Drumul spre Singapore e presărat cu coji de seminţe

sim cahill
Simona Halep, alături de antrenorul ei, Darren Cahill. Sursa: http://www.elpuntodebreak.com

Nu obişnuiesc să scriu pe subiecte din sport. Am mai făcut-o o singură dată, cu prilejul Jocurilor Olimpice din 2012, cînd Cătălina Ponor a “ratat” aurul la sol şi podiumul la bîrnă. Acum, Simona Halep “ratează” cîştigarea trofeului la turneul de la Roland Garros – unul dintre cele patru mari şlemuri din circuitul de tenis feminin –, iar acesta ajunge în braţele care lovesc mingea puternic ale unei sportive inconştiente din Letonia. La vestiare, Simona îşi strînge probabil lacrimile într-un pumn şi apoi şi le pierde în echipamentul alb-verde care i s-a potrivit atît de bine la turneul ăsta. După care se întoarce pe teren, îşi felicită adversara şi-şi asumă curajos înfrîngerea grea. Ca să fiu sincer, în privinţa ultimelor două fraze, e ceea ce cred eu că s-a întîmplat imediat după meci, pentru că n-am avut puterea să mă uit. De fapt, n-am avut puterea nici să mă uit la meci de-acasă, aşa că m-am dus la nişte prieteni. Profeţia sumbră că Simona ar putea pierde se strecurase cumva în mine şi-mi era frică să-i aştept împlinirea de unul singur acasă. Să fi fost poate tot buzz-ul din presă, de dinainte de meci, cu privire la traseul spectaculos al adversarei sale pînă în finală, cel care mă descumpănise? Să fi fost sfertul ăla de finală cîştigat împotriva Elinei Svitolina printr-o combinaţie de şansă, talent, intuiţie, putere şi hotărîre? Să fi fost imensele aşteptări – locul 1 în clasamentul WTA, primul titlu de Mare Şlem, prima jucătoare de tenis din România ce ajunge pe locul 1 în lume –  care, aflate pe punctul de a se realiza, au început să apese tot mai tare pe umerii Simonei? Să fi fost eticheta de “principală favorită” pe care Simona, în loc să şi-o asume, cum se aştepta toată lumea, o dezavua? Habar n-am.

Ştiu doar că, după ce meciul s-a încheiat, mi-am zis că nu mai vreau să aud de tenis. Am intrat pe contul de Instagram şi am dat unfollow tuturor celor din lumea acestui sport pe care care-i urmăream. Am intrat pe Twitter şi am făcut acelaşi lucru. Apoi pe Facebook. M-am debarasat de toate astea în cîteva minute, din cîteva click-uri. De fapt, voiam să şterg cu buretele tot ceea ce mi-ar fi putut aminti de această înfrîngere. Pur şi simplu nu voiam să văd toate titlurile care anunţau “înfrîngerea şocantă” şi “victoria neaşteptată”, nu voiam să văd ştirile în care în loc de Jelena Ostapenko aş fi vrut să citesc Simona Halep.

Probabil nici Simona Halep nu şi-ar fi dorit nimic din toate astea, dar ea, spre deosebire de mine, a trebuit să revină pe teren, să-şi felicite adversara, să adreseze cîteva cuvinte şi să se gîndească la faptul că, în 2-3 săptămîni – şi asta dacă sare peste turneele pregătitoare pe iarbă – , trebuie să fie aptă pentru un alt mare şlem, cel de la Wimbledon, unde are de apărat punctele cîştigate anul trecut, cînd a ajuns pînă în sferturi. Iar eu, în tot timpul ăsta, stăteam în bucătărie, ferit de ochii lumii, şi dădeam unfollow în stînga şi-n dreapta pe reţelele de socializare. Şi ce simplu era!

Iată-mă, cîteva zile mai tîrziu, revenit la sentimente mai bune. Scriu textul ăsta, am avut curaj să dau un search pe Twitter cu “Simona Halep”, ca să aflu dacă merge sau nu la turneul de la Birmingham, să intru pe site-ul WTA pentru noutăţi şi chiar să citesc cîteva texte de opinie pe subiectul finalei de la Roland Garros. Vi-l recomand pe cel din The New Yorker, pe care mi l-a indicat şi mie cineva zilele trecute. M-am încumetat chiar să citesc sfaturile părerologilor care se pricep mai bine decît Darren Cahill la strategii de joc, aberaţiile celor care se lamentau că pînă şi ei ar fi servit mai bine decît Simona în ultimul game, jignirile celor care, pariindu-şi banii pe Halep, şi-au văzut risipită “investiţia”. Dar oricîte seminţe ar sparge unii peste realizările Simonei – care, după analizele lor din spatele blocului şi din faţa televizorului, nu ar avea stofă de mare campioană –, sportiva noastră scrie istorie pentru România: la ultimele trei turnee la care a participat, Madrid (Premier Mandatory), Roma (Premier 5) şi Paris (Grand Slam), a jucat finala, cîştigînd-o la unul dintre ele. Acum e nominalizată de WTA, chiar alături de rivalale sale din finalele pe care le-a pierdut, pentru jucătoarea lunii mai (încă puteţi s-o votaţi aici). După rezultatele de la Roland Garros, se află, momentan în fruntea cursei pentru Turneul Campioanelor din Singapore, bătînd astfel obrazul gros al unei părţi din presa sportivă care, acum vreo două luni, trăia din titluri ticăloase ca ăsta: „Turneul Campioanelor, doar un vis pentru Halep în 2017? Simona se află pe un loc incredibil în clasamentul Road to Singapore”. Răspuns post-evenimente: nu e deloc incredibil şi e locul 1.

***

Încă o precizare: cred că, pînă la urmă, textul ăsta nu e despre sport. Cred că e mai degrabă despre ferestre. Despre ferestrele pe care le deschidem noi către lume şi de la înălţimea cărora privim ceea ce se întîmplă în jur. Din păcate, ferestrele astea ajung la un moment dat să ne semene, să vedem prin ele numai ceea ce dorim şi să uităm că există şi alte deschideri către lume, poate mai luminoase, poate mai colorate, poate mai largi. Şi poate ar fi mai bine pentru mulţi dintre noi ca, înainte să vorbim, să privim lumea şi de la fereastra Simonei. Poate că am lua coatele de pe pervaz, ne-am strînge ruşinaţi cojile de seminţe în pumn şi am tăcea.

Pe scurt, indecenţa

„1000 de euro cred că este un venit în sectorul public care-ţi asigură un trai decent.”, a spus Victor Ponta într-un interviu recent. Domnule premier, dar ce fel de trai îţi asigură cam un sfert din această sumă? Sper că n-am fost indecent cu întrebarea mea!

Făcătură România TV: o ştire de acum şapte ani, difuzată ca fiind actuală!

Site-ul România TV publică pe 18 ianuarie 2013 o ştire despre un incident pe care presa internaţională l-a relatat ACUM 7 (ŞAPTE) ANI. E vorba de cazul bărbatului din Sudan „forţat” să ia de nevastă capra unui vecin după ce a fost surprins făcînd sex cu animalul. Ştirea a fost difuzată atunci de mai multe instituţii media internaţionale, începînd cu BBC, care avea subiectul de la un corespondent local, şi a reintrat în atenţia presei un an mai tîrziu, cînd capra, între timp numită Rose, a murit.

Ştirea de pe site-ul România TV:

Sursa: www.rtv.net
Sursa: http://www.rtv.net

Ştirea pe pe site-ul BBC:

Sursa: www.bbc.co.uk
Sursa: http://www.bbc.co.uk

Dacă o cunoaşteţi pe Alina Costache, cea care semnează „ştirea” de pe site-ul România TV, întrebaţi-o voi de capră. E posibil ca violatorul devenit ulterior soţ să fi recidivat şi agenţiile de presă străine să nu fi aflat înaintea jurnaliste românce. Oricum, pentru zelul ei, propun înfiinţarea unui premiu special care să i se acorde imediat – Capra cu trei pulitzeri.

Un pedagog de şcoală veche

„Păi tu nu vezi, bă, ce prost scrii? Tu nu vezi ce prost scrii? De câte ori să îţi explic că aicea faci linia mai mare? De 100 de ori? Vai de mine, dar cât e de prost! Foarte prost, foarte prost!  Eşti cel mai slab din clasă, scrii mizerabil! Şi cel mai obraznic!”

„Băi fată, eu te iau şi te arunc pe geam! Nu ţi-e ruşine, mincinosule? Vrei să stai în genunchi? Că te pun. Parcă eşti pe oala de noapte sau pe wc. Nici nu ştii să vorbeşti. Copil de intelectual ce eşti!”

La elevi noi metode vechi

Aţi auzit probabil replicile, sînt ale unei (foste) doamne învăţătoare care-şi admonesta astfel elevii pentru a face din ei „oameni serioşi”. De-acord. Comportamentul este incalificabil. Adică eu aş putea găsi un adjectiv care să caracterizeze atît situaţia respectivă, cît şi personajul care a creat-o, dar adjectivul meu ar depăşi cu mult graniţele între care ar trebui să se desfăşoare învăţămîntul. Şi strict din acest punct de vedere vorbim despre asta ca de ceva incalificabil.

Dar tot incalificabilă e şi reacţia pe care întîmplarea a generat-o. Noi păţim, din nou, ca babele alea cu şifonierele pline de molii. În loc să caute să dea de sursa găurilor din haine, le tot iau şi le peticesc de fiecare dată cînd mai apare cîte-o bortă. Aşa şi noi: în loc să vedem care-i problema de fond, punem repede un petic, dăm afară învăţătoarea şi trecem mai departe.

Oricum, în toată agitaţia asta cu învăţătoarea agresivă, de-ai fi îndrăznit să spui ceva (nu neapărat în apărarea ei) care să nu se potrivească „valului”, ţi-o luai. La figurat, pe forumuri şi rubricile de comentarii ale ziarelor din online, şi poate chiar la propriu, dacă nişte taţi dintr-ăştia înfierbîntaţi bine de subitul patos patern te găseau la colţ de stradă şi te recunoşteau drept spărgător de gaşcă sau de cauză.

Cum e şi de aşteptat, doamna învăţătoare poate fi uşor bănuită (dacă nu chiar dovedită) că ar fi, cum se spune în popor, „bolnavă cu nervii”. Desigur, asta nu şterge cu buretele întîmplarea în sine, ci cel mult mai ia de pe umerii doamnei o părticică din vină şi o mută în „sistem”, acolo unde nimeni nu mai realizează competent evaluările cadrelor didactice, transformînd în formalităţi care ajung direct în coşul de gunoi ceva ce ar trebui să stea la baza procesului de selecţie. Şi găsim şi pentru asta justificări cu nemiluita: profesorii buni fug în străinătate, unde lucrează pe te miri ce posturi care nu au legătură cu vocaţia lor, dar pentru care sînt plătiţi mai bine, iar în ţară rămîn rebuturile. Nu e nici chiar aşa, ăsta e argumentul convenabil pentru cei care nu vor să-şi asume nici un fel de responsabilitate atunci cînd vorbesc de mocirla în care dă din coate educaţia de la noi. Însă despre elevii şi profesorii care înoată în cele mai frumoase şi limpezi ape – tot în România, să ştiţi! – se vorbeşte puţin şi rar.

Dar să revin la subiectul în discuţie: „pedagogului de şcoală veche” i s-a reproşat, în general, modul în care îşi trata elevii, adică prin jigniri multiple, umiliri şi teroare. Aşa e, şi asta cu atît mai grav cu cît se adresa unor copii, fiinţe care pot fi zdruncinate emoţional mult mai uşor decît adulţii. Dar hai să vedem şi ce forme au îmbrăcat aceste reproşuri, venite din partea unor părinţi, generoşi la vorbă:

habar nu ai ce vorbesti sa ai tu un copil si sa al terorizeze o idioata ca asta ,atunci sa te vad ce zici,iar despre rautatea copiilor de astia cu gandire ca a ta i-a adus asa,si an parlament tot idioti ca si tine sunt,mai zici ca esti si studenta ,dupa cum gandesti esti o ratata (pedro, forum Cancan)

Cunosc.. Mi-aduc aminte… Solutia ? O bluza cu gluga – si un ciomag gros si noduros – NU in clasa – e un loc sfant.. chit ca e pangarit… ci afara – dupa ore… Si trebuie sa-i spuneti si „DE CE” ! altfel NU are rost… Aveti incredere in voi… si apropo, daca santeti „in patru ochi..” – puteti sa-i trageti niscai palme in direct.. fara martori… (Foreskin, forum EVZ)

De aia spuneam că şi reacţia generată de întîmplarea cu pricina a fost incalificabilă. Sigur, veţi spune că nu toţi părinţii gîndesc astfel. Aşa o fi, însă în prezentările excesiv de detaliate ale acestei întîmplări care s-au făcut la televizor şi prin presă n-a spus nimeni că aceste cazuri de violenţă verbală (şi uneori fizică) a profesorilor sînt totuşi izolate. Nu, nu, s-a preferat metoda generalizării negative, aşa cum se petrece de obicei la noi. Greşeşte unul, sînt vinovaţi toţi, sînt la fel toţi. Dar cînd excelează unul, evident, e meritul său individual.

În fine, ce mai voiam să zic e că, în perioada de glorie a subiectului – nelipsit de pe agendele noastre, ale media şi ale politicienilor – am citit cele mai abjecte comentarii la adresa cadrelor didactice din România, din partea unora care se autointitulau părinţi preocupaţi de educaţia pe care o primesc copiii lor. Acum, zău aşa, după ce am remarcat bogăţia stilistică a imprecaţiilor lor, cred că mai bine s-ar îngriji de ce educaţie le-ar putea oferi ei, ca părinţi, propriilor copii. Oameni buni, nu toate lucrurile pe lumea asta se învăţă de la şcoală! Unele lucruri se învaţă şi de acasă, dar cînd acasă nu e nimeni, evident că acolo va rămîne un mare gol pe care copilul singur va încerca să-l umple cu ce va vedea în (şi va prelua din) jur.

Cunosc profesori de liceu cărora le este frică să intre la clasă. Dar de aceştia şi motivele lor nu se interesează nimeni. Am asistat la discuţiile care şi explicau frica asta: odată, înainte de oră, cîţiva elevi au scos uşa din ţîţîni, la propriu, şi-au lăsat-o sprijinită de toc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Profesoara, cu catalogul şi sacoşa de cărţi într-o mînă, dă să deschidă uşa, care se prăbuşeşte întîi peste ea, apoi pe parchet, scoţînd un zgomot asurzitor, multiplicat şi de ecoul de pe sală. Ea e aproape de leşin, elevii din clasă la fel. Numai că din cauze diferite: ea de plîns, ei de rîs. Altă dată, chiulangiii clasei, cînd ceilalţi dădeau „lucrare de control”, au venit tiptil pe sală şi au început să lovească tare cu picioarele în uşă. Cum uşa era subţire, din lovitura puternică piciorul unuia dintre elevi a trecut dincolo. Tînărul şi-a abandonat pantoful, tocmai ca să nu fie descoperit, deşi toată lumea ştia cine e, dar nimeni nu lua măsuri. Nota la purtare scăzută nu mai înseamnă nimic şi nici nu ştiu dacă a însemnat vreodată. Care mai sînt standardele bunei purtări în ziua de azi? Probabil că puţini părinţi şi mulţi profesori îmi vor da dreptate. Slavă Domnului, nu predau în învăţămîntul preuniversitar, pot să spun că am fost „ferit”, avînd în vedere poveştile pe care mi-a fost dat să le ascult. Şi astea sînt cele decente: mai ştiu şi de altele, cînd elevi cu multă masă musculară pipăie fundul domnişoarelor profesoare, blestemate să le predea, pentru o bucată de pîine şi-un ban de chirie, în şcoli profesionale care au ajuns să semene cu cele mai rău famate cartiere din orăşelele de provincie, unde nu-ţi vine să calci nici ziua în amiaza mare.

Da, ştiu şi profesori absolut dezinteresaţi de ceea ce se întîmplă, care fac pregătire pentru un baton de salam sau mai ştiu eu ce avantaje materiale. Şi putem duce discuţia asta la nesfîrşit, unii susţinînd o direcţie, alţii pe cealaltă. Dar revin la exemplul cu moliile din şifonier: nu trebuie să ne fixăm atenţia pe cazurile particulare ca să rezolvăm probleme de fond. Intervenţia publică a doamnei ministru a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, dînd asigurări că acea învăţătoare nu va mai pune piciorul într-o instituţie de învăţămînt, nu rezolvă mare lucru. E ca şi atunci cînd ţi se anunţă acasă o vizită neaşteptată de la nişte musafiri importanţi, ştiind că n-ai timp să faci curat, doseşti totul într-o debara pe care o ţii sub lacăt. Dar oare ce credeţi că se întîmplă cînd în debaraua burduşită nu mai e loc nici pentru un singur pai?

Nu cred că-şi pune doamna ministru astfel de întrebări, sau dacă şi le pune, bănuiesc că o face numai în gînd, sau numai teoretic, sau numai pentru a salva nişte aparenţe cu care să-şi ducă la (bun) sfîrşit mandatul. Eliminarea din sistemul de educaţie a doamnei Veronica Bereandă, învăţătoarea violentă, – măsură necesară, de altfel – a fost salutată de multă lume, în special de părinţii direct implicaţi în „scandal”, oripilaţi şi mîhniţi pe bună dreptate de asemenea atrocităţi instituţionalizate. Cel mai mult s-au bucurat însă forumiştii care şi-au dat drumul şi mai şi la gura lor oricum slobodă, inundîndu-ne cu dejecţiile lor verbale, infectînd tot ce mai poate rămîne frumos în învăţămîntul de la noi, aşa cum e el, porcăit cam de toată lumea.

Concluzia e următoarea: învăţămîntul românesc, ca instituţie, e deja decredibilizat, şubrezit şi cum mai vreţi voi, dar în „porcăria” asta – aşa cum a fost numit de multe ori –, mai sînt şi oameni curaţi, oneşti şi care, în pofida multor aspecte care i-ar putea îndemna să renunţe, se duc totuşi cu entuziasm la ore. Ceea ce mi se pare chiar mai grav decît asta e că nişte cazuri (încă) răzleţe (ceea ce nu le atenuează însă din gravitate!) sînt repede generalizate şi oamenii se grăbesc să tragă nişte concluzii greu revocabile privind modul în care se face educaţia în România. Se pare că ăsta e modalitatea prin care ni se propun explicaţiile la ceea ce ni se întîmplă sau se întîmplă cu cei din jurul nostru: generalizînd, etichetînd, stigmatizînd. Şi, cînd, din păcate, judecata omenească (dar mai ales românească) e şi simplă, şi – mai grav – reducţionistă, calea de urmat nu e decît una care duce înspre prăpăd. În tot plin circ cu învăţătoarea violentă, postul public de televiziune difuza un reportaj care prezenta într-o notă vădit pozitivă avîntul pe care l-a luat, în anumite cercuri selecte ale societăţii româneşti, învăţămîntul privat ca alternativă la forma de educaţie propusă de sistemul public, gratuită şi pentru toată lumea.

Aveau şi un sincron cu o doamnă învăţătoare sau profesoară, care n-a făcut decît să confirme ceea ce am spus mai devreme: mintea românului e simplistă şi reducţionistă. Pe scurt, explica aşa doamna cu pricina avantajele acestei forme de învăţămînt: un salariu mai bun pentru ea, ceea ce o făcea mai responsabilă faţă de elevi, mai motivată şi mai… reţinută în privinţa actelor de violenţă (verbală sau de oricare alt fel), părinţi fără griji în privinţa educaţiei copilului lor şi cam atît. Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea învăţătoarea/ profesoara era, de fapt, ceea ce cred mulţi dintre noi: dacă nu eşti plătit bine pentru ceea ce faci înseamnă că nici măcar nu te pricepi şi-ţi meriţi soarta, iar dacă eşti printre cei care cîştigă bine, fie ai furat, fie lucrezi la privat.

Personal, cred că am putea înţelege starea de astăzi a învăţămîntului românesc numai dacă s-ar apuca cineva să facă nişte cercetări serioase care să investigheze degradarea extremă a relaţiei elev/ student – educator/ învăţător/ profesor şi a relaţiei părinte – educator/ învăţător/ profesor. Dacă nu, o să ne mulţumim cu faptul că am tras acum bine de gulerul hainei care îmbracă educaţia românească, am scuipat-o niţel, am şters cu ea pe jos, ca să ştie şi să ţină minte unde-i e locul. După aia, ne-am trimis plozii la aceleaşi şcoli, în acelaşi „sistem de învăţămînt de căcat”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Asta pînă la următorul cancan.

Despre nesfîrşitele începuturi

Nu sînt în stare să termin nici un text. Scriu o frază, cel mult două şi dau înapoi. Asta mi se întîmplă de mai mult de-o săptămînă, cam de cînd mi-am propus să revin cu scrisul pe blog. Am recitit cărţi care, prin natura lor, mă provoacă la scris. Degeaba. M-am uitat la televizor, care are darul să mă enerveze teribil. Nimic, nici măcar triunghiul amoros Bahmuţeanu – Prigoană – Zăvoranu nu m-a „mişcat”. Am închis şi atît. Şi, previzibil, nici textul ăsta n-am să-l termin pentru că pur şi simplu, după cum deja am zis, nu mă simt în stare. Mi-e teamă că şi începuturile celelalte (de texte) o să rămînă aşa, sub forma unor semne de întrebare asupra unor probleme care mă frămîntă. Pentru că nu ştiu dacă voi reveni vreodată asupră-le, le aştern aşa, dezlînate, fără să atribui o logică anume. Ea există, însă mi-e lene să o scot la iveală:

(1) Am hotărît că în ţara asta nu mai vreau să fac nimic din ce nu merită (efortul). Ţara asta e ţara „la limită”, unde dacă vrei să faci ceva mai mult ţi se oferă două palme peste ceafă, ca să ţi să amintească unde ţi-e locul. Desigur, progresul există, dar de cele mai multe ori numai în cîrdăşie cu cei care deţin şi pîrghiile pentru a obţine aşa ceva, deci printr-un fel de prostituare a moralităţii, de îmbrăţişare a unei pecabilităţi de împrumut.

(2) Am citit undeva că oamenii care se simt în siguranţă din punct de vedere afectiv, cei care consideră că întotdeauna se găsesc şi soluţii pentru problemele care pot apărea, cei care se simt la adăpost în faţa primejdiei (afective, sociale sau de altă natură) au şi capacitatea de a acţiona altruist sau să dea dovadă de generozitate faţă de străini. La polul opus, cei care trăiesc într-o stare permanentă de instabilitate afectivă, oamenii care nu sînt siguri pe valoarea şi competenţele lor au tendinţa de a fi acaparanţi în puţinele relaţii pe care reuşesc să le închege cu semenii lor.

(3) Sînt oameni care nu merită nici măcar o secundă (din) compasiunea celorlalţi.

(4) Deşi ţin uşa de la bucătărie închisă, mirosul de nuci şi mere coapte învelite în aluat frumos crescut şi rumenit s-a strecurat pînă în sufragerie. Ce-i drept, l-a ajutat şi tîmplăria proastă care aduce orice adiere de vînt de-afară şi-n casă. Toată vara, cît a fost caniculă, mai mare dragul. Acum, cînd frigul ăsta umed s-a instalat, parcă nu-i mai văd nici un avantaj. Şi mai e şi plăcinta… Şi paharul de vin la care visez de cîteva ore… Împreună vom petrece o seară minunată, după o zi de lene plăcută.

(5) Încet, încet, viaţa mea începe să se schimbe. N-am atîta intuiţie ca să pot şti dacă în bine sau în rău, dar asta prea puţin contează. Dacă va fi în rău, nu-i bai, sînt obişnuit. Dacă va fi în bine, s-ar putea să-mi şi placă. Aşadar, important e doar că se schimbă.

(6) Am văzut azi-dimineaţă un album cu fotografii din tinereţea mea. Şi, în loc să fiu nostalgic faţă de anii aceia frumoşi, aşa cum ar fi trebuit, ideea de tinereţe mi-a stîrnit repulsie. Poate pentru că nu mă mai simt tînăr.

Jurnalul unui naufragiat în România (XIX)

N-am ajuns vara asta la mare, dar simt că se-apropie un val înalt şi rece care-o să o să mă lovească fix în moalele capului şi-o să mă lase aşa plouat, din cap pînă-n picioare, într-o vreme cînd toată lumea se plînge de caniculă. Să vină şi poate o să mă trezească la realitate, că iar m-am apucat de tăiat frunze la cîini şi nici măcar n-am ascuţit foarfecele! O vreme nu mi-a păsat, eram ocupat cu mărunţitul, dar de cînd şi cu Jocurile astea Olimpice am început să mă zvîrcolesc ca şarpele: e deprimant rău cînd îţi dai seama (şi ar trebui să se întîmple repede!) cît de nesemnificativ eşti tu, ca fiinţă, pe lîngă sportivii ăia ale căror performanţe sînt uluitoare, cu sau fără medalie cîştigată. Ştiu că e o judecată absolută, dar numai aşa am şanse să mi se pună sîngele în mişcare şi să ies din starea asta de (fiinţă) neverterbrată. În rest, eu cu ce să mă mîndresc? Cel mult pot să scot de la sertar diplome pe care nu dă nimeni doi lei, nici măcar la propriu. Pentru că dacă ar da, mi-aş lua şi eu vreo două beri la o terasă de fiţe. Aşa, tot prin magherniţe o să hălăduiesc o vreme… Acuma nu vă imaginaţi c-am să mă apuc de cine ştie ce sport extrem şi că n-am să mă las pînă nu-mi aşez în cui o medalie! Ca să nu zic că nici măcar n-aş putea, am să spun că n-aş vrea. Păi nu vedeţi cum în ţara asta de căcat îţi poţi bate joc de orice, poţi lua în rîs pe oricine? Cum oameni cu evidente manifestări schizoide sînt lăsaţi să umble liberi şi, mai grav, să se adreseze publicului larg? Cum e posibil să treacă nesancţionată public mitocănia duetului Badea şi Ciutacu la adresa judokăi Alina Dumitru, care se cred buricul pămîntului cînd singura legătură ombilicală pe care o au pe lumea asta e cu Dan Voiculescu? Cum e posibil ca un plagiator dovedit să ocupe una dintre cele mai importante poziţii în destinul acestei ţări şi de-acolo să zîmbească angelic, ca şi cum n-ar fi vorba despre el?

Cu atîţia nesimţiţi, oportunişti, traseişti, hoţi, mitomani, şarlatani şi depravaţi, e prea tîrziu să m-apuc de ceva semnificativ în ţara asta. Dar pot să-i aplaud pe cei care au puterea şi mai ales răbdarea s-o facă. Mie din ambele mi-a mai rămas cît să dezleg ghicitori sudoku. Nu ştiu dacă suficient ca să particip, cîndva, la Campionatul Mondial de Sudoku. Dream onDream off

Vorba de duminică (XXII)

„Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăşi foarte morală. (…) Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei. (…) Ăsta-i cuvîntul pe care-l evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătîng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i decît o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură «adevărată», «adîncă», ştiinţă «înaintată», spirit democratic «puternic» sau «înalt»: vorbe goale, mă. Cîtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subţire, e o ladă cu indicaţia «atenţie, fragil» încăpută pe mîini de hamal ameţit.  O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)

De ruşine n-a murit încă nimeni

Cînd o studentă din lista de contacte de pe Facebook mi-a trimis un mesaj să mă întrebe dacă am primit şi evaluat (pozitiv) o temă de-a sa, am socotit gestul o neruşinare, mai ales că pentru dialogul cu ei, studenţii, pusesem la dispoziţie o altă adresă de contact. Mîhnit, i-am reproşat că a confundat canalele de comunicare şi că ar fi trebuit să înţeleagă faptul că, pentru mine, Facebook-ul reprezintă un spaţiu în care mă delimitez (în anumite limite) de calitatea mea de cadru didactic. Pe site-ul de socializare nu ţin prelegeri, nu dau lecţii nimănui, nu fac prezenţa, ci pur şi simplu socializez cu acei oameni cu care nu am timp să mă întîlnesc faţă în faţă pentru un schimb de idei. În fine, tînăra a înţeles numaidecît, mai ales că-i retrăsesem şi statutul de friend printr-un simplu click, şi a revenit la căile de comunicare stabilite, prin comun acord, la începutul anului universitar.

Mi-am amintit de păţania de mai sus pentru că mă pregăteam să scriu un text despre ruşine şi, evident, lipsa ei, iar gestul studentei care, cum ar veni, a dat buzna peste Facebook-ul meu mi se păruse atunci o neobrăzare de neacceptat. Dar oare ce-o mai fi ruşinea în ziua de azi şi, mai ales, la ce foloseşte?

Aşa cum se vede de la televizor şi, din păcate, nu numai, de acasă nu mai învaţă mai nimeni despre simţul măsurii. Unul dintre primele sfaturi pe care mămicile grijulii le dau copiilor lor e să lase ruşinea deoparte dacă vor să ajungă undeva [departe]. În ziua de azi, mămică dragă, trebuie să ai curajul să spui ce vrei, fără jenă, că cei care n-au spus n-au făcut nimic cu viaţa lor. Tu trebuie să fii curajos, să nu te laşi intimidat de ceilalţi şi să-ţi susţii punctul de vedere. Cu mici variaţiuni, cam aşa sună îndemnul părintesc, întipărindu-i în mintea în formare a copilului că e ruşine să-ţi fie ruşine, că cel ruşinos e, din punct de vedere social, un retardat, că paşii în viaţă se fac apăsat, cu încredere şi fără teamă.

Victor Ponta

În umbra acestor sfaturi a crescut probabil şi copilul Victor Viorel Ponta, care, lipsit de orice ruşine, îşi arogă în cursul vieţii distincţii şi titluri pe care, în realitate, nu le-a primit şi nu le deţine, aşa cum s-a întîmplat cu masteratele din Catania şi de la Oxford. Mai mult decît atît, cele pe care le deţine au fost obţinute unul (de Doctor în Drept) printr-un plagiat cert şi celălalt (de prim-ministru) printr-o presupusă uzurpare. Mare descoperire n-am făcut, ştie toată lumea că politicienii nu au ruşine, că nu trece zi fără ca aceştia să nu fi minţit măcar o dată, să nu fi făcut cel puţin o promisiune deşartă. Ba chiar am putea spune că politica este de neconceput în afara minciunii şi nesimţirii. Cu regret şi indiferent cît ne-am dori, n-am putea însă spune că minciuna şi nesimţirea nu sînt de neconceput în afara politicii. Au invadat orice instituţie, şi-au înfipt bine rădăcinile în orice mediu, justiţie, academie, familie, religie etc., fără prea multe speranţe că s-ar mai putea face ceva. Bunăoară, copilul Ponta n-a ajuns ceea ce este fără complicitatea involuntară a acestora şi poate n-am fi aflat niciodată că teza sa de doctorat are peste 80 de pagini copiate din altă lucrare, că n-a fost niciodată masterand nici la Oxford, nici în Catania dacă n-ar fi ajuns şi prim-ministru. Mulţi (din mediul academic mai ales) aşteaptă acum un soi de demisie (de onoare?) care nu mai vine, pentru că ceea ce domnia sa a făcut (şi, cum nu-mi place politica, mă refer strict la componenta universitară, academică) este o ruşine pentru noi toţi. Însă din cîte ştiu eu şi aşa cum sugerează şi dicţionarele (vezi DEX), ruşinea e cel mai adesea asociată unui sentiment penibil de sfială, jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Cu alte cuvinte, întîi trebuie să ştii, dar mai ales să înţelegi că ai greşit, pentru că, altfel, nu are nici cum să-ţi fie ruşine. Or, de data aceasta, chiar nu cred că e cazul.

Andrea Fabra

Nu mi-aş fi dorit să politizez textul de faţă, dar nici nu puteam trece pe lîngă cele mai evidente exemple de obrăznicie deliberată, de neruşinare în stare pură ca şi cum n-ar fi existat. Ca să vă conving că nu-s părtinitor, vă mai dau un exemplu, foarte recent, dar nu din politica românească, ci din cea spaniolă. În momentul în care primul ministru spaniol Rajoy anunţa zilele trecute noi măsuri de austeritate care-i vizau şi pe şomerii de acolo, deputatul PP Andrea Fabra (deci al unui partid de dreapta) a început să se bucure cu o frenezie bolnavă, strigînd către masa de şomeri a Spaniei „¡Qué se jodan!”. Asta înseamnă, într-o traducere… de bun simţ, că i-a cam trimis dracului pe toţi. Într-o traducere adaptată şi interpretată (recte corelată şi cu isteria de moment a doamnei/ domnişoarei deputat), le-a transmis şomerilor că, prin măsurile luate, i-a cam futut pe toţi.

***

PS 1: Imaginaţi-vă o frumoasă grădină de zarzavat, cu de toate, într-o zi caldă de vară. După o ploaie, dacă nu e nimeni care să grijească de straturi, cel mai bine se dezvoltă buruienile. La noi, de-o vreme e caniculă, dar tot degeaba.

PS 2: Ruşinea nu se predă la şcoală, la orele de diriginţie sau cultură civică, aşa cum ar putea crede unii. Ruşinea e ca meseria care se fură, numai că trebuie să mai existe şi cineva care să o practice.

PS 3: Dacă întîmplător citeşte acest text, i-aş transmite studentei obraznice care mi-a trimis acel mesaj pe Facebook că am exagerat şi eu şi aş vrea să ştie că o invit să ne împrietenim din nou.

Bătălii electorale în jurul unui gard

Sat Săcăluşeşti, comuna Agapaia. Miez de noapte. Noapte adîncă, atît de adîncă încît eşti mulţumit că, în sfîrşit, ai înţeles pe deplin ce vor să spună cei de pomenesc uneori de linişti ca de mormînt. Simţi adierea caldă a vîntului cum trece pe deasupra patului tău, cît să-ţi răcorească încăperea, apoi parcă iese liniştit pe unde a venit, continuîndu-şi drumul. Deodată, zgomot. Scîrţit uşor de roţi. Paşi. Dum, dum, dum! Încă o dată: dum, dum, dum! Ai revelaţia unei alte comparaţii: ţi-e inima cît un purice. Al dracului cîini! Eşti la ţară, dar aici nici cîinii nu latră! Auzi roţile cum apasă pietrele proaspăt aruncate pe drum şi sunetul din ce în ce mai pierdut al unei tobe de eşapament. Ţi-a venit inima la loc, iar senzaţia e atît de concretă încît parcă cineva ţi-a strîns sufletul de pe jos şi ţi l-a vîrît înapoi pe sub cămaşă, în dreptul pieptului. Linişte iar şi îţi ciuleşti urechile, dar nici gîngăniile de noapte nu mai vor să se facă auzite. Închizi ochii şi visezi că dormi, pentru că, după sperietura trasă, asta vrei: să adormi şi să te trezeşti dimineaţă, în siguranţă.

După cîteva minute – sau să fi fost cîteva zeci? – pleoapele par să se apropie una de alta şi să se sărute de noapte bună. Deodată, zgomot. Scîrţit uşor de roţi. Paşi. Hrîîîşt, hrîîîşt! Şi-ncă  o dată: hrîîîşt, hrîîîşt! Apoi: dum, dum, dum! Şi iar: dum, dum, dum! Nu sari ca ars din pat, nici măcar nu mişti, şi dimineaţa îţi dai seama că, de spaimă, ai adormit.

Cu soarele de partea ta, îţi faci curaj şi ieşi în drum, întru dezlegarea misterelor: amuzat acum, îţi dai seama că, în miez de noapte, Jenel Ioniţă, candidatul PP-DD la Primăria Agapia, şi candidatul USL, mototolit undeva pe jos, în iarbă, pur şi simplu n-au încăput amîndoi pe gardul casei tale.

Jurnalul unui naufragiat în România (XV)

Un elefant se legăna, cînd pe-o stradă, cînd pe alta…

Am ajuns din nou în stradă. Nu, nu m-a dat iubita afară din casă, dacă de asta v-aţi fi bucurat, ci am început orele de perfecţionare în vederea susţinerii probei practice din cadrul examenului auto pentru Categoria B. Aş fi vrut să spun că pînă aici toate bune şi frumoase, dar să ştiţi că nu e chiar aşa! Alt oraş, alt instructor, altă maşină, aceleaşi indicatoare – deşi parcă mai multe şi mai bine ascunse prin copaci şi tot felul de tufe care nici măcar rol estetic n-au – şi o ploaie de sensuri giratorii. Am constatat pe pielea mea (nu la propriu, sînt încă în viaţă, altfel n-aş fi tastat aici ca să aveţi voi ce citi şi de ce/ cine rîde!) că sînt mulţi imbecili cu permis care habar n-au să circule în astfel de intersecţii dirijate şi cine cui trebuie să acorde prioritate. Dar e week-end (soare afară nu e, însă de dragul înşiruirii putem să pretindem că e) şi zic să nu ne stricăm ziua cu poveşti despre astfel de nătărăi. Mai degrabă vă spun că azi am făcut un pic de slalom printre nişte baligi de elefant, proiectate cu atîta generozitate pe şoselele botoşănene cît să-ţi ajungă pentru o casă din chirpici sau – ca să nu exagerez, totuşi – măcar pentru vreo două odăi.

În fine, după slalom, urmează un semafor la care am verde. Surpriză însă, trebuie să opresc. Dinspre cei care aveau roşu se apropie o maşină a Poliţiei, urmată de doi elefanţi, responsabili cu materia primă de mai devreme. Şi, pentru prima dată, a trebuit să acord prioritate de elefant. Nu m-am supărat de-o asemenea excentricitate, mai ales că, de obicei, pe străzile de la noi,  se dă de cele mai multe ori prioritate de bou.

Jurnalul unui naufragiat în România (XII)

Cred că, în ciuda faptului că sînt o fiinţă (cît de cît) solară, zilele astea am cam ajuns să prind aşa o pică pe Preamăritul Soare, că prea a exagerat cu razele astea ale lui atotpătrunzătoare… Nu de alta, dar dacă o ţine tot aşa, reuşeşte să-mi demonstreze că nici măcar o plantă nu pot creşte. De copii nici nu încape vorbă, iar cu animăluţele de casă m-am lămurit: nu-s de mine. Le pot culege de pe străzi, de prin ghene şi alte locuri deplorabile, dar mai mult de-o lună nu le pot găzdui, aşa că le plasez la ai mei care, la rîndul lor, trebuie şi ei să le plaseze în altă parte, că nici acasă la ei nu-i crescătorie… Mă tem ca nu cumva, din plasament în plasament, bietele fiinţe să ajungă fix acolo de unde au plecat…

Dar deviem de la subiect. După cum spuneam, căldurile astea îmi omoară plantele de pe pervaz. OK, ştiu sigur că unele au tendinţe sinucigaşe, dar pe alea le ţin sub observaţie, aşa că nu ele mă îngrijorează. Tocmai ce-am revenit de pe drumuri şi pe unele le-am găsit pleoştite. Parcă tînjeau. După lumină şi căldură sigur nu. După apă? Le udasem chiar acum două zile… În fine, le-am mai tras un duş rece, am pus cuburi de gheaţă pe pămîntul înfierbîntat. O fi bine, o fi rău, habar n-am. Le-am tratat exact aşa cum m-am tratat şi pe mine ieri, după o zi de umblătură – prin căldura asta greu suportabilă – care s-a lăsat cu o insolaţie în toată regula. Recunosc, eu mă „tratasem” înainte (şi) cu nişte bere, aşa că durerea de cap s-ar putea să fi fost dată şi de nefericita combinaţie dintre alcool şi căldură. Sau dintre căldură şi alcool. Important e că a trecut, ceea ce nu pot spune şi despre căldura de afară.

PS: La ce dracu’ ar fi nevoie ca fiecare să aibă un loc sub soare cînd zilele astea toată lumea umblă după umbră?

Jurnalul unui naufragiat în România (XI)

Se ţine nenorocul scai de mine. Nu c-ar fi asta o mare noutate, dar trag speranţa că unele lucruri totuşi poate n-ar trebui să se întîmple. Ce-mi spuneam eu oare atunci cînd am început aventura asta pe patru roţi? „Dă, Doamne, ca pînă fi-vor încheiate şedinţele de condus să pot spune răspicat că prefer şofatul mersului la dentist”. Da, v-aţi prins, nu e cazul încă, dar nu-i aşa că se poate şi mai rău? Adică şi condus, şi dentist în acelaşi timp. Sau, ca să nu se creadă că ne-am pierdut cu totul simţul umorului, ultima oră de condus, întîia oră de dentist. Nu, destinul nu-mi putea face una ca asa, aşa că am hotărît să-l schimb eu cu mîna mea şi să evit, totuşi, dentistul. Pînă la urmă, le-am evitat pe amîndouă, adică şi destinul, şi dentistul. N-am să intru în detalii că, la cîţi draci am, oi vorbi de măsele plombate cu smoală şi rezecţii stradale…

Dar mă gîndesc că o carte tot aş putea să scriu. Una din asta din colecţiile gen „How to”: Cum să cauţi, dar, mai ales, cum să găseşti ghinionul ar fi un titlu potrivit. Eu vă voi zice doar cum, treaba fiecăruia ce va face cu el după ce-l va fi găsit. De obicei, eu îl iau în braţe, ca pe-un copil drag, îi spun cît mi-a lipsit, că de  vreo două săptămîni îmi mergea prea bine… Apropo de copii şi ghinion, ieri m-am procopsit şi cu nişte poze compromiţătoare cu mine în ipostaze gingaşe alături de copii: am ridicat şi dărîmat castele de nisip, am adunat melci, am improvizat steguleţe din şerveţele şi beţigaşe, ne-am prefăcut că prindem peşti cînd, de fapt, pescuiam mormoloci, am, am, am… Am şi visat că circulau poze pe Facebook care să ateste momentul de slăbiciune şi m-am trezit îngîndurat de ideea că prejudiciul ăsta de imagine o să mă coste şi-o să mă urmărească ceva vreme de-acum încolo… Oricum, cel puţin azi, nu mi-a dat pace deloc şi mă tot frămîntă o dilemă: ce-a fost mai întîi, ghinionul sau copilul? Unii ar răspunde că sexul neprotejat.

Jurnalul unui naufragiat în România (VIII)

Dacă ar fi să vorbim de premiere, anul ăsta mai pot trece pe listă încă una: contrar majorităţii, care pleacă de Paşte care încotro, am hotărît să rămîn în Iaşi: fără cozonaci, fără miel, fără drob, fără ouă roşii şi toate ameţelile astea tradiţionale, ca la mama, ca la bunica sau ca la naiba acasă. Doar cu nişte ţuică bună şi vin asemenea şi n-am nici cel mai mic regret. Doar grija să nu mă uit mai deloc pe posturile de televiziune româneşti, unde ni se aminteşte constant de cea mai mare sărbătoare a creştinăţăţii, cu oameni care ajung în spital pentru că au băgat în ei carne de miel ca nişte porci, cu ştiri ciuhodariene despre moldoveni cu minim 5 mg/l alcool pur în aerul expirat, sfidînd legile comei alcoolice, dacă acestea există, cu vacanţe la munte, la bulgari şi la greci. Le urăsc pe toate şi le doresc celor care le petrec şi le agreează să le dea Dumnezeu un Paşte luuung şi fericit, de cel puţin trei săptămîni. Iaşul arată altfel în absenţa agitaţiei ăsteia pascale absolut aberante şi am păţit ca în bancul ăla despre România: adică să cred că e un oraş frumos mai ales atunci cînd nu e locuit.

Tot pentru prima dată, azi am gîndit, cîteva secunde, în timp ce eram la volan, că şofatul chiar ar putea (ajunge) să-mi placă. Trebuie doar alte străzi, cu un trafic rutier fluidizat (ia te uită ce exprimare!), cu pietoni care să traverseze pe-acolo pe unde trebuie şi cu şoferi care să circule şi să parcheze cum trebuie. Cam aşa cum era azi şi cam aşa cum sper să fie şi luni, cînd mai am planificate alte ore de condus. Extraordinar, zicala asta cu minunile care ţin maxim trei zile o să se mai verifice încă o dată. Pentru marţi probabil, cînd lumea o să înceapă să se întoarcă în Iaşi o să se aplice altă zicală, cea cu trei ceasuri rele.

Hai, fugiţi de luaţi lumină, nu care cumva să rămîneţi pe întuneric!

Lleida, un oraş ca o pîine caldă

Seu Vella, simbol catalan

Să vă spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă? Am mai scris despre asta aici, aici, aici, aici şi iar, aici, aici şi aici.

Vă spun atunci că Lleida a rămas la fel, deşi de vara trecută – de cînd ne-am spus adio pentru a doua oară, convinşi că n-o să ne revedem niciodată – n-am mai auzit unul de altul. A rămas la fel, adică binevoitoare, calmă şi caldă. O ştiu asta şi zecile de mii de români care locuiesc acolo, unii temporar, alţii luînd, în acest sens, hotărîri definitive. Nu le-a fost întotdeauna uşor şi adesea au avut de luptat cu discriminarea, purtînd după ei şi stigmatul imigrantului. Recunosc, în şederile mele în Catalonia, personal, nu m-am confruntat cu astfel de situaţii, poate şi din pricina mediului frecventat, ori poate discriminarea să se fi făcut acolo într-o manieră mai subtilă, mai greu perceptibilă.

O pîine fără discriminare

Însă ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e o poveste despre o iniţiativă recentă minunată: 70 de brutării din Lleida (un oraş cu peste 100.000 de locuitori din Catalonia, Spania) au hotărît să servească pîinea clienţilor în pungi inscripţionate cu mesaje informative despre imigranţii care locuiesc acolo, porniţi să doboare prejudecăţile şi clişeele care circulă ca adevăruri pe străzile şi în minţile catalanilor. În acest fel, pe sacoşe vor putea fi citite datele reale despre numărul imigranţilor din comunitate, despre locurile lor de muncă etc. Iniţiativa brutăriilor e susţinută de Asociaţia Catalană pentru Cooperare şi Dezvoltare, de Breasla Brutarilor, de primărie şi de Guvernul catalan, tocmai pentru că se doreşte încetarea zvonurilor şi convingerilor false cum că imigranţii ar fi cei care iau în mod abuziv ajutoarele sociale destinate catalanilor sau că ar fi vinovaţii pentru colapsul din sistemul sanitar. În principal, lupta (autorităţilor) se dă împotriva impresiei generale existente cu privire la o aşa-zisă invazie a imigranţilor şi, în acest context, ideea promovării adevărului social despre imigranţi prin intermediul brutăriilor mi se pare excelentă, căci, nu-i aşa, de pîine are nevoie toată lumea. Să sperăm că, în felul acesta, va fi totuşi mai puţin circ.

Să vă mai spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă?

Mai multe informaţii despre această poveste găsiţi, în spaniolă, aici.

Noi doar protestăm româneşte, nu şi vorbim româneşte!

Limba noastră-i o corvoadă

În acest context fremătător — al manifestaţiilor de stradă care au cuprins, oieşte, întreaga Românie — circulă diverse mesaje care invită la proteste. Un astfel de mesaj am primit azi dimineaţă pe telefonul mobil (de două ori chiar) şi-l voi reda în continuare:

„Daca esti roman si vrei sa pui umarul la salvarea natiuni de hoarda tatara PD, numit si PDB (Partidul Dijma Biruri), vin-o la primarie la h19 sa stirpim plaga portocalie, participa la schimbarea inevitabila. Da mai departe sms-ul si alaturate”

Înainte să-mi reproşaţi că ţara arde (respectiv nişte huligani n-au prea înţeles ce e ăla protest şi s-au apucat de vandalizat prin oraşe) şi baba se piaptănă (respectiv mie îmi arde de limba română cînd adevăratul patriot iese în stradă), cîteva observaţii, fără să-mi propun să tai din elanul celor care consideră oportune (şi necesare) mişcările de protest de zilele acestea:

♦Nu sînt roman, ci român;
♦Pentru că nu pot pune umărul la salvarea naţiunii (cu doi de „i”), pun umărul la salvarea limbii române;
♦Şi ce treabă ar avea romanii cu tătarii, anyway?
♦O întrebare: de ce doar „vin-o” şi nu şi „particip-a”?
♦Altă întrebare: păi dacă schimbarea e inevitabilă, eu la ce să mai vin?

Şi, pe final, ca să vă conving de bunele-mi intenţii, lansez şi eu un mesaj: române, alătură-te! Iar celui care a formulat mesajul iniţial: nota patru, stai jos! Că bine le mai zicea Mateevici: „Limba noastră-i o comoară, în adîncuri înfundată”… Eu zic să ne apucăm de săpat.

„Ciurnaliştii”: o specie pe cale de apariţie

Servicii şi deservicii publice

Luaţi un ziar şi decupaţi, întîmplător, cîteva articole. Mai departe, cu acele articole, mergeţi la alte ziare şi găsiţi-le un loc în una sau alta dintre pagini. Veţi vedea că se potrivesc minunat, ba chiar se poate întîmpla să poarte chiar şi aceleaşi titluri sau să fie însoţite de aceleaşi fotografii. Jurnalismul moare, dar nu se predă. Aşa, schilodit de obuze, îşi duce ultimele clipe într-un efort deznădăjduit de supravieţuire şi încărcat de iluzia că încă mai are puterea să revină. N-o are. Pînă şi celui ciung îi ajung degetele să poată număra publicaţiile locale care încă îşi deservesc cititorii şi nu diverşi politicieni, magnaţi sau baroni locali. Presa centrală e şi ea politizată şi, cu cît se apropie perioadele electorale, cu atît e mai previzibilă şi alunecarea, căderea ei în partizanat politic. Titlurile bombastice au invadat presa aşa-zis serioasă, cancanul cîştigă spaţiu editorial în timp ce investigaţia jurnalistică e prezentă din ce în ce mai rar sau în forme care doar acuză, dar nu argumentează, care doar scuză, dar nu documentează. Personaje de carton ocupă – printr-o atracţie naturală, nu? – hîrtia de ziar, în timp ce valorile autentice se refugiază în spaţii din online, unde numără prea puţine vizualizări şi reacţii din partea publicului pentru a se mai considera băgate în seamă.

Formula AS, pe care odinioară, greşind, renunţasem s-o citesc deoarece mi se părea prea siropoasă pentru jurnalismul incisiv pe care-l căutam şi agream la acea vreme, revine şi devine un reper şi totodată o revelaţie. O fi şi o fi fost sirop, dar unul autentic, cu reţeta originală nealterată de fel de fel de „chimicale”, frumos construit şi în conformitate cu ceea ce ar trebui să fie „gustul popular”.

În afară de dileme vechi, puţin ne-a mai rămas, în contextul în care cele mai bune demersuri jurnalistice de investigaţie aparţin unor publicaţii de nişă (reviste de sport ori reviste de satiră şi umor) sau unor bloggeri. Caut un cotidian pentru care să las televizorul şi laptopul închise, pentru care cafeaua să se răcească în ceaşcă şi asupra paginilor căruia să stăruiesc mai mult de cîteva minute.

S-o admitem: jurnalismul nu mai e un serviciu public, ci un deserviciu făcut publicului, prin reprezentările sale deformate despre oameni, cultură, modele şi anti-modele, despre societate în general. Presa (însă nu numai ea) trăieşte nişte paradoxuri cel puţin stranii, iar formularea nu e una pleonastică. Altfel spus şi simplificînd, presa nu mai e ce-a fost odată. Jurnaliştii de azi, în loc să respire aerul autentic al investigaţiei de teren, îşi poartă nasul pe sus în redacţii, trăgînd în piept un aer viciat, lipsit de prospeţimea şi de tumultul pe care această profesie ar trebui să-l presupună. Aproape stîrnind rîsul, singurii care se mai îndeletnicesc cu terenul sînt cei care s-au situat întotdeauna poate cel mai departe de ceea ce presupune jurnalismul: paparazzi. Ei sînt cei care încă mai părăsesc redacţiile, care îşi epuizează (la propriu şi la figurat) subiectul. Acum, se poartă jurnalismul de opinie, sub forma atacului la persoană, legitimat de însuşi mediul de comunicare şi încurajat de sutele de comentarii şi reacţii ale unei părţi din audienţă pentru care jignirea, flegma aruncată public, defăimarea de orice fel constituie hrana spiritului. Televiziunile primesc în platouri falşi specialişti în orice, discutînd în false talk-show-uri despre false probleme. Redacţiile încep să-şi plătească jurnaliştii în funcţie de numărul de numărul de vizualizări şi reacţii pe care textele lor le stîrnesc pe Internet sau după cantitatea articolelor publicate în detrimentul calităţii. Şi-uite-aşa jurnalismul se deprofesionalizează, iar din ce în ce mai mulţi dintre noi ajung să arunce această profesie la pubela societăţii deşi, în principiu, orice meserie e onorabilă.

Însă unde e onoarea în cele deja discutate, unde e onoarea meseriei ăsteia şi a celui care o practică dacă ştire devine orice zvon care circulă pe Internet, dacă orice impostor se transformă peste noapte în lider de opinie, orice sinucidere, moarte violentă sau scandal privat se caţără cu neruşinare şi viteză în vîrful agendei gîndite pentru public? Nu mai putem vorbi de onoare atunci cînd investigaţia propriu-zisă e înlocuită cu deja clasicul „Google search”, iar singurul efort rămîne ăla de a da copy şi apoi paste. Ca urmare a acestei practici acaparatoare, munca PR-iştilor şi a celor cunoscuţi drept spin doctors devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai uşoară, şi-şi zîmbesc în colţul gurii cînd comunicatele şi mesajele lor către presă sînt publicate întocmai, fără să fie schimbat unghiul de abordare vădit promoţional, fără ca informaţiile incluse acolo să fie verificate în vreun fel, fără, fără, fără.

O lectură necesară, dar nu suficientă

Pentru asta şi pentru multe altele înşirate mai sus, Waseem Zakir, jurnalist la BBC Scotland, a găsit un nume. El explică (şi redau întocmai spusele sale, aşa cum le-am găsit în pagina 6 a volumului Journalism: principles and practices, publicat de Tony Harcup în 2009): „Ten of 15 years ago you would go out and find your own stories and it was proactive jurnalism. It’s become reactive now. You get copy coming in on the wires and reporters churn it out, processing stuff and maybe adding the odd local quote. It’s affecting every newsroom in the country and reporters are becoming churnalists” (sublinierile îmi aparţin).

Churnalism sau Journalism?

***

Adăugaţi, tuturor acestor probleme, şi prăpastia dintre ceea ce se predă în şcoli (de jurnalism) şi ceea ce se cere la locul de muncă (în redacţii), o prăpastie care pe an ce trece se adînceşte. Abisul rezultat nu mai poate fi trecut cu vederea sau considerat inadvertenţă, neconcordanţă ori decalaj (de timp) reglabil între teorie şi practică. Din această perspectivă, fie facultăţile trebuie să considere că, de fapt, ceea ce se predă nu mai e jurnalism, sau dimpotrivă, redacţiile să admită că jurnalismul acum doar se predă, dar nu se mai practică.  Ori, ca să vorbească şi, finalmente, să moară pe aceeaşi limbă, ambele să se apuce de „ciurnalism”. Cum ar veni, discipolii de azi, „ciurnaliştii” de mîine.

Cu limba-n fondul altuia

Factorul X al limbii române

Nu cu mult timp în urmă îi reproşam unei studente faptul că a luat un verb din limba engleză şi l-a conjugat în limba română fără absolut nici o problemă de conştiinţă… lingvistică. Nu ştiu dacă, atunci, din reproşul meu s-a receptat exact ce-am vrut să transmit, sau dacă nu cumva tot eu am rămas cel neadaptat, căci citindu-le propoziţia în care verbul fusese folosit şi ulterior cerîndu-le să identifice greşelile, nimeni n-a sesizat că verbul respectiv nu există în limba română. În schimb, articulau ce n-ar fi trebuit, puneau virgule unde n-ar fi trebuit, poate poate dibuiesc eroarea.

Pentru necunoscători: aşa arată Dicţionarul Explicativ al Limbii Române!

De astfel de greşeli nu-mi este foarte frică, încă sper că pot fi corectate, dacă sînt semnalate în mod repetat şi de fiecare dată cînd apar. Mi-e frică însă de acele greşeli în faţa cărora asist neputincios tocmai pentru că nu pot avea absolut nici un fel de control asupra lor: greşelile transmise în şi prin mijloacele de comunicare în masă. Concret, de cîteva luni (să fie două?) prezentatorii spectacolului X-Factor, difuzat de Antena 1, adică Răzvan Simion şi Dani Oţil, perseverează în greşeală. Urmărind probabil prea multe episoade din ediţia britanică, au dat peste un verb (şi derviate ale sale) care le-a sunat bine şi în româneşte: to perform. De aici, sîmbătă de sîmbătă, ei ne anunţă cine va performa în runda eliminărilor, iar juriul îi critică pe unii concurenţi şi performanţele lor slabe.

Domnii mei, e chiar simplu: performanţă e un cuvînt ajuns la noi pe filieră franceză (<fr. performance), referindu-se, pe scurt, la rezultatul excepţional obţinut de un concurent al unei competiţii. Versiunea englezească a termenului (tot performance adică) se referă, în context, doar la modul în care un concurent evoluează în cadrul unei competiţii. Şi tocmai de aceea, to perform (în general, a desfăşura o activitate anume) nu este tot una cu a face performanţă (adică a înregistra rezultatele excepţionale) şi, în nici un caz, cu a performa, care nici măcar nu există în limba română.

Dani şi Răzvan, preocupaţi mai mult de audienţă şi mai puţin de performanţă

Dar – nu-i aşa? – la fel de simplu părea să fie şi cu locaţie, cuvînt de origine franceză care se referă la o situaţie de luare sau dare în chirie a unei locuinţe sau, în general, a unui obiect. Pentru că şi engleza are un astfel de cuvînt, location adică, dar care se referă la un loc anume sau la o poziţie anume a unui obiect etc., şi pentru că franceza nu mai e la modă pe la noi de ceva vreme, se preferă acum sensul termenului provenind din limba engleză. Odată pătruns în limba presei, pericolul generalizării uzului său n-a mai putut fi evitat şi, acum, ne interesăm de locaţiile petrecerilor sau, dacă nu ne mai place gazda, schimbăm locaţia, nu revizuim contractul de locaţie.

Cu speranţa că nu am disturbat* prea mult, le-aş spune prezentatorilor X-Factor România că n-aş vrea ca performanţa să aibă aceeaşi soartă ca locaţia şi i-aş ruga, prieteneşte şi latineşte, să ţină minte: Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errore perseverare.

*„a disturba” e verbul împricinat din primul paragraf.

O săptămînă bună

Sol, sol, sol…

Pesemne că eu şi marele Soare ne-am jurat credinţă veşnică pentru că, nu ştiu cum se face, el mă urmează oriunde mă duc şi eu îl urmez oriunde se duce. Cînd se întîmplă asta de atît de multe ori încît să ţi-o spună şi alţii, începi să crezi.

Octombrie 2008, Lleida, Spania: frig, frig şi ploaie.  Urma să ajung acolo şi fusesem avertizat să-mi iau haine de toamnă şi destul de călduroase. Din ziua în care am ajuns şi pînă în ziua în care am plecat, soarele a fost pe cer mai mereu, cu temperaturi de pînă aproape 30 de grade Celsius, de a scris şi presa lleidatană despre subita încălzire. Că s-a întîmplat aşa, cel puţin doi oameni îmi sînt martori. Nu-i aşa, Laura şi Mihaela?

Sfîrşit de octombrie, 2010, Iaşi, România: frig, frig şi ploaie. Urma să ajung acolo şi fusesem avertizat să-mi iau haine de toamnă şi destul de călduroase. Din ziua în care am ajuns şi pînă cînd am plecat, soarele a fost pe cer mai mereu. De data asta, martorii sînt mult mai mulţi.

Aprilie, 2011, Iaşi, România: frig, frig şi, cică, pe alocuri, ninsoare. Fusesem avertizat să scot hainele de iarnă, pentru că e frig rău. De cînd am ajuns şi pînă în ziua în care am plecat, soare mereu. După ce am ajuns înapoi în Tarragona, cei de-aici mi-au povestit că vremea a fost schimbătoare şi că în zilele de Paşte chiar a plouat.

Toate astea n-au nici o legătură cu mine. Toate astea au legătură cu faptul că urmează o săptămînă frumoasă. Nu-i aşa, Soarele meu?