Cîştiguri din blogging

Sursa: emaloochie.blogspot.com
Sursa: emaloochie.blogspot.com

Am fost întrebat recent (de o cunoştinţă) de ce nu scriu mai des pe blog, mai ales acum, vara, cînd, „aş avea timp liber”. Deduce că am „trafic” atunci cînd scriu – îi confirm că da – şi că nu înţelege de ce nu „bag cîte o postare” în fiecare zi, să scot un bănuţ din blogging. Am ridicat din umeri fără să-i dau un răspuns concret, deşi, în treacăt, îmi menţionează cîteva bloguri (şi bloggeri) cu o activitate (mai) intensă. Nu ştiu, pesemne că eu n-am ceva de spus în fiecare zi. Doar că blogul meu nu este ca perechea de chiloţi din bazar la care se holbează toţi, pipăie materialul, să vadă de-i bumbac, trag de elastic pînă cînd îl şubrezesc şi-apoi o lasă tot acolo pentru că – nu-i aşa? – nu mai arată ca nouă. Aş vrea să cred că blogul meu e altceva. Pentru mine cel puţin, blogul meu e o stare. De fapt, o sumă de stări. Ale mele şi ale celor care mi le împărtăşesc pe ale lor. Le iau împreună şi, din cînd în cînd, pregătesc cîte un cocteil la care-i invit şi pe ei. Ce să tot trăncănesc zi de zi? Las în seama celor mai prolifici cotcodăceala zilnică. Dimineaţă de dimineaţă, ca nişte ceasuri deşteptătoare, îţi dau semnalul de trezire, oferindu-ţi, în premieră, banalitatea zilei. Dragilor, mai nou, dacă nu ştiaţi, pentru asta există ziarele! Mai degrabă prefer să le dau cititorilor mei (care mă cunosc şi pe care-i cunosc) un text „în reluare”, atunci cînd o anumită stare îmi dă tîrcoale din nou, decît să-i sufoc cu o platitudine care să-mi „asigure” numărul de vizitatori. Eu aş zice că ei, procedînd astfel, ar scrie de pomană. Ei ar zice că eu, procedînd astfel, aş scrie de pomană. Rămîne de văzut cine, pînă la urmă, iese mai cîştigat.

Reclame

Pentru cine scriu?

Cînd m-am apucat de scris pe blog, prin 2008, am făcut-o cu foarte mare reţinere, pentru că nici măcar cei care mă încurajau să mă apuc de un astfel de jurnal online nu reuşeau să-mi răspundă convingător la două dintre întrebările mele de atunci: despre ce anume să scriu şi, mai ales, pentru cine? Restul mi se părea floare la ureche.

De atunci au trecut aproape patru ani, cu pauze mai lungi sau mai scurte de la scris sau cu perioade mai efervescente, cînd degetele alunecau uşor pe tastatură, sau, în fine, cu perioade relativ monotone, cînd ideile parcă nu se lăsau găsite, iar textele cereau mai multă migală decît de obicei.

O vreme, am crezut că scriu doar pentru mine, că practicam o formă de scriitură curativă, prin care să scuip veninul strîns la inimă, să las din povara mea şi celorlalţi, devoratori anonimi avizi de suferinţa altora. Să ştiţi că Internetul duduie de astfel de personaje! Mai apoi, mi-am dat seama că, de multe ori, scriam pentru şi despre alţii, încercînd să transform întîmplările lor în mici parabole, în istorioare cu tîlc pentru cei ce aveau să-l înţeleagă. Cîteodată, deşi mi-am zis să nu amestec lucrurile, abordam teme pe care, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul, le discutasem la şcoală cu studenţii şi, pur şi simplu, simţeam că mai rămăsese ceva de spus. La fel, de multe ori, disputele pe care le am cu prietenii se mută şi în spaţiul virtual, în replici care-şi aşteaptă contra-replicile, fie prin telefon, pe Messenger, pe Facebook, dar mai ales pe blog.

Impresiile mele sînt toate cele de mai sus, strînse laolaltă, într-un blog cu toane, exact aşa cum îi e şi autorul. După aproape patru ani, cred că am descoperit totuşi pentru cine scriu: sînt cei care se descalţă de fiecare dată cînd îmi calcă pragul, deşi de-acum ne ştim atît de bine încît să ne permitem să ne vizităm şi fără să anunţăm ori să batem la uşă. Ei îmi sînt audienţa privată, cei care mă caută şi cei pe care-i caut. Şi ca această descoperire să nu treacă neobservată, am schimbat şi tema blogului. Veţi fi de-acord că-mi seamănă mai mult.