Cum am rămas corigent la educaţie fizică

Povesteam nu de mult tare cum m-am apucat eu de alergat pe la sfîrşitul lunii noiembrie a anului trecut. N-a fost o minune care a ţinut trei zile, ci una care a ţinut trei luni, pînă cînd un pui de tendinită care promitea să crească într-o inflamaţie în toată regula m-a oprit pe loc. Repaus. Ecografie: tendonul lui Ahile de la piciorul drept se îmbăia în lichid, aşa că alergatul a fost tăiat pentru o vreme de pe listă. Cu alte cuvinte, de la 10 kilometri străbătuţi în fiecare miercuri cu prietenii de la Runners Iaşi la 0 km. Acum, cînd scriu textul ăsta, piciorul e muuult mai bine, iar Ahile e din nou doar un personaj din mitologia greacă, dar am avut cîteva luni la dispoziţie să meditez la cum naiba reuşesc să dau din una-n alta. Problemele la coloană au apărut după ani întregi de contorsionism în faţa calculatorului şi pînă cînd n-a făcut poc! m-am crezut invincibil. De fapt, nici măcar. Cred că mai degrabă n-am crezut nimic pentru că nu m-am gîndit niciodată la asta. În afară de maică-mea, care-mi spunea, prin generală, c-o să fac cocoaşă dacă mai stau multă vreme aşa aplecat asupra caietelor de scris, şi vreo profă prin liceu care mă mai prindea de umeri şi-mi mai îndrepta spatele la vreo lucrare de control, nu ţin minte ca cineva să se fi ocupat de (cele ce aveau să devină) probleme legate de lipsa de mişcare, lipsa de sport şi, mai ales, lipsa de educaţie fizică. OK, veţi spune că acum sînt adult şi că ar trebui să-mi dau şi singur seama de toate lucrurile astea. Just. Teoretic, aşa e. Practic, nu se întîmplă aşa. Dacă-ţi lipseşte educaţia fizică elementară, chiar dacă intuieşti că anumite situaţii îţi dăunează, fie nu consideri necesar să le corectezi, fie atunci cînd încerci să le corectezi o faci prost pentru că îţi lipseşte teoria.

Cît am fost cu piciorul beteag, am stat şi m-am gîndit ce am învăţat, concret, în cei 12 ani de şcolarizare, la orele de educaţie fizică şi sport. Nu am avut ce inventaria. De cele mai multe ori, eram scoşi pe teren şi, după încălzire (rareori!) – despre care nici măcar nu ştiam pînă prin gimnaziu că se numeşte aşa –, eram lăsaţi să alergăm ca bezmeticii după nişte mingi de fotbal (băieţii), de volei (fetele) sau baschet (toată lumea). Nu ţin minte, de exemplu, să-mi fi explicat vreun prof de sport vreodată regulile şi convenţiile acestor jocuri. Fie presupuneau că tu, ca elev, le ştii, fie nu le păsau. Şi cu asta să zicem că aş fi putut fi împăcat pînă în ziua de azi, că regulile le mai înveţi şi jucînd, dar nu pot fi împăcat cu ideea că educaţia fizică a lipsit cu desăvîrşire din educaţia mea şi, aş crede, a generaţiei mele. Nu ţin minte, în afara orelor de anatomie, unde s-a trecut destul de repede peste, să ne fi ţinut vreodată proful de educaţie fizică şi sport vreo prelegere despre muşchii corpului omenesc, despre muşchii motori care acţionează asupra coloane vertebrale, despre muşchii respiratori, muşchii motori ai articulaţiilor, despre sistemul neuromuscular şi despre multe alte lucruri pe care le-aş putea înşirui aici şi pe care aveam nevoie să le învăţăm în perioada formării noastre, atît fizice, cît şi intelectuale. Îmi amintesc în schimb despre „probele” de la sfîrşit de semestru: săritura la groapa cu nisip, viteză, rezistenţă, săritura la ladă şi alte cîteva exerciţii de gimnastică. Cu o săptămînă înainte de evaluare făceam nişte repetiţii, în ziua evaluării aveam febră musculară, rîdeam unii de alţii de cît de caraghioşi căzînd la săritura la ladă sau de cei care abandonau la proba de rezistenţă fără să ştim că lucrurile astea nu s-ar fi întîmplat dacă am fi fost pregătiţi din timp şi temeinic: să ne fi învăţat cineva exerciţii pentru dezvoltarea principalelor grupe musculare, să fi deprins de la cineva rigorile unui atrenament şi disciplina sportivă, să fi explicat cineva ce înseamnă oboseala musculară. Cineva, adică profesorul de educaţie fizică şi sport. Eu sper că toate lucrurile astea se învaţă acum, dozat, în funcţie de vîrstă, chiar din şcoala primară. Dacă nu, dragi părinţi, amînaţi cursurile particulare de germană, orele de balet, dans, gastronomie, pian şi mai ştiu eu ce pasiuni vreţi să deprindă copilul vostru, şi învăţaţi-l cum să alerge, cum să respire, cum să cadă, cum să se ridice, cum să înoate, cum să-şi păstreze calmul în apă, cum să-şi dozeze respiraţia şi efortul, cum să alterneze diferite stiluri de înot, oferiţi-i educaţia fizică de care, dacă nu are parte, sigur are nevoie.

Ştiţi care e paradoxul? Că singura disciplină la care am avut 10 pe linie, în afară de Purtare, timp de 12 ani, a fost Educaţie fizică şi sport. Dacă aş fi ştiut în liceu că peste 15 ani un medic o să-mi spună că am o coloană vertebrală mult îmbătrînită, m-aş fi dus direct la proful de sport de atunci şi, pentru că m-a scutit de sport sub pretextul că mă pregăteam pentru nu ştiu ce olimpiadă, i-aş fi tras una după ceafă cu toată puterea mea de licean la 50 de kilograme. Poate în felul ăsta aş fi avut şi nota scăzută la purtare, aş fi rămas şi corigent, dar măcar aş fi învăţat ceva educaţie fizică. Şi n-aş mai fi scris textul ăsta.

Tinereţe fără bătrîneţe

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Un astfel de episod mai jos:

Mă întorceam ieri de la Lidl spre casă şi mă opreşte o doamnă să-mi ceară nişte indicaţii:
– Nu vă supăraţi, este pe-aici un laborator de analize medicale, Laromedica… Laromed? Mi s-a spus că-i pe aici, pe lîngă Lidl.
–  Laromed? Nu, nu-mi spune nimic. Mai întrebaţi.
Îmi mulţumeşte totuşi şi ne vedem fiecare de drum. Tot coborînd spre Moara de Foc, zăresc undeva pe dreapta, parţial ferit vederii, un panou: Larmed. Mă uit în urmă, o văd pe doamnă stînd de vorbă cu nişte muncitori de la blocurile noi, dau fuga pînă acolo şi-i spun că am găsit ce căuta.
– Vai, şi doar m-am tot uitat! Ştiţi, mi s-a spus că aici aş mai putea să fac gratuit analizele. Ele în mod normal se fac la început de lună.
– Bine, doamnă, sănătate!
– Sănătate! Succes la şcoală!

Mi-am amintit cu ocazia asta şi de o întîmplare similară mai veche, pe care am relatat-o la vremea ei pe Facebook: ieşeam dintr-un amfiteatru de la o întîlnire a cadrelor didactice din departament. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe sală aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Care şcoală? Cînd „altfel” e sinonim cu „deloc”

Astăzi e ultima zi a „Şcolii altfel”, program educaţional desfăşurat în săptămîna 2-6 aprilie, prin care, cică, elevilor le-au fost propuse activităţi de învăţare cu caracter non-formal. Pe site-ul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, se putea citi entuziasmul cu privire la acest proiect:

„Clopoţelul «Şcolii Altfel» va suna, pentru prima dată, în 2 aprilie 2012. Va suna pentru un altfel de orar, pentru activităţi care exced curriculumul naţional şi care, sperăm, vor aduce plus-valoare întregii comunităţi şcolare: competenţe, coeziune, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, un zâmbet elevilor şi dascălilor implicaţi”.

La faţa locului, lucrurile nu au stat chiar aşa şi asta o spun în baza unei experienţe personale, evident, fără posibilitatea sau intenţia de a generaliza, mai ales că ideea în sine a unei săptămîni de „Şcoală altfel” mi s-a părut şi încă mi se pare atractivă. Eu am participat în cadrul proiectului cu un atelier de comunicare jurnalistică pentru elevi de liceu, adresat mai ales celor implicaţi în editarea unei reviste şcolare sau celor pentru care Jurnalismul este o opţiune de viitoare carieră.

În discuţiile dinaintea workshop-ului, am sugerat că, pentru o bună desfăşurare a activităţilor, ideal ar fi să am un grup de vreo 15 elevi din clasele a XI-a şi a XII-a cu care să lucrez şi o sală dotată tehnic (cu un calculator, videoproiector şi, opţional, Internet).

Însă ştiţi cum e cu idealurile, greu să ajungi la ele fără eforturi prea mari, bazîndu-te numai pe faptul că, odată interesul elevului pus pe primul loc, lucrurile vor funcţiona de la sine. Pînă la urmă, grupul cu care ar fi trebuit să lucrez a fost, în prima zi, de 43 de elevi, ajungînd ca pînă în cea de-a treia să se reducă la 6 (şase) persoane, o dată din cauza unui dezinteres (justificat pentru unii, nejustificat pentru alţii) şi a doua oară pentru că unii dintre elevii înscrişi la atelierul de comunicare jurnalistică se înscriseseră şi la alte activităţi (excursii, vizionări de film etc.) care aveau loc simultan. Nici de sala dotată tehnic n-am putut beneficia, pentru că, mulţumită Ministerului, fix în acelaşi interval (2-6 aprilie adică) în licee se desfăşurau şi olimpiadele naţionale, iar una dintre aceste competiţii a avut loc, pentru trei zile, şi la liceul unde am fost eu prezent, în sala cu pricina.

Un notebook cu diagonala de 10 a înlocuit, în două dintre zile, videoproiectorul de care am avut parte în prima zi şi la care n-am mai avut acces apoi pe motiv că l-am fi stricat (între paranteze fie spus, elevele care au strîns la sfîrşit proiectorul, au cablat – din greşeală sau din neştiinţă – mufele invers, derutîndu-le pînă la panică pe doamnele profesoare cu proiector la purtător).

Fireşte, nu toate au mers pe dos. Cei şase elevi care mi-au fost alături pînă în ultima clipă au dovedit interes şi competenţe lăudabile. Am discutat despre cum trebuie să arate o revistă (şcolară, studenţească), ce trebuie să conţină şi, mai ales, de ce ei trebuie să fie principalii actori ai unui astfel de demers, şi nu o doamnă profesoară sau alta de română ori ştiinţe sociale ori, mai nou, de competenţe în comunicare. În ultima zi au redactat şi o ştire şi, credeţi-mă, arată, cu toate elementele de accentuare cerute, mult mai bine decît majoritatea ştirilor publicate astăzi în presă.

Mi-e frică să trag concluzii după această experienţă pentru că n-aş vrea să fie pripite. Însă aşa cum am văzut eu lucrurile, (a) peste interesul elevului tronează orgoliul profesorului, meschin şi, dintr-un anumit punct de vedere, ticălos; (b) e nevoie de competenţe pedagogice suplimentare pentru a menţine treaz interesul elevului şi, dacă mă raportez la perioada în care eu însumi am fost elev, mă tem că metoda dictare – învăţare este, în contextul actual, nocivă, (c) eufemistic vorbind, nici elevii, nici profesorii nu mai sînt ce-au fost. Vă las la sfîrşit cu nişte impresii culese de la liceenii înşişi, exprimate pe forum.portal.edu.ro. Ele reprezintă, în ultimă instanţă, şi concluzia ce trebuie trasă cu privire la Săptămîna „Şcoala altfel”:

♦ Sunt încântat! Am stat acasă, ceea ce intenţionez să fac toată săptămâna „altfel”. Pariez că vor fi nenumăraţi papagali în şcoala mea care vor comenta apoi că totul a fost o mare porcărie şi o mare pierdere de vreme, dar mă vor înfiera cu mânie proletară şi mă vor murseca de dos că nu m-am savurat cot la cot cu ei din alt-felul_paişpe_de_răhat. Mi se fâfâie – trăiască vacanţa!

♦ Mă oripilează apetenţa unor profesori de a face orice altceva, dar numai carte nu, de a transforma şcoala într-un balamuc vivant. Trebuie să învăţăm să zicem şi „nu!”, indiferent de repercusiuni.

♦ De ce fiu-meu, clasa a 8-a, a stat astazi acasa? Si nici ieri n-au facut nimic! …Doar au relationat…Copil cu examenul in coasta, freaca menta ori acasa, ori la scoala, o saptamana !!?? De ce clasele terminale n-au fost lasate sa-si vada de treaba, serios, pentru examen??

♦ Elevii au fost in mare parte plictisiti pentru ca multi profesori nu s-au pregatit pentru activitatile pe care ei insisi le-au propus. s-au multumit sa le citeasca ceva din carte sau sa vizioneze cate 2 ore vreun film, lucru simplu de „altfel”. Fie ore normale, fie activitati altfel, senzatia la ora lor e una de rigiditate, de inchistare, de obligatie. Or, nimeni nu invata in felul asta. Nu se acumuleaza decat tensiune, nervi si platitudini.

♦ Mi-ar fi prins bine un videoproiector. Azi am fost la școala la care nu există. Mâine voi fi la școala unde există (și nu numai unul). Vineri voi fi la școala unde am în laboratorul de informatică o tablă interactivă

♦ Dupa doua zile de Scoala altfel sunt terminata! Ma dor piciorele de mor, glas nu mai am, putere nici atat……….. Satisfactia: copiilor le-a placut ce am facut. Maine am sa mai stau si prin clasa, vedem un film, facem rebus….. Nu mai vreau Scoala Altfel! Nu mai am varsta potrivita pentru asemenea [alergătură]

Jurnalul unui naufragiat în România (IV)

În loc de lămîia de începător, aş prefera un pomelo!

Aşa-mi trebuie dacă am zis să mă apuc de lucruri simple…. Ce putea fi mai simplu decît şofatul, cu atîtea mii şi mii de oameni care deţin un permis de conducere? Orice! Mi-ar trebui cîte un picior pentru fiecare pedală şi cîte o mînă pentru fiecare treaptă de viteză, numai că instructorul nu vrea să priceapă asta… El insistă că, pentru a schimba vitezele, e suficient şi-un deget. Totul e „să simţi maşina”, „să simţi motorul”, să simţi, să simţi şi iar să simţi. Nu e cazul meu şi vă mulţumesc de compliment. Şi cu toate astea, cine-a ajuns pînă-n Miroslava şi înapoi la sediul Şcolii, trecînd peste podul din Alexandru, unde un dobitoc insensibil a claxonat, stînd pe la semafoare, depăşind cu viteza de 30 km/h maşinile parcate cîş pe drum? Oui, moi! Da’ leoarcă! Şi, ca şi cum toată epuizarea mea fizică şi psihică nu părea convingătoare, mi s-a cerut şi-o parcare cu spatele, între două maşini (?!) You must be joking. Dar, nu, omul nu glumea. Aşa că ambreiaj, marşarier şi bagă-te, tată! Ceva poticneli, dar pînă la urmă am făcut-o şi pe asta.

După ziua de azi am constatat cum dezvolt simţuri noi, în timp ce de unele vechi, uşor-uşor, mă descotorosesc. Azi am fost mai sensibil ca ieri la gropile nenumărate din asfalt, pentru prima oară am apreciat sincer femeile din trafic, cărora li s-a făcut milă de mine cînd mi se oprea maşina – (evident) fix acolo unde n-ar fi trebuit –, tot pentru prima oară au început să mă deranjeze mai mult autoturismele parcate de-aiurea pe stradă decît cele parcate de-aiurea pe trotuar şi alte cîteva senzaţii stranii care încă îmi testează vechile obişnuinţe, mai-mai să le ia locul.

Dă, Doamne, ca pînă fi-vor încheiate şedinţele de condus să pot spune răspicat că prefer şofatul mersului la dentist. În vecii vecilor, amin!

M-am gîndit şi…

Constatări

M-am întîlnit zilele trecute cu o fostă colegă de facultate, pe care n-o mai văzusem şi care nu mă mai văzuse de la absolvire, adică din 2005. „Dar nu te-ai schimbat deloc! N-ai îmbătrînit nici o secundă”.

Prietenii noştri decid, pe rînd, să se căsătorească şi / sau să devină părinţi. Noi încă mai copilărim.

Am burtă.

Ăsta e al XXI-lea an de cînd tot merg la şcoală.

Teza de doctorat nu se scrie singură.

Singurul lucru pe care-l mai aştept de la viaţă e pensia.

În cazul unor oameni, cu cît eşti mai apropiat (spaţial) de ei, cu atît eşti mai îndepărtat (afectiv).

Aş prefera să plouă.

Ultima generaţie e… tînără şi porno

Conform Realitatea, care citează alte surse, cică în topul căutărilor „internautice” ale copiilor de sub şi peste 7 ani se află două cuvinte ruşinoase în raport cu vîrsta celor care le-au căutat: „porno” şi „sex”.

Nu-i bai, cum pentru generaţii mai îmbătrînite documentarea în materie de porn se făcea scociorînd după reviste deocheate prin lada recamierului sau şifoniere, astăzi documentarea se face direct pe Google. Cum spuneam, nu-i bai. M-am lămurit şi eu, în sfîrşit, cine sînt cei care au dat următoarele căutări pe net şi au aterizat, accidental, la mine pe blog: „film porno cu babe care anvata nepoti”, „porno care fetele isi dau chiloti jos”, „filme porno cu babe si nepoti”, „fetite porno”, „povesti porno”, „porno pipi” sau „porno copilasi”.

Totuşi, rămîn cu o nelămurire: ce se mai învaţă astăzi la şcoală? Gramatică sigur nu.

Toate fustele sus!

Interzis şi făcut

Aflu de pe Realitatea.net că, printre altele, fusta mini şi telefonul mobil vor fi interzise, prin lege, la şcoală. Probabil se vor înfiinţa comisii de cadre didactice care vor stabili cînd o fustă devine mini şi-i va căuta pe tineri de telefonul mobil pînă şi în cele mai interzise locuri. Mişcarea mi se pare greşită: dacă n-ar interzice fustele mini ar putea găsi mai uşor telefoanele mobile.