Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.