Drumul spre Singapore e presărat cu coji de seminţe

sim cahill
Simona Halep, alături de antrenorul ei, Darren Cahill. Sursa: http://www.elpuntodebreak.com

Nu obişnuiesc să scriu pe subiecte din sport. Am mai făcut-o o singură dată, cu prilejul Jocurilor Olimpice din 2012, cînd Cătălina Ponor a “ratat” aurul la sol şi podiumul la bîrnă. Acum, Simona Halep “ratează” cîştigarea trofeului la turneul de la Roland Garros – unul dintre cele patru mari şlemuri din circuitul de tenis feminin –, iar acesta ajunge în braţele care lovesc mingea puternic ale unei sportive inconştiente din Letonia. La vestiare, Simona îşi strînge probabil lacrimile într-un pumn şi apoi şi le pierde în echipamentul alb-verde care i s-a potrivit atît de bine la turneul ăsta. După care se întoarce pe teren, îşi felicită adversara şi-şi asumă curajos înfrîngerea grea. Ca să fiu sincer, în privinţa ultimelor două fraze, e ceea ce cred eu că s-a întîmplat imediat după meci, pentru că n-am avut puterea să mă uit. De fapt, n-am avut puterea nici să mă uit la meci de-acasă, aşa că m-am dus la nişte prieteni. Profeţia sumbră că Simona ar putea pierde se strecurase cumva în mine şi-mi era frică să-i aştept împlinirea de unul singur acasă. Să fi fost poate tot buzz-ul din presă, de dinainte de meci, cu privire la traseul spectaculos al adversarei sale pînă în finală, cel care mă descumpănise? Să fi fost sfertul ăla de finală cîştigat împotriva Elinei Svitolina printr-o combinaţie de şansă, talent, intuiţie, putere şi hotărîre? Să fi fost imensele aşteptări – locul 1 în clasamentul WTA, primul titlu de Mare Şlem, prima jucătoare de tenis din România ce ajunge pe locul 1 în lume –  care, aflate pe punctul de a se realiza, au început să apese tot mai tare pe umerii Simonei? Să fi fost eticheta de “principală favorită” pe care Simona, în loc să şi-o asume, cum se aştepta toată lumea, o dezavua? Habar n-am.

Ştiu doar că, după ce meciul s-a încheiat, mi-am zis că nu mai vreau să aud de tenis. Am intrat pe contul de Instagram şi am dat unfollow tuturor celor din lumea acestui sport pe care care-i urmăream. Am intrat pe Twitter şi am făcut acelaşi lucru. Apoi pe Facebook. M-am debarasat de toate astea în cîteva minute, din cîteva click-uri. De fapt, voiam să şterg cu buretele tot ceea ce mi-ar fi putut aminti de această înfrîngere. Pur şi simplu nu voiam să văd toate titlurile care anunţau “înfrîngerea şocantă” şi “victoria neaşteptată”, nu voiam să văd ştirile în care în loc de Jelena Ostapenko aş fi vrut să citesc Simona Halep.

Probabil nici Simona Halep nu şi-ar fi dorit nimic din toate astea, dar ea, spre deosebire de mine, a trebuit să revină pe teren, să-şi felicite adversara, să adreseze cîteva cuvinte şi să se gîndească la faptul că, în 2-3 săptămîni – şi asta dacă sare peste turneele pregătitoare pe iarbă – , trebuie să fie aptă pentru un alt mare şlem, cel de la Wimbledon, unde are de apărat punctele cîştigate anul trecut, cînd a ajuns pînă în sferturi. Iar eu, în tot timpul ăsta, stăteam în bucătărie, ferit de ochii lumii, şi dădeam unfollow în stînga şi-n dreapta pe reţelele de socializare. Şi ce simplu era!

Iată-mă, cîteva zile mai tîrziu, revenit la sentimente mai bune. Scriu textul ăsta, am avut curaj să dau un search pe Twitter cu “Simona Halep”, ca să aflu dacă merge sau nu la turneul de la Birmingham, să intru pe site-ul WTA pentru noutăţi şi chiar să citesc cîteva texte de opinie pe subiectul finalei de la Roland Garros. Vi-l recomand pe cel din The New Yorker, pe care mi l-a indicat şi mie cineva zilele trecute. M-am încumetat chiar să citesc sfaturile părerologilor care se pricep mai bine decît Darren Cahill la strategii de joc, aberaţiile celor care se lamentau că pînă şi ei ar fi servit mai bine decît Simona în ultimul game, jignirile celor care, pariindu-şi banii pe Halep, şi-au văzut risipită “investiţia”. Dar oricîte seminţe ar sparge unii peste realizările Simonei – care, după analizele lor din spatele blocului şi din faţa televizorului, nu ar avea stofă de mare campioană –, sportiva noastră scrie istorie pentru România: la ultimele trei turnee la care a participat, Madrid (Premier Mandatory), Roma (Premier 5) şi Paris (Grand Slam), a jucat finala, cîştigînd-o la unul dintre ele. Acum e nominalizată de WTA, chiar alături de rivalale sale din finalele pe care le-a pierdut, pentru jucătoarea lunii mai (încă puteţi s-o votaţi aici). După rezultatele de la Roland Garros, se află, momentan în fruntea cursei pentru Turneul Campioanelor din Singapore, bătînd astfel obrazul gros al unei părţi din presa sportivă care, acum vreo două luni, trăia din titluri ticăloase ca ăsta: „Turneul Campioanelor, doar un vis pentru Halep în 2017? Simona se află pe un loc incredibil în clasamentul Road to Singapore”. Răspuns post-evenimente: nu e deloc incredibil şi e locul 1.

***

Încă o precizare: cred că, pînă la urmă, textul ăsta nu e despre sport. Cred că e mai degrabă despre ferestre. Despre ferestrele pe care le deschidem noi către lume şi de la înălţimea cărora privim ceea ce se întîmplă în jur. Din păcate, ferestrele astea ajung la un moment dat să ne semene, să vedem prin ele numai ceea ce dorim şi să uităm că există şi alte deschideri către lume, poate mai luminoase, poate mai colorate, poate mai largi. Şi poate ar fi mai bine pentru mulţi dintre noi ca, înainte să vorbim, să privim lumea şi de la fereastra Simonei. Poate că am lua coatele de pe pervaz, ne-am strînge ruşinaţi cojile de seminţe în pumn şi am tăcea.

Cum am rămas corigent la educaţie fizică

Povesteam nu de mult tare cum m-am apucat eu de alergat pe la sfîrşitul lunii noiembrie a anului trecut. N-a fost o minune care a ţinut trei zile, ci una care a ţinut trei luni, pînă cînd un pui de tendinită care promitea să crească într-o inflamaţie în toată regula m-a oprit pe loc. Repaus. Ecografie: tendonul lui Ahile de la piciorul drept se îmbăia în lichid, aşa că alergatul a fost tăiat pentru o vreme de pe listă. Cu alte cuvinte, de la 10 kilometri străbătuţi în fiecare miercuri cu prietenii de la Runners Iaşi la 0 km. Acum, cînd scriu textul ăsta, piciorul e muuult mai bine, iar Ahile e din nou doar un personaj din mitologia greacă, dar am avut cîteva luni la dispoziţie să meditez la cum naiba reuşesc să dau din una-n alta. Problemele la coloană au apărut după ani întregi de contorsionism în faţa calculatorului şi pînă cînd n-a făcut poc! m-am crezut invincibil. De fapt, nici măcar. Cred că mai degrabă n-am crezut nimic pentru că nu m-am gîndit niciodată la asta. În afară de maică-mea, care-mi spunea, prin generală, c-o să fac cocoaşă dacă mai stau multă vreme aşa aplecat asupra caietelor de scris, şi vreo profă prin liceu care mă mai prindea de umeri şi-mi mai îndrepta spatele la vreo lucrare de control, nu ţin minte ca cineva să se fi ocupat de (cele ce aveau să devină) probleme legate de lipsa de mişcare, lipsa de sport şi, mai ales, lipsa de educaţie fizică. OK, veţi spune că acum sînt adult şi că ar trebui să-mi dau şi singur seama de toate lucrurile astea. Just. Teoretic, aşa e. Practic, nu se întîmplă aşa. Dacă-ţi lipseşte educaţia fizică elementară, chiar dacă intuieşti că anumite situaţii îţi dăunează, fie nu consideri necesar să le corectezi, fie atunci cînd încerci să le corectezi o faci prost pentru că îţi lipseşte teoria.

Cît am fost cu piciorul beteag, am stat şi m-am gîndit ce am învăţat, concret, în cei 12 ani de şcolarizare, la orele de educaţie fizică şi sport. Nu am avut ce inventaria. De cele mai multe ori, eram scoşi pe teren şi, după încălzire (rareori!) – despre care nici măcar nu ştiam pînă prin gimnaziu că se numeşte aşa –, eram lăsaţi să alergăm ca bezmeticii după nişte mingi de fotbal (băieţii), de volei (fetele) sau baschet (toată lumea). Nu ţin minte, de exemplu, să-mi fi explicat vreun prof de sport vreodată regulile şi convenţiile acestor jocuri. Fie presupuneau că tu, ca elev, le ştii, fie nu le păsau. Şi cu asta să zicem că aş fi putut fi împăcat pînă în ziua de azi, că regulile le mai înveţi şi jucînd, dar nu pot fi împăcat cu ideea că educaţia fizică a lipsit cu desăvîrşire din educaţia mea şi, aş crede, a generaţiei mele. Nu ţin minte, în afara orelor de anatomie, unde s-a trecut destul de repede peste, să ne fi ţinut vreodată proful de educaţie fizică şi sport vreo prelegere despre muşchii corpului omenesc, despre muşchii motori care acţionează asupra coloane vertebrale, despre muşchii respiratori, muşchii motori ai articulaţiilor, despre sistemul neuromuscular şi despre multe alte lucruri pe care le-aş putea înşirui aici şi pe care aveam nevoie să le învăţăm în perioada formării noastre, atît fizice, cît şi intelectuale. Îmi amintesc în schimb despre „probele” de la sfîrşit de semestru: săritura la groapa cu nisip, viteză, rezistenţă, săritura la ladă şi alte cîteva exerciţii de gimnastică. Cu o săptămînă înainte de evaluare făceam nişte repetiţii, în ziua evaluării aveam febră musculară, rîdeam unii de alţii de cît de caraghioşi căzînd la săritura la ladă sau de cei care abandonau la proba de rezistenţă fără să ştim că lucrurile astea nu s-ar fi întîmplat dacă am fi fost pregătiţi din timp şi temeinic: să ne fi învăţat cineva exerciţii pentru dezvoltarea principalelor grupe musculare, să fi deprins de la cineva rigorile unui atrenament şi disciplina sportivă, să fi explicat cineva ce înseamnă oboseala musculară. Cineva, adică profesorul de educaţie fizică şi sport. Eu sper că toate lucrurile astea se învaţă acum, dozat, în funcţie de vîrstă, chiar din şcoala primară. Dacă nu, dragi părinţi, amînaţi cursurile particulare de germană, orele de balet, dans, gastronomie, pian şi mai ştiu eu ce pasiuni vreţi să deprindă copilul vostru, şi învăţaţi-l cum să alerge, cum să respire, cum să cadă, cum să se ridice, cum să înoate, cum să-şi păstreze calmul în apă, cum să-şi dozeze respiraţia şi efortul, cum să alterneze diferite stiluri de înot, oferiţi-i educaţia fizică de care, dacă nu are parte, sigur are nevoie.

Ştiţi care e paradoxul? Că singura disciplină la care am avut 10 pe linie, în afară de Purtare, timp de 12 ani, a fost Educaţie fizică şi sport. Dacă aş fi ştiut în liceu că peste 15 ani un medic o să-mi spună că am o coloană vertebrală mult îmbătrînită, m-aş fi dus direct la proful de sport de atunci şi, pentru că m-a scutit de sport sub pretextul că mă pregăteam pentru nu ştiu ce olimpiadă, i-aş fi tras una după ceafă cu toată puterea mea de licean la 50 de kilograme. Poate în felul ăsta aş fi avut şi nota scăzută la purtare, aş fi rămas şi corigent, dar măcar aş fi învăţat ceva educaţie fizică. Şi n-aş mai fi scris textul ăsta.

Cum m-am apucat de alergat

img_20170114_175638
Miercurea sărutăm asfaltul

E vechea poveste: nu apreciezi ceea ce ai pînă cînd te trezeşti că nu mai ai sau că ai putea să pierzi lucruri cărora nu le-ai acordat niciodată importanţă pentru că – da, aţi ghicit! – pur şi simplu erau acolo. Ai două picioare, pur şi simplu mergi. Ai două mîini, pur şi simplu dai din ele întru folosul tău. Ai o inimă care pur şi simplu bate numai pentru tine fără ca tu măcar s-o simţi. Şi lista ar putea continua pînă epuizezi tot ceea ce ţi-a fost dat by default. Ai un cap pe umeri, pur şi simplu îl foloseşti. Ei, în ăst exemplu, treaba nu stă chiar aşa. Dovadă că m-am apucat de alergat tîrziu, cînd m-am speriat de-a binelea că n-o să mai pot să merg. Cînd n-aveam nici pe naiba, mă mulţumeam numai cu promisiunea că mă apuc de alergat, trecînd ŞI activitatea asta pe un to-do-list imaginar pe care urma să-l agăţ pe un raft al minţii peste care avea să se aşeze praful liniştitor al uitării. Apoi aveau să se aşeze peste alte to-do-list-uri şi cam atît. Hai, cu ceva efort, uneori mă mai sinchiseam să ies din casă şi chiar să dau vreo două ture prin cartier. Mă ţinea o lună – două, după care gata!

Cînd mi s-a mototolit coloana fără avertisment, gîndul tăios care mi-a străfulgerat minţile a fost că n-am să mai pot să merg. Sar peste terminologia medicală, că iar mă apucă durerea de cap. Nici nu ştiţi cît de cameleonice sînt afecţiunile astea ale coloanei! Sau, dacă le-aţi experimentat, ştiţi. Ea, în sine, te doare mai rar şi, în funcţie de caz şi gravitate, nu prea rău. Azi te doare o mînă, mîine cealaltă, poimîine un picior, răspoimîine amîndouă şi tot aşa. Te pot durea şi coastele, şi muşchii, şi capul, şi fesele, poţi să-ţi simţi mîinile grele, de parcă ţi-au fost legate două menghine de încheituri, sau poţi simţi în picioare furnicături care se transformă imediat în amorţeli şi înţepeneli. Pe lîngă astea, te mai doare şi spatele. O durere surdă pe care nu i-o poţi indica cu precizie medicului pentru că şi ţie, suferindul, ţi-e greu s-o dibuieşti. Dar ea e mereu prezentă acolo. Paradoxul era că mie îmi venea să ţopăi toată ziua. Şi nu de durere fizică, ci pentru că mi se rupea inima de ciudă că n-am ştiut să am grijă de mine. Am făcut un calcul simplu şi mi-am dat seama că, la un loc, strîngeam vreo 16 ore din 24 de stat la calculator. Job, proiecte personale, Facebook şi alte căcaturi mă legau de un scaun ergonomic (ha ha!) pe care stăteam în cele mai ciudate poziţii (confortabile cică!) pînă cînd am înţepenit. Au urmat RMN-uri, radiografii şi ecografii. După ce-am schimbat o droaie de medici, diagnostice şi tratamente, cu recomandări care mergeau de la repaus fizic total, la perfuzii cu cortizon, orteză cervicală purtată zi şi noapte, crioterapie, electroacupunctură şi alte asemenea, Cineva mi-a dat un şut în fund şi m-a trimis la alergat. Aşa am ajuns mai întîi la şi apoi în Runners Iaşi, admirînd nişte oameni care în fiecare miercuri, după o zi de muncă, aleargă 10 kilometri din Parcul Copou pînă la rond la Breazu şi înapoi. Aveam să aflu că unii veneau de acasă tot în alergare şi plecau aşijderea. Sau că unii aleargă şi sîmbăta, şi duminica. Eu prima dată am zis că mor. Tot aşa am spus şi a doua oară. Şi era s-o spun şi a treia oară, cînd mi-am dat seama că trăiesc şi că picioarele mele trăiesc şi ele.

Cînd alerg, mă gîndesc de ce mi-a luat atîta timp pînă să mă apuc, dar după un kilometru, doi, gîndurile astea rămîn în urmă, nu pot să ţină pasul cu mine, cel care are ca prim obiectiv să ajungă pînă la rond la Breazu. Nici după aia nu revin, pentru că apoi mă gîndesc că trebuie să mă şi întorc de unde am plecat. Şi alerg. Şi mă simt mai bine. Alerg odată cu timpul, care mi-a dat de înţeles că nu stă niciodată pe loc. Stăm noi, oamenii. Şi n-ar trebui.

Jurnalul unui naufragiat în România (I)

Iar trec printr-o pasă proastă. A nu ştiu cîta pe anul ăsta, dar oricum, trebuie să fie a sub 40-a, că cel puţin primele zile de după Revelion am mimat optimismul. Am încercat orice: gîndire pozitivă, ioc gîndire, gînduri şi mai negre (asta ca să mai atenuez din starea nasoală), am băut (alcool, bănuiesc totuşi că s-a înţeles), am vrut să fumez (m-am abţinut, cu greu, dar m-am abţinut), am mîncat (dulciuri şi orice altceva), m-am apucat de alergat (curse lungi, se înţelege) şi cîte şi mai cîte. Numai la psiholog n-am fost, banii n-ajung bine nici de facturi, darămite să-i mai dau şi unuia care să-mi spună ceea ce ştiu deja, numai  că într-o formă mai elegantă decît mi-aş fi zis-o eu, adică însoţindu-mă de nişte palme peste ochi. Mi-am zis să mă îngrop sub nămeţi, dar cînd să mă apuc de treaba asta au şi venit cu utilajele şi-au cărat toate mormanele la mama naibii. Am vrut să mă interesez unde, dar nici n-am avut pe cine întreba şi-am renunţat la idee. Mă gîndesc – şi mai deprimat – că vine primăvara. Mi-e groază numai de idee. Tocmai începusem să mă obişnuiesc cu vremea de afară. Mai mult, începuse să-mi placă. De frig, oamenii stau încotoşmănaţi, cu nasul în fulare şi cu ochii sub căciuli trase pînă peste faţă. E perfect, fără contact vizual viaţa e mai frumoasă! Mergem toţi ca pinguinii, dar nu ne comportăm deloc la fel, ei îs animale sociabile, nu ca noi!

Şi-uite aşa îmi primesc veştile mereu: una caldă – frigul continuă, una rece – începe şcoala. Just great! Evident, ce-am făcut pînă acum pe la ore deja mi se pare depăşit; în concluzie, trebuie şters cu buretele tot şi de la capăt! Să văd ce cărţi mai pot downloada (ilegal, fireşte) de pe net, că bani n-am nici de covrigi (deşi am impresia că şi covrigii s-au scumpit fantastic de mult), darămite pentru volume nou apărute. Bănuiesc că tratatul ACTA e mai blînd totuşi cu cei care fură articole ştiinţifice sau cărţi recente decît cu cei care fură muzică şi filme. Deşi de la muzică am să mă abţin cu greu. Probabil o să fac ca pe vremuri: cînd prind piesa la radio, o să o înregistrez pe-o casetă (to do list: să cer pachet de-acasă cu vechiul casetofon!) şi-am să mă rog ca DJ-ul să tacă dracului din gură de la început pînă la sfîrşit, ca să nu-mi strice mie manevra. Evident că n-o să tacă, dar dacă ar tăcea n-ar mai avea nici un farmec toată treaba.

Mda, gata, somn! Şi mîine e o zi (din păcate, cum ar zice unii). Păcat, dacă eram pensionar, abia mă trezeam şi dădeam şi eu pe OTV. Aşa, nici n-am la ce mă uita. Tot mai bine cu ochii închişi.

Fisher cu surprize

D’ale fishingului valuri

Mi-am dat seama că sînt atît de sportiv cînd pescuiesc sau sînt atît de pescar cînd fac sport că aş arunca undiţa în orice bulboană jegoasă aş întîlni în cale. Aventurile la pescuit au început de sîmbătă, pe Ozana lu’ Creangă, cea plină de mătasea broaştei, peturi, pamperşi, pungi, cartoane, cioburi, borcane, biberoane, tampoane, doze de bere, prezervative şi alte specii de peşti care nu se apropiau sub nici o formă de cîrligul undiţei mele. Cînd, deodată…


„Later Edit”-ul de a doua zi: Mda, după rezultatele din „Exit Pool” [chiloţi – 9, peşte – 1, broască sau rac – 0, absorbant – 3, pamperşi – 1, nimic – 4] constat că există o tendinţă firească de a arunca sau de a găsi chiloţi în apele patriei. Nu-mi găsesc cuvintele să-i mulţumesc celui care a avut încredere în mine crezînd că eu chiar am prins un peşte. N-a fost să fie. Pe cei trei care au descoperit soluţia adevărată, îi invit să-şi divulge identitatea, ca să plănuim un pescuit la Blăgeşti, Paşcani. Dar m-ar interesa să ştiu de ce-aţi pariat pe-un absorbant? Aţi mai văzut, aţi mai auzit, aţi mai păţit? Cît despre nerecunoscătorii care n-au crezut c-am prins ceva – indiferent de natura capturii -: bine că sînteţi voi pescarii lu’ peşte!

Din gura comentatorilor sportivi (II)

Iată la ce poate duce abuzul de elipsă al unor jurnalişti, mai ales atunci cînd e vorba despre fotbalişti, asupra cărora planează etichetări de o anumită natură:

Senzaţional!

Primul cuvînt...
Fotbal fără cuvinte

Aşadar, sondaj: Care credeţi că a fost primul cuvînt rostit de Chivu?

a. Mama

b. Tata

c. Gol

d. Andreea

e. Adelina

f. altă variantă

PS: imaginaţi-vă ce ştire ar fi fost dacă titlul era „Mutu vorbeşte”. Neinspiraţi jurnaliştii ăştia de la Antenă…

Din gura comentatorilor sportivi (I)

Joc de fotbal cu limba

Recente:

„Goian are la activ două goluri şi la pasiv un autogol” (Antena 1)

„portarul Gafata” (Antena 1)

Mai vechi:

„Clujenii sînt acuzaţi din toate părţile că umblă la arbitri” (Antena 1)

„România se întoarce în Europa după cei şapte ani de-acasă” (Pro TV)

„… a scos locomotiva Clujului din depou” (TVR)

„mai tare ca Oţelul” (TVR)

PS: Vom reveni cu repriza a doua.