Răneşte-ţi aproapele

Mi-am petrecut verile copilăriei la ţară, în Comăneşti şi Dărmăneşti, unde locuiau bunicii. Cînd mergeam la Valea Uzului sau Sălătruc, pentru a petrece după-amiezi leneşe alergînd pîraiele după moine, mrene şi boişteni, treceam pe lîngă un gard lung din beton prefabricat, apărat de sîrmă ghimpată. În scurt timp, pe geamurile şi prin toate încheieturile Daciei noastre 1300 intra un miros puternic de păcură ce ne însoţea mult timp, pînă ce ne pierdeam pe drumeagurile pădurii, cînd se producea şi substituţia olfactivă: izul de păcură dispărea treptat, fiind înlocuit de miile de parfumuri care pluteau pe deasupra brazdelor înflorate de pe fîneţe, culcate la pămînt de braţele vînjoase ale ţăranilor mînuind cu pricepere coasa. Amintirea asta olfactivă, de pe vremea cînd Rafinăria Dărmăneşti funcţiona, o am şi acum, alături de o alta – cea a unui turn îngust din care ieşea o flacără mică, arzînd zi şi noapte. În vremea copilăriei nu i-am dat însă importanţă decît la început, cînd îmi imaginam ce muncă sisifică trebuie că depune omul însărcinat cu misiunea asta de-a nu lăsa focul să se stingă, şi la sfîrşit, cînd într-o zi am văzut că flacăra s-a stins. Cît a ars, ani în şir, nu mi-a păsat de ea, la fel cum nu mi-a păsat nici de mirosul de păcură: ştiam că-s acolo, că fac parte – ce ironie! – din peisajul ăla splendid de munte, că, aidoma unui scenariu de basm, trebuie să trecem „puntea” asta urît mirositoare ca să ajungem în luncile cu aluni şi arini, unde ne furişam numai noi şi vîntul. Cînd s-a stins, am luat întîmplarea ca pe-un semn nefast, ceea ce, în fapt, şi era, chiar pe mai multe planuri: eu eram deja suficient de mare cît să nu mă mai numesc chiar un copil, ceea ce a făcut ca excursiile noastre să se rărească semnificativ, iar rafinăria îşi închisese porţile, ceea ce a făcut ca mulţi localnici să-şi piardă slujba la singura companie ce oferea numeroase locuri de muncă în zonă.

Din păcate (asta dacă v-am ţinut cu cititul pînă aici), textul de faţă nu e nici despre copilăria mea, nici despre rafinăria al cărei miros de păcură, dacă închid ochii, îl pot simţi în nări chiar şi acum. Din fericire (asta dacă veţi citi în continuare), m-am folosit de amintirile astea doar ca să subliniez o idee căreia nu-i găseam o metaforă care să nu fie nici prea pretenţioasă, dar nici prea banală: aceea a indiferenţei pe care o dezvoltăm faţă de lucrurile, situaţiile şi oamenii cu care ne obişnuim. Un mecanism stupid, pentru care există explicaţii ştiinţifice, face ca prezenţa constată a ceva sau a cuiva în viaţa noastră să fie considerată – din momentul în care îi atribuim un rol bine definit sau îi determinăm gradul în care ne afectează (pozitiv sau negativ) – implicită. Cu alte cuvinte, n-am să-i mulţumesc maşinii de spălat că e mereu în bucătăria mea şi spală rufele în locul nostru, n-am să-i mulţumesc smartphone-ului că mereu face poze de nu ştiu cîţi megapixeli, la fel cum n-am să ridic în slăvi Internetului că e mereu la dispoziţia mea. Entuziasmul de la început, cînd toate acestea au devenit achiziţii, s-a preschimbat treptat în normalitate, iar acum singurele reacţii sînt de enervare atunci cînd maşina de spălat sau smartphone-ul se strică ori cînd Internetul nu merge. Cu alte cuvinte, emoţie prin absenţă. Asta pentru că, după cum am spus, prezenţa a devenit subînţeleasă. Cu lucrurile pe care le folosim mai e cum mai e, ar fi chiar ridicol să ridicăm osanale maşinii de spălat la fiecare utilizare, însă e trist cînd extindem mecanismul ăsta simplist asupra oamenilor. Aşa cum ne obişnuim cu obiectele din viaţa noastră, o facem şi cu oamenii care sînt mereu lîngă noi, iar consecinţa imediată a unei astfel de deprinderi cu prezenţa statornicită şi nemijlocită a celorlalţi este de a circumscrie şi acţiunile lor, asimilîndu-le unei anumite sfere a obişnuitului, a firescului, a cuvenitului. Se întîmplă asta oriunde în jurul nostru în relaţiile amoroase, în relaţiile de familie ori în relaţiile profesionale: cu gesturile tandre ale persoanei iubite, cu grija părinţilor faţă de copii, cu stilul de predare al unui profesor etc. Ni le dorim cînd nu le avem, le apreciem cînd finalmente le dobîndim, uităm să fim recunoscători după ce le deprindem şi sfîrşim prin a-i înjosi pe cei care ni le oferă.

În mod paradoxal însă, cu cei care vin şi pleacă din vieţile noastre se întîmplă de cele mai multe ori opusul şi ajungem să mitizăm prezenţe pasagere din existenţele noastre tocmai pentru că, la momentul închiderii cercului relaţiei respective, resursele de inedit ale acesteia nu se consumaseră: oamenii aceia au fost aşezaţi pe un piedestal pentru că nu am apucat să cunoaştem şi efectele uzurii relaţii, care ar fi scos la iveală nepotriviri, cusururi, metehne, generînd conflicte interioare (să mai stau sau nu într-o astfel de relaţie?) sau chiar exterioare (manifestate prin reproşuri, certuri şi despărţiri intempestive, uneori şi definitive). Rememorăm nostalgic ce nu trăim îndeajuns de multe ori cît să banalizăm sau ce ştim că nu mai putem repeta. Cu cei aflaţi în proximitatea noastră, mereu prezenţi – şi permiţîndu-ne, prin prezenţa lor, să-i cunoaştem mai bine -, sîntem mai critici şi ajungem chiar să-i împovărăm cu aştepările noastre din ce în ce mai mari şi le reproşăm dezamăgirile pe care ni le-au provocat dacă standardele impuse n-au fost atinse. Ajungem să-i rănim pe cei care ne sînt aproape tocmai din cauza asta: pentru că ne sînt aproape. In extremis, ajungem să-i idolatrizăm pe cei care au jucat un rol minor în viaţa noastră şi să-i demonizăm pe cei fără de care nu putem, aşa cum nu putem fără maşina de spălat, fără smartphone, fără Internet.

Aşteptăm ca flacăra să ardă fără să facem nimic şi ne dăm seama de asta abia atunci cînd s-a stins.

Studenţi şi profesori. Despre scosul din sărite şi scosul de la inimă

Acum cîţiva ani mă aflam în altă ţară, la altă universitate, în biroul unuia dintre noii mei foşti colegi de muncă. Pe masa sa de lucru se aflau un Curriculum Vitae şi o scrisoare de motivaţie, pe care le ridică şi le întinde spre mine: „Am primit astea astăzi, sînt din România, poate-l cunoşti!”, mi-a spus. Nu răspund nimic, iau hîrtiile gîndindu-mă dezămăgit la preconcepţiile unora despre ţara mea şi despre cît, în mintea lor, ar fi aceasta de mică şi nesemnificativă încît să-i facă să creadă că toată lumea ştie pe toată lumea. Cînd privirea-mi cade însă pe hîrtii, surpriză: chiar îl cunoşteam pe catindat! Spun zăpăcit că se întîmplă chiar să-l ştiu, amuzîndu-mă în faţa coincidenţelor stranii care ni se pot întîmpla cîteodată. Era un fost student, despre care prima amintire care mi-a venit atunci în minte a fost aceea că mi-a predat o lucrare plagiată şi a refuzat s-o recunoască, pînă cînd nu l-am confruntat cu textul original în mînă. „Ei, ce poţi să-mi spui despre el? Ce zici? Merită?”, mă bombarda colegul cu întrebări curioase. Am minţit, spunînd că e vorba probabil de vreo (altă) coincidenţă, de data asta de nume, şi că nu pare să fie persoana despre care am crezut iniţial că ar fi vorba. Habar n-am ce s-a întîmplat cu studentul plagiator catindat şi am dat uitării întîmplarea pînă cînd am citit recent un text despre răul pe care şi-l fac singuri studenţii atunci cînd, poate din prea multă tinereţe şi o atitudine de too cool for school, reuşesc să ajungă la performanţa de a fi ţinuţi minte de profesorii lor în amintiri prea puţin plăcute ca să lase loc, pe mai tîrziu şi la nevoie, de-o recomandare.

"College classhole". Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg
„College classhole”. Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg

Enumera autoarea următoarele 10 modalităţi (pe care le-am adaptat cît să se potrivească şi spaţiului universitar românesc) prin care tu, studentul, îl poţi scoate pe el din sărite şi el, profesorul, pe tine de la inimă:

(1) să „butonezi” telefonul mobil! Pentru două ore, pentru care, dacă eşti şi student la taxă, să ştii că ai tăi au plătit o grămadă de bani, ai face bine să încerci să şi înveţi ceva în loc să trimiţi SMS-uri şi să te relaxezi cu diverse joculeţe.

(2) să întîrzii la ore şi apoi să pui întrebări despre chestiuni care au fost deja discutate pînă să vii tu! Dacă ştii că nu eşti cea mai punctuală persoană, că-ţi ia aranjatul mai mult timp sau că locuieşti în capătul de oraş opus universităţii, ce-ar fi să-ţi pui ceasul să sune cu jumătate de oră mai devreme decît de obicei? Sau ai de gînd să întîrzii peste tot, inclusiv la propria susţinere de licenţă, la propria nuntă sau la propriul interviu de angajare? Dacă da, mai bine stai acasă!

(3) să chiuleşti şi să vii la ora următoare întrebînd dacă, atunci cînd ai lipsit, s-a discutat ceva important! Nu, am stat cu toţii şi ne-am uitat pe pereţi, gîndindu-ne oare de ce-ai hotărît să tragi chiulul.

(4) să te prefaci că iei notiţe pe laptop cînd, de fapt, îţi actualizezi pagina de Facebook! Să ştii că ne dăm seama cînd un student îşi notează idei de la curs şi cînd se distrează navigînd pe net

(5) să trimiţi, în noaptea dinaintea deadline-ului, e-mailuri cu nelămuriri despre ce ai de făcut în tema pe care trebuie să o predai mîine la prima oră. Chiar crezi că ai să primeşti un răspuns? Dacă ai fi fost atent la ce s-a discutat în loc să stai pe Facebook dînd like-uri colegelor de an, poate n-ai fi avut nici o nelămurire…

(6) să-mi spui că s-a stricat imprimanta şi să mă întrebi dacă poţi trimite tema pe e-mail. În nici un caz! I-am prins eu şi pe alţii mai smecheri ca tine care mi-au trimis documente fără nici un rînd scris şi salvate cu o extensie greşită drept temă.

(7) să mă opreşti/ întrerupi pe hol/ la catedră/ în pauză şi să mă întrebi dacă am primit e-mailul tău. Probabil că da, probabil am şi răspuns, ce-ar fi să-ţi verifici e-mail-ul?

(8) să ai o atitudine negativă. Se apropie absolvirea sau deja ţi-ai găsit un job şi crezi că şcoala nu mai e aşa importantă. Lasă aerele de vedetă sau, dacă nu eşti cu nasul pe sus, fă-ţi timp şi vino la ore! Nimeni în viaţa asta n-o să-şi mai rupă din timpul său ca să-ţi explice ţie lucruri pe care nu le-ai înţeles la timp. Ce-ar fi să profiţi de avantajul ăsta?

(9) să te plîngi de volumul de muncă. Chiar crezi că avem noi astfel de plăceri sadice să citim, să corectăm şi să evaluăm zeci şi zeci, dacă nu chiar sute de pagini de la fiecare student în parte?! Dacă primeşti teme multe e pentru că mă preocupă felul în care gîndeşti, felul în care îţi expui ideile şi gîndurile. Dacă nu mă crezi, întreabă-mă despre una dintre temele pe care le-ai realizat şi-ai să vezi că s-ar putea să ştiu chiar mai bine decît tine ce-ai vrut să spui acolo!

(10) să nu-ţi faci temele şi apoi să inventezi tot felul de scuze, de la „mi-a murit bunica/ mama/ pisica” pînă la „am adormit cu capul pe masă muncind la temă/ n-am reuşit s-o scot la imprimantă/ s-a blocat memory stick-ul” etc. Indiferent dacă scuza e una inventată sau nu, în spatele ei stă ceea ce se numeşte iresponsabilitate. Asumă-ţi cu demnitate deciziile şi faptele! Ceea ce faci acum la şcoală ai să faci mai tîrziu la locul de muncă sau, mai grav, ai să faci, în general, în viaţă.

PS: păstrez într-o arhivă personală toate mesajele pe care mi le trimit studenţii. Cu revolte, scuze, mulţumiri, amînări, felicitări, urări, jigniri, convocări, rugăminţi etc. Toate îmi sînt dragi, deşi din cauza unora poate am fost supărat şi cîte o săptămînă, două, trei… Dar există şi un folder special în care n-au loc decît mesaje ca cel de mai jos şi care, trecînd de formatul lor electronic, s-au cuibărit la inimă:

Dear Professor,
I am writing to thank you for the best classes I had in University Alexandru Ioan Cuza. They were on really good level, very practic and I am sure that I will use what I have learnt in the future. (…) I hope to meet you again in Romania or Catalunya.

Thank you a lot, mulţumesc mult, moltes gràcies!