ce lume trăieşte studenţimea noastră?”. Cu pretenţii de analiză, textul, prin autorul său, ridică semne de întrebare cu privire la opţiunile aberante de carieră ale tinerilor de astăzi, mai exact ale celor din generaţia care a trecut anul acesta de examenul de bacalaureat. Surpriză sau nu, conform Capital, tinerii absolvenţi s-au îndreptat spre acele „specializări fără nici un viitor”,  exemplificînd, printre altele, prin jurnalism, publicitate şi studii europene.

După oferirea unor date statistice se caută un vinovat, care e şi repede „întrupat”, prin vaga şi foarte răspîndita formulare, în „sistemul de învăţămînt universitar”. În această afirmaţie e însă cel puţin o greşeală de logică, asta ca să nu mai spun că e vorba şi despre o enormă lipsă de documentare a jurnalistului care a scris textul. Cum poate fi vinovată universitatea de nişte decizii pe care tinerii le iau înainte de a ajunge la universitate?! E adevărat că există specializări învechite sau specializări care oferă în mod nejustificat un număr prea mare de locuri de şcolarizare în raport cu cererea existentă (pentru a putea acoperi, aşa cum se arată şi în articol, unele din normele didactice ale profesorilor), dar de aici şi pînă la a „înfiera” universitatea şi pentru această criză a societăţii noastre e o asumare de poziţii exagerată şi, pe deasupra, mincinoasă.

Pînă să fie o problemă instituţională (a universităţii, mai exact), cum îşi văd tinerii viitorul e o problemă personală (a lor şi a familiilor lor) şi, extins, socială. Cu ce aş fi eu vinovat, ca reprezentant al unei instituţii de învăţămînt superior, că absolventul de liceu vrea, de exemplu, doar jurnalism şi nu altă specializare care i-ar oferi alt viitor, mai bun? Ce-ar trebui să fac? Să-l conving, a priori, să-şi aleagă altceva? Şi de ce ar fi mai bun ce i-aş recomanda eu faţă de ceea ce crede el că i se potriveşte? De ce nu se ocupă nimeni din liceu sau din familie de o minimă orientare spre o carieră/ profesie a elevului? La universitate studentul trebuie să ajungă cu o opţiune clară şi cu un bagaj de cunoştinţe care să susţină acea opţiune. Că, în general, nu se întîmplă aşa, nu cred că e problema instituţiilor de învăţămînt superior…

Am să vă dau şi cîteva exemple de dată recentă. Am fost în toamna asta într-una din comisiile de admitere la universitate. Au venit să se înscrie tineri care nici măcar nu ştiau ce specializări există la facultatea unde se prezentaseră să-şi depună dosarul, alţii care aveau ca obiectiv principal admiterea la buget, indiferent de specializare (că era ea Limbi clasice, Jurnalism sau Studii americane!). Un alt moment interesant a fost cel al unui tînăr care, îndrăgostit pe loc de domnişoara care tocmai îşi depusese dosarul la Jurnalism înaintea lui, a hotărît să o urmeze… în carieră. Două doamne, nehotărîte rău, ne rugau – pe noi, cei din comisie – să ţinem cont de faptul că ele sînt cazuri speciale (au o vîrstă, serviciu şi poate chiar soţi şi copii acasă) şi, din acest motiv, să le ajutăm sugerîndu-le specializarea la care să se înscrie. Menţionez că erau în căutarea unei specializări unde profesorii nu prea ţin cont de prezenţă şi unde ar putea intra la buget.

Revenind la articolul din Capital, da, întrebarea din titlu e bună – „Pe ce lume trăieşte studeţimea română?”. Dar răspunsul dat ridică semne de întrebare.

Patimile şi virtuţile învăţării

De-o vreme, citesc, la ceas de seară şi cu un creion care ţine loc şi de semn de carte un volumaş – Dialoguri de seară, Ed. Harisma, 1991 –  în care se întîlnesc opiniile părintelui Galeriu cu cele ale lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu. Lectura merge greu (cu creionul în mînă) pentru că mă adaptez cu oarece dificultate temelor de discuţie (abia am încheiat-o pe prima, Despre ucenic şi duhovnic), dar şi din cauza unui defect de-al meu care îmi împiedică gîndirea să zburde liber peste o pagină de text atunci cînd pe acea pagină sînt şi greşeli de limbă. Trecînd peste aceste „piedici”, m-au intrigat felul în care e cusută şi, mai ales, descusută relaţia dintre un duhovnic şi ucenicul său, cum e transmisă învăţătura de la unul la celălalt, dar mai ales comentariile pe marginea extrapolării acestei relaţii la relaţia (mai) generală maestru – discipol.

Mi-am subliniat, în creion, două observaţii – de fapt, trimiteri către învăţături date de Ava Dorotei – de care ar trebui să ţină cont orice cadru didactic care vrea să-şi asume şi o misiune pedagogică atunci cînd păşeşte într-un amfiteatru cu studenţi. Le redau, fără nici o altă intervenţie, mai jos:

♦ „Niciodată cînd vrei să înveţi pe cineva să nu te institui ca învăţător, ci ca slujitor (…), să laşi impresia ucenicului că vrei să-l ajuţi.”

♦ „Niciodată cel căruia îi împărtăşeşti cuvîntul tău să nu simtă că ai ton de superioritate faţă de el, ci că îi vrei binele.”

Oare la cîţi dintre dascălii de azi se mai (re)găsesc aceste virtuţi?

Zece întrebări din bancă

1. De ce ne daţi teme?

2. Oare de ce m-am înscris la facultatea asta?

3. Cum adică am greşit?

4. De ce trebuie să scriem de la noi dacă găsim deja gata scris?

5. Credeţi că ar trebui să continuu cu facultatea asta?

6. Am scris eu aşa ceva?!

7. De ce se face prezenţa la curs?

8. Cînd putem aduce temele dacă deja a trecut deadline-ul?

9. Mai are rost să merg la curs dacă oricum nu mă duc la examen?

10. Dar Dvs. n-aţi fost ca noi?

Jurnalul unui naufragiat în România (XIV)

Un cadou pe care mi l-aş dori…

Iar e una din acele perioade din an cînd atît de multe lucruri aşteaptă să fie duse la bun sfîrşit şi cînd eu, ca un un făcut, mă aşez de-a curmezişul urgenţelor şi hotărăsc că cel mai bine ar fi să nu fac nimic. În astfel de sezoane, mai mult ca oricînd, îmi vine să mănînc mai des, mă uit la televizor fără să urmăresc ceva anume, contrăbăi după picanterii prin conturile de Facebook ale altora, mănînc (ştiu că am mai spus asta, dar, între timp, iar mi s-a făcut foame), îmi arde de plimbări şi tot aşa.

Mă uit la ceas şi-mi spun mereu că mai am timp. Mai am timp să corectez temele, mai am timp pentru completările seminarului de a doua zi, mai am timp să fac teste pentru proba teoretică a examenului auto, mai am, mai am, mai am… Cînd de fapt, tot ce am e iminenţa unei crize. Nu-i nimic. Abia o aştept. O voi înfrunta, aşa cum am făcut de fiecare dată şi am supravieţuit ca să povestesc. Victimele (care se ştiu) colaterale ale acestor „confruntări” deja îşi caută preocupări cît mai îndepărtate, inclusiv din punct de vedere spaţial, de mine. Cică aşa îşi asigură un trai mai liniştit, departe de isteriile pe care le poate genera acest tsunami de proiecte care îşi aşteaptă ultima sută de centrimetri pentru a fi începute şi, evident, încheiate.

Pînă atunci, mi-am adus aminte că am ratat ultimele episoade din Urzeala tronurilor şi parc-aş vrea să mă uit weekend-ul ăsta, pentru a XIV-a oară, şi la Stăpînul Inelelor. Este acolo o replică a înţeleptului Gandalf ce se potriveşte de minune cu sesiunea de examene – „You shall not pass!” –, numai că, înainte să le spun studenţilor mei asta, trebuie să mă decid care dintre ei să fie elfii şi care orcii.

Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!

„Wikipedia, the encyclopedia where you can be an authority even though you don’t know what the hell you’re talking about” (Stephen Colbert)

Încerc, de cînd mă ştiu la catedră, adică de vreo şase-şapte ani de-acum, să-mi conving studenţii să trateze cu mai multă seriozitate şi, implicit, spirit critic chestiunea surselor în realizarea proiectelor de la facultate. Am avut şi succese răsunătoare, cu studenţi care nu s-au mulţumit cu oferta, de altfel, generoasă, a Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, şi şi-au achiziţionat volumele de care aveau nevoie inclusiv de pe Amazon.com, celebrul retailer online, sau alte librării virtuale. În (mai mult decît) egală măsură, am avut şi eşecuri, tot răsunătoare cînd, la sfîrşitul lucrării, găseam scris (mai în glumă, mai în serios?), drept „bibliografie”, http://www.google.com, http://www.yahoo.com.

Desigur, acestea sînt însă extremele. În mod obişnuit, poate cea mai frecventă sursă de documentare pe care studenţii o cunosc şi o recunosc (menţionînd-o, în consecinţă, la finalul lucrărilor) este, de departe, Wikipedia. Deşi un instrument extrem de util şi ispititor, site-ul de tip wiki nu e (încă) şi un instrument credibil, şi asta pare să fie şi informaţia-cheie care le lipseşte studenţilor în realizarea temelor solicitate de către profesori, căci criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o lucrare de tip academic nu se regăsesc, din păcate, printre criteriile de introducere de noi informaţii (new entries) pe Wikipedia. Dacă, în mod normal, contribuţiile pertinente într-un domeniu sînt acceptate ca atare în baza recunoaşterii competenţei autorilor, în cazul Wikipedia principiul după care platforma funcţionează nu este cel al competenţei dovedite. În primul rînd, Wikipediei îi lipseşte tocmai autoritatea cu care este învestită, de exemplu, o enciclopedie alcătuită de experţi, în care conţinutul are valoare ştiinţifică, informaţiile incluse fiind, toate, verificabile. Pe Wikipedia, informaţia e construită, determinată social de persoane interesate de aceleaşi lucruri şi dispuse să investească din timpul personal pentru a scrie pentru enciclopedia virtuală. Mai mult decît atît, întreg conţinutul e generat pe baze voluntare şi, deci, am putea spune, fără să greşim prea mult, că articolele sînt mai degrabă scrise din pasiune şi fără să implice, în mod obligatoriu, vreo responsabilitate (morală, profesională etc.) faţă de textul produs. Fireşte că o activitate desfăşurată din pasiune nu trebuie să fie şi prost făcută, numai că implică şi acea doză de patos care obligă la verificarea ulterioară.

Citește în continuare „Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!”

Despre bunăstarea reportajului

Am aşteptat Dilema veche de săptămîna asta exact aşa cum aşteptam odinioară pîinea caldă şi vă jur că, de îndată ce mi-a ajuns în mîini, mirosul paginii de ziar s-a confundat în mintea mea, pentru cîteva secunde, cu mirosul pîinii abia scoase din cuptor. Iar această senzaţie o datorez faptului că redacţia revistei – generoasă – a dedicat opt pagini de dosar reportajului (de presă scrisă), un tip de text jurnalistic extrem de ispititor, în special pentru tînărul reporter, de obicei mai vulnerabil în confruntarea cu pretenţiile genului, dar suficient de curajos cît să poată ieşi victorios din această bătălie.

Revenind, propunerea Dilemei vechi mi-a produs multiple bucurii pe care am simţit că nu trebuie să le las neîmpărtăşite. Una dintre ele ar fi că, în ultimul timp, cu greu mai găseşti dezbateri serioase care să aibă ca temă reportajul. În afară de diverse workshop-uri pe la simpozione (naţionale) de jurnalism – care abordează genul dintr-o perspectivă didactică decît dintr-una care, în primul rînd, să interogheze – rareori am mai asistat la o astfel de provocare. Pentru mine, iniţiativa Dilemei a semănat, păstrînd proporţiile impuse poate şi de trecerea timpului, dar şi de numele participante la discuţii (Geo Bogza, N. D. Cocea, F. Aderca, N. Davidescu  şi F. Brunea-Fox), cu o dezbatere a revistei Vremea de acum 78 de ani – „Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri”. Şi acum, la fel ca şi atunci, cei întrebaţi despre „starea reportajului” s-au ferit de sentinţe, clişee şi alte păcate de factură canonică (artisticitate, perenitate, paraliteratură şi alte cele), împotrivindu-se, aproape unanim, ideii false (dar promovată intens chiar în interiorul breslei) că avem de-a face cu o specie pe cale de dispariţie. Printre cei care contestau în paginile Dilemei moartea reportajului i-am regăsit şi pe doi foşti colegi de redacţie de la Opinia (cîndva studenţească, iar, mai nou, veche), Dana Balan şi Liviu Iolu, ambii premiaţi la secţiunea Reportaj de presă scrisă în competiţii jurnalistice majore, precum cele organizate, de pildă, de Clubul Român de Presă. Ce bucurie mai mare ca aceea de a-ţi găsi nişte foşti colegi scriind, la fel de responsabil şi competent, şi reportaj, şi despre reportaj? Am revăzut cu ochii minţii discuţii purtate în redacţia de la Iaşi, cu păreri exprimate cu patos despre cum ar trebui să arate un reportaj ca să fie cît mai bun, cît mai pătrunzător, despre cum să renunţi la zorzoane, la titlurile împodobite, ca o sorcovă, cu epitete de prost gust sau naive… Pe toate le-am revăzut şi, pentru cîteva clipe preţioase, m-am bucurat, îndrăznind să asemăn plăcerea lecturii provocată de textele semnate de ei cu şedinţele (de sumar şi analiză) din vechea redacţie din care toţi am plecat luînd cu noi un „savoir faire” pe care apoi am încercat să-l demonstrăm, în felul nostru, în locurile în care am ajuns.

Şi uite-aşa ajung şi la cea de-a treia bucurie, căci dosarul Dilemei, aşa cum se zice în popor, a picat la ţanc: la cursul practic de presă scrisă voi lucra cu studenţii din anul I de la Jurnalism tocmai reportajul şi interviul! Pentru interviu selectasem deja două interviuri despre interviu luate Titei Chiper (o somitate în materie), dar în privinţa reportajului încă mă codeam, neştiind, pe lîngă selecţia unora dintre reuşitele recente ale genului, cum să-i mai conving că reportajul merită întreaga atenţie şi ar face bine să i-o acorde, deoarece, întocmai unei femei frumoase conştientă de frumuseţea ei, se lasă greu cucerit. Sper să-i cîştig iremediabil după ce voi parcurge, împreună cu ei, şi opiniile despre „starea reportajului” din Dilema de săptămîna aceasta. E posibil să-mi ceară şi texte de-ale mele care se încadrează genului şi, ca să fiu cît mai convingător, s-ar putea să fiu nevoit să le scot din sertar, deşi preocuparea mea pentru reportaj s-a mutat demult dinspre practică spre teorie, cu o lucrare de licenţă despre reportaj (în care am abordat, dintr-o perspectivă tocită şi uşor naivă, conceptul reportajului–literatură şi cel al literaturii-reportaj) şi cu o teză de doctorat (scrisă cu o minte mai rafinată şi – cel mai important – mai deschisă) despre interferenţele stilistice în reportaj, renunţînd la etichete care să-l discrimineze într-un fel sau altul.

Nu, reportajul nu s-a mai numărat de vreo şapte ani printre opţiunile mele pentru scris, dar de abandonat nu l-am abandonat niciodată.

(De) ce (nu) (mai) citim?

Lectura obligatorie şi lecturile obligatorii

Stau pe braţe cu vreo patru-cinci cărţi de jurnalism, media şi comunicare, toate ajutîndu-mă să structurez nişte prezentări tematice pentru studenţii mei. Selectasem din timp volumele şi temele pe care aveam să le abordăm la orele de seminar şi urma să iniţiez lectura. O lectură extrem de activă, cu ochii scanînd şi căutînd numaidecît esenţialul, corelînd teoriile cu exemple elocvente, căutînd validări pentru modelele propuse etc. În fine, o lectură zbuciumată, care de fiecare dată se derulează aproape contracronometru, tocmai pentru că ştiu că, făcute la timp, prezentările pot fi cu mult îmbunătăţite pînă în ziua în care urmează să fie susţinute. În fine, mi-a rămas aşa, ca un păcat, lectura asta fără tihnă, fără vreme de divagaţiuni, căzut pe gînduri sau pus în mişcare imaginaţia.

Vremea cititului

E un soi lectură cu o nuanţă de obligativitate, dar nu chiar în genul celei impuse, care îţi este dictată la şcoală, cu tine în bancă notînd volumul pe care trebuie să-l parcurgi pînă ora viitoare sau pentru vreo evaluare anume. Abia această modalitate de lectură de tip coercitiv (de care am avut, parţial, parte) o găsesc detestabilă şi non-lucrativă, deşi cel mai adesea ţi se spune că tu eşti unul dintre beneficiarii cei mai cîştigaţi de pe urma ei. E detestabilă pentru că e otravă pentru curiozitatea intelectuală, e non-lucrativă, pentru că activează mecanisme ale selectării şi memorării mecanice, întru îndeplinirea unei activităţi concrete, cu rezultate concrete, evaluabile şi evaluate pe termen scurt. Şi e ambele atunci cînd îţi e băgată pe gît de vreun prof care nu găseşte alt argument decît ăla coercitiv: „nu citeşti, nu treci!”. Cu alte cuvinte, e o lectură nocivă. Sigur că există riscul ca, fără nici o îndrumare, să nu mai citim nimic şi cel mult să răsfoim virtual paginile Facebook-ului, în căutare de cancanuri sau, selectiv, alte informaţii mai de preţ.

Lectura obligatorie probabil scuteşte profesorul de mustrări de conştiinţă (acolo unde încă mai există): „eu le-am zis că/ce trebuie să citească, dar dacă ei nu vor, eu ce-aş putea să fac?” Poate măcar să le (re)aminteşti că, dacă lectura obligatorie nu trebuie să existe, lecturile obligatorii există. Şi că, pentru o viaţă de om, lista e chiar lungă.

Scuze… studenţeşti

Minciuni nevinovate şi studenţi vinovaţi

Dacă există vreun „domeniu” în care creativitatea studenţilor e nestăvilită, acela e cel al invocării şi inventării diverselor scuze şi motive pentru care:

– au lipsit mai mereu de la şcoală

– n-au predat proiectele la timp sau deloc

– nu s-au prezentat la examen

– au copiat temele sau textele altora, semnîndu-le cu numele proprii etc.

În astfel de „situaţii critice”, studentul e în stare de orice: mama se îmbolnăveşte subit de cancer, bunicii mor pe rupte, prietenii cei mai buni ajung în spital în urma unor groaznice accidente de maşină, bolile se năpustesc asupra lor şi-i ţin la pat fix în ziua examenului sau a predării temei, diverse animale, sălbatice sau domestice, au furat sau deteriorat temele, fraţii şi surorile mai mici au stricat calculatorul în noaptea în care expira şi termenul-limită etc. Unii studenţi, dorindu-şi, pesemne, să pară sinceri, spun că n-au venit (un semestru întreg!) la şcoală deoarece au uitat sau, pentru a cîştiga credibilitate, lucrează.

Cu siguranţă, cam toţi, într-un moment sau altul, am recurs la o scuză care să ne salveze dintr-o belea. Cheia succesului, de fiecare dată, constă în modul în care te scuzi, persoana faţă de care îţi manifeşti regretul şi vorbele pe care i le adresezi. Unii profesori reacţionează (pozitiv) la situaţii… emoţionale (boală, suferinţă, necazuri în general), alţii sînt mai receptivi la situaţiile umoristice (dar care să arate şi francheţea celui care se scuză), alţii preferă motivele care să reflecte un interes sporit al studentului (de genul „am preferat să nu predau proiectul pentru că nu mă documentasem suficient şi, cu riscul unei restanţe, vreau să redactez o temă foarte bună”), iar alţii pur şi simplu nu sînt receptivi, aşa că n-are rost să insistaţi.

Îmi vine în minte, din propria studenţie, nu o scuză de care m-am folosit chiar eu (deşi, la cerere, aş putea să-mi răscolesc cutia cu amintiri în sensul acesta), ci motivul invocat de un profesor care, într-o dimineaţă, nu prea avea chef sau putere de a-şi ţine orele: „Îmi pare rău, astăzi nu facem cursul. Sînt mahmur!”

Tu ce scuză îţi aminteşti?

Limba lungă a presei

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.

Jurnalism la înălţime

Un metru de ştiri, 70 cm de tablete şi 50 cm de reportaje

De cele mai multe ori, a face curăţenie în casă înseamnă, pentru mine, a muta diverse obiecte dintr-un loc în altul sau dintr-un loc în altul şi înapoi. Nici de data aceasta nu m-am sustras de la propria cutumă, cu avantajele şi dezavantajele ei. În premieră, dosarele cu temele studenţilor au fost mutate dintr-un loc (adică de supat) în altul (la zid călare) şi apoi în altul (după o etajeră). Au rămas cu cîteva chestiuni nelămurite:

1. mi-aş fi dorit să ştiu cît cîntăreau (în kilograme, nu valoric 😀 ) temele cu pricina;

2. mi-aş fi dorit să-mi dau seama de ce nu pot să mă desprind de ele [explicaţii ar fi: a) dacă le mut mai des dintr-un loc în altul nu mai am nevoie să merg la sală; b) au valoare sentimentală 😀 ; c) au valoare (studenţi minunaţi, ce mai!); d) au valoare (a.ka. perle)];

Totuşi, am tras şi o concluzie, din două unghiuri chiar:

Temele la control!
Temele la control!
O temă de doi metri
O temă de doi metri

Deci, da. 2,20 m de teme de la cei care au absolvit anul acesta şi de la cei care sînt acum în anul al III-lea. Supat au rămas temele celor care au terminat acum anul I. Trec lejer de trei metri…

Şi gata şi ştirea despre un asistent universitar care, de la o vreme, nu se mai ridică la înălţimea temelor studenţilor săi!

PS: nu-i aşa că merit o vacanţă?