Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Fapte bune

Ştiu oameni care-şi numără faptele bune la fel cum văcarul satului numără vacile din cireadă în amurg, înainte s-apuce cu ele drumul dinspre islaz înapoi spre gospodăriile oamenilor. Văcarul o face din motive lesne de înţeles, dar oare la ce i-ar folosi unui om cu scaun la cap să-şi numere – şi s-o mai zică şi altora – faptele bune? Să tresalte de bucurie cînd degetele de la mîini nu-i mai ajung pentru a-şi număra dovezile de caritate faţă de semeni? Nu cumva cei care nu mai podidesc de bunătate au ceva de ascuns? Nu neapărat faţă de lume, ci poate chiar faţă de ei înşişi. Poate o mişelie veche, care, deşi uitată de cei mai mulţi, scobeşte pofticioasă în inima celui blestemat s-o poarte. Poate o dezamăgire produsă cuiva şi care doare ca o rană deschisă şi de care nici cele mai straşnice leacuri băbeşti n-au reuşit să-l scape pe suferind. De ce nu-şi numără nimeni faptele rele? Nimeni întreg la cap, fireşte. De ce pe acestea le îngropăm în cotloane întunecate ale memoriei, încercînd să aşezăm peste ele o plapumă călduroasă, cusută fără cusur din amintiri frumoase şi fapte bune? Ce-ar fi, ca văcarul vitele, să numărăm bubele şi să contorizăm straturile de praf care s-au aşternut pe o inimă care a renunţat de mult să bată de dragul de-a bate şi doar ticăie aşa, letargic, zvîcîind mai cu seamă atunci cînd cel în pieptul căruia e captivă mai bifează o faptă bună?

Eu nici măcar nu încerc să fac bine. Mi se pare prea mult. Şi mi se pare că numai unii oameni – puţini, foarte puţini! – au harul ăsta. Eu doar încerc să nu fac rău. Încerc să mă feresc de judecata strîmbă în aşteptarea celei drepte, încerc să mă feresc de potolirea setei recunoştinţei pe care s-o cîntăresc în fapte bune, încerc să mă feresc de oamenii care mă caută necăutaţi. Dar, desigur, aţi putea crede că am prostul obicei de-a mă supăra ca văcarul pe sat, mai ales cînd la numărătoare se constată o lipsă.

Despre rău, cu bine

Descopăr din ce în ce mai des în unii oameni o nevoie plăcută sau o plăcere necesară (luaţi oricare dintre variante, ideea de fond e că oricum ar fi, nevoie ori plăcere, e reală, deşi niciodată mărturisită) de a face rău, de a-i lovi pe cei de lîngă ei şi de a-şi clădi, pe necazul lor, o bucurie personală; aşa, ca o victorie secretă care să-i facă să-şi încleşteze dinţii de încîntare şi de ciudă totodată că nu-şi poţi manifesta euforia în văzul lumii. Dacă sînteţi fini observatori sau dacă nu sînt ei buni disimulatori, sigur i-aţi zărit, în diverse ocazii, afişînd sfidător un rînjet. E semnul că se declară mulţumiţi de ceea ce-au obţinut, iar grimasele lor seamănă cu strîmbăturile acelea voit răutăcioase, cu stop-cadru de vreo 10 secunde, pe care le-aţi văzut la unii actoraşi prin seriale proaste, unde trebuie să omori timpul cu ceva.

Celor care n-au însă intuiţia răului, adică nu-l pot depista atunci cînd acesta se îndreaptă înspre ei într-o formă sau alta, nu le rămîne decît o analiză post factum: de ce? De ce s-a abătut răul asupra lor? De ce nu şi-au dat seama din timp de ceea ce avea să li se întîmple? În fine, o seamă de astfel de interogaţii care sfîrşesc în procese de conştiinţă: se reevaluează stări, comportamente, emoţii, situaţii, din nevoia de a descoperi portiţa care-a lăsat răul să intre. Cîteodată, epuizaţi de-atîta efort, renunţă şi acceptă că răul ţi se poate întîmpla pur şi simplu. Dar parcă ajunsesem la concluzia că nu e aşa. Că răul nu intră niciodată în viaţa cuiva neinvitat, nu vine dacă nu există în locul spre care se grăbeşte ceva ce să-l atragă într-acolo. De cele mai multe ori, acel ceva e naivitatea. Naivitatea îi întărîtă pur şi simplu pe cei în care exista (latentă) nevoia sau plăcerea de a face rău. Nu trebuie să fie cine ştie ce fapte abominabile, dar, aşa cum văd eu lucrurile, orice acţiune care are drept urmare rănirea celui de lîngă tine e reprobabilă, indiferent de dimensiunea răului făcut; contează dacă e cu bună ştiinţă sau nu. Şi aşa mai apar încă două întrebări: e răul cuantificabil? Poate fi el evitat?

E greu să nu faci rău. Aş crede că e chiar imposibil. E greu să nu provoci suferinţă celui de lîngă tine. E mai greu chiar şi decît să iubeşti. Să nu faci rău înseamnă să-ţi ţii mintea trează pînă cînd, epuizat, cazi pradă somnului. Să nu faci rău înseamnă să proiectezi întîi în tine toate posibilele consecinţe ale tuturor acţiunilor tale şi să vezi care-ar fi repercusiunile asupra celor cu care interacţionezi. Vă daţi seama ce presupune asta, la ce chin perpetuu ar trebui să ne supunem? Introspecţie şi extrospecţie deopotrivă! Cu toate acestea, imaginarea unui posibil rău pe care să-l faci cuiva ar trebui să ne ajute să ne mai astîmpărăm, să ne mai îmblînzim pornirile. În cazul celor care putem să facem lucrul acesta, căci mai sînt şi cei predispuşi la rău, adică cei care nu se pot proiecta pe sine în ceilalţi – persoane intranzitive. Ei n-au tranzitivitatea răului pe care-l fac şi, prin urmare, nu pot simţi nici durerea celorlalţi, dar nici remuşcări pentru ceea ce au făcut.

Cum am spus la început, descopăr din ce în ce mai des în unii oameni o nevoie plăcută sau o plăcere necesară de a face rău. Dar am mai descoprit şi că răul, după ce-şi va fi satisfăcut toate poftele cu gazda lui temporară, se întoarce de unde a plecat. Spuneţi-i cum vreţi, pedeapsă divină, blestem, coincidenţă, superstiţie, dar cert e că dintre cei ce fac rău puţini scapă nepedepsiţi. Suferinţa li se întoarce, înmulţită şi asta n-ar trebui să ne bucure, ci dimpotrivă, să ne întristeze. Să ne întristeze, pentru că, în loc să le fie o lecţie de viaţă, în cele mai multe dintre cazuri suferinţa pe care-o îndură nu-i face decît să-i înăsprească şi să-i înrăiască şi mai mult. Răul se întoarce întotdeauna acasă, mai ales dacă n-a găsit şi-n tine potenţialul de a face pui. Adică se întoarce înapoi la cel care „l-a trimis pe teren”. Ştiţi zicala „Rău faci, rău găseşti!”, dar cred că ar fi fost mai corect „Rău cauţi, rău găseşti”. Şi oricum, te găseşte el pe tine, odată ce l-ai eliberat.

Şi din moment ce răul nu e deci nici măsurabil, nici evitabil, oare ce-ar fi dacă ne-ar preocupa, din ce în ce mai mult, binele?

Las’ să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.
N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

(Memento Mori, Mihai Eminescu)

Înţărcarea răului. Despre diavoli cu chip de om

Ştiu oameni care nu fac altceva decît să-şi bocească nefericirea şi relele care s-au abătut asupră-le, de parcă ei ar fi cele mai lipsite de vină fiinţe pe care un rău exterior şi-a ales să le bîntuie şi să le ne-norocească. Nu. Răul l-ai chemat şi l-ai aşteptat. Cu braţele încrucişate sau cu braţele deschise. Totuna, însemnă că n-ai făcut nimic. Şi el a venit. A venit tot cu braţele deschise. Că acum nu mai poţi scăpa din îmbrăţişarea lui e problema ta. Un rău, înainte să se stabilească definitiv într-un loc (adică într-un om, căci domeniul său e umanul), mai întîi îi dă tîrcoale, îşi testează viitoarea gazdă în fel şi chip, ca să se asigure că a nimerit bine. Dacă, în toată această perioadă care poate să dureze şi luni sau chiar – în cazul norocoşilor – ani de zile, n-ai ori nu dobîndeşti conştiinţa răului ce urmează să ţi se întîmple (sau, dacă o ai, nu faci nimic, nu iei nicio măsură în această privinţă), asta înseamnă că devii părtaş la propria ta pierzanie, la propria ta nefericire. Şi din acest moment nu mai ai nicio scuză. Din acest moment toate lamentările tale în faţa prietenilor, toate ignominiile suferite rămîn fără ecou. Compasiunea e nemeritată. Cu ce drept să pretinzi cuiva să sufere alături de tine cînd tu, în ciuda avertismentelor, ai ales răul pentru tine? Cu ce drept să pui pe umerii altora povara nesăbuinţei tale?

Desigur, la fel ca şi binele, şi răul îţi poate fi hărăzit, dar de tine ţine să amîni momentul împlinirii sale pînă-n moarte sau să-ţi duci existenţa purtîndu-l în braţe ca pe-un prunc neînţărcat care, refuzînd să crească, se agaţă mereu de sînul mamei, sugîndu-i laptele şi vlăguind-o. Căci aşa e cu răul: te transformă într-o fiinţă moale, apatică, lipsită de voinţă proprie şi lipsită de putere proprie; într-o fiinţă lipsită de viaţă; într-o creatură lividă a cărui inimă a încetat să funcţioneze întru buna existenţă a celui care-o găzduieşte, ci întru desăvîrşirea, prin răul pe care l-ai chemat în tine, a unui rău superior.

Totuşi nu cred că răul intră-n viaţa cuiva neinvitat. Desigur, poate să intre pe uşa din dos sau pe fereastră, ca un hoţ, dar niciodată nu vine dacă nu există în locul spre care se grăbeşte ceva ce să-l atragă într-acolo. Răul îl chemăm noi, cu voce tare sau în şoaptă, în vis sau conştient, dar îl chemăm. Îl chemăm prin ceea ce citim, prin ceea ce mîncăm, prin oamenii cu care stăm de vorbă, prin oamenii pe care-i repudiem, îl chemăm chiar şi prin felul nostru de-a fi şi de-a ne afişa în public, în faţa cerlorlalţi. L-ai chemat, a venit. Şi aşa cum sîntem părtaşi la lucrurile bune din viaţa noastră, tot aşa trebuie să învăţăm să fim părtaşi şi la relele care ne răscolesc.

De cele mai multe ori, răul nu vine sub forma unei calamităţi naturale ori a unei boli necruţătoare, ci vine sub chip de om. La fel ca Diavolul, purtătorul osebit al stindardului său. Totul ţine de cum citim semnele care ni se arată şi – slavă Domnului! – ni se arată suficient de multe şi ni se oferă şi mijloacele prin care să-l ocolim, să-i rezistăm, să-l înfruntăm. Indiferent de alegerea pe care o facem, să reţinem avertismentul Părintelui Cleopa:  „cînd eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; cînd eşti în singurătate, vine personal”.

Despre bucurie, în şoaptă

Dacă nu ţi-a fost dat să ţi se întîmple, lucruri bune nu ţi se vor întîmpla. Poţi tu să aştepţi oricît. Sau, cum ar zice englezii, făcînd din răbdare o virtute, “good things come to those who wait”. Ei, pe naiba! Aştepţi sau nu aştepţi, tot aia! Dacă ţi-a fost hărăzit răul şi necazul, aşa cum altora le-a fost hărăzit huzurul, mai bine ia-le în braţe ca pe-un prunc care-ţi oferă bucuria de-a fi părinte. Fără scrîşniri. Jupoaie-le de toate măştile, caută-le frumosul, admiră-le ce-au mai respingător în ele, joacă-te cu ce-au mai copilăros şi învaţă din ele! Învaţă că ţie, spre deosebire de ceilalţi, lucrurile bune nu ţi se întîmplă din afară, ci dinăuntru. Din afară vine doar răul şi de aia e bine să te fereşti de oamenii care-şi afişează bucuriile cu ostentaţie. Bucuriile acestea, oricît de provocatoare, sînt mici. La fel şi cei care le poartă. Bucuriile adevărate nu şad la marginea drumului, aşteptînd nerăbdătoare să fie culese. Ele cer migală şi,  oricît ar părea de paradoxal, te consumă, te vlăguiesc, te aduc în pragul nebuniei, te împing pe buza prăpastiei şi te supun unor chinuitoare exerciţii de echilibristică a suferinţei în tăcere şi a disperării fiinţei. Şi cînd totul pare să se fi pierdut, iar tu să te fi dăruit, cu o moliciune neînţeleasă, pierzaniei, în tine renaşte speranţa, ca o gheară strîmbă bine înfiptă în şi pe acest pămînt. Va fi primul semn că, pentru tine, bucuriile se cer dinăuntrul tău şi nu se aşteaptă din afară. Va fi, totodată, şi ultimul.

Despre excese (XLVIII)

matrix-system-failure-790112Nu toţi avem nevoie de reţete de succes în viaţă ca să funcţionăm bine. N-avem nevoie nici să ne sufoce binevoitorii cu pateticele lor sfaturi despre cum să facem să reuşim şi cu atît mai puţin să ni se ofere ca exemplu gratuit, cu vieţile lor perfecte ca o poză de vacanţă pe o plajă exotică. Pentru unii dintre noi, tabloul vieţii nu e chiar aşa de reuşit. Ne compunem şi recompunem din greşeală pentru că nimeni nu ne-a învăţat, cînd eram mici, s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să extragem din ea, ca pe măduva dulce dintr-un os îndărătnic, esenţa pilduitoare. Desigur, ni s-a spus, proverbial, că „omul din greşeli învaţă”, dar nu ni s-a spus şi cum. De cele mai multe ori am asistat, voluntar sau nu, la expozeuri despre reuşită, despre succes, despre biografii perfecte şi poate tocmai de aia am ajuns să cred că toate astea nu-şi au rostul. La ce bun? Oare omul, aproape instinctiv şi cu mici excepţii,  nu se află într-o permanentă căutare a binelui şi, deci, a reuşitei? Nu vrea el să-i fie bine? Ce nu caută omul e eşecul! Şi totuşi eşecul face parte din viaţa noastră poate mai ceva ca succesul! Aşa că, dragi binevoitori, acum să vă văd! Cum îi facem faţă? Să ne spună generoşii sfătuitori ce-i de făcut, dar să ne scutească de discursul zgîriat de-atîta minciună senină cum că „totul va fi bine”, „data viitoare o să-ţi iasă” sau că „fiecare greşeşte”. Învăţaţi-ne despre cum vindecăm rana unei victorii închipuite şi a unei ratări trăite, despre cum găsim resurse în noi ca „să trecem peste” şi să o putem lua, din nou, de la capăt. Căci noi nu sîntem ca şopîrla care, rămasă fără coadă, aşteaptă, prin binecuvîntarea geneticii, să-i crească înapoi. Pe noi fiecare ciunţire ne urîţeşte, ne înrăieşte şi, cel mai grav, ne ia definitiv speranţa. Şi, cum se spune că speranţa moare ultima, vă daţi seama că noi, cei cărora succesul nu ne-a făcut cu ochiul sau sîntem noi prea miopi ca să-l dibuim, umblăm ca nişte cadavre ambulante strînse bine în giulgiuri menite să ne ascundă greşelile de peste timp, căutînd ceva. Nu, n-aţi ghicit. Noi nu căutăm succesul.

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

Vorba de duminică (XXIV)

„Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrîngem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sînt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sînt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti pînă la reflex şi transparenţă.” (Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, 2003)

Yoann Lemoine sau fuga ca dovadă de curaj

Woodkid

Dacă v-a plăcut trilogia Lord of the Rings, atunci şi videoclipul regizat de Yoann Lemoine va fi, fără nici un dubiu, pe gustul dumneavoastră. Dar nici melodia nu e, în nici un caz, de lepădat: debutează dramatic, cu nişte clopote care anunţă fie un început, fie un sfîrşit. Urmează ritmuri alerte şi agresive, menite să ţeasă o intrigă care să te ţină captiv. Povestea însă e relativ simplă: dincolo de dealuri e speranţa. Dincoace, domneşte întunericul, iar măruntaiele pămîntului pe care păşeşti colcăie de monştri subterani. E bine că ţi-e frică, asta înseamnă că simţurile-ţi sînt treze, că letargia resemnării nu te-a atins. Urmează calea dictată de soare, el îţi va fi ghid în această călătorie în care, la o primă evaluare, sorţi de izbîndă nu există! În mod paradoxal, de data aceasta, fuga e singura dovadă de curaj posibilă. Aşa că:

Run Boy Run! This world is not made for you
Run Boy Run! They’re trying to catch you
Run Boy Run! Running is a victory
Run Boy Run! Beauty lays behind the hills

Run Boy Run (2012) poate fi interpretată ca o metaforă a Răului în societatea contemporană. Vă las cu încă un videoclip de excepţie al celui care pe scenă îşi zice Woodkid (Copilul de lemn, adică) şi care, se pare, pe 1 iunie va concerta în Bucureşti. Printre alte creaţii ale sale, se numără videoclipuri pe care cu siguranţă le ştiţi, ale artistei Lana del Rey, Blue Jeans şi Born to Die.

Pasul strîmb

De la o vreme, ochii minţii mi se deschid numai în faţa urîţeniei lumii. Frumosul îmi evită retina şi se aşază, parcă făcîndu-mi în ciudă, în spectrul vizual al altora. Aşa se face că frumosul ajunge la mine doar prin auz, şi nu prin văz: mi-l povestesc alţii, îi dau culori şi forme dintre cele mai ciudate, mi-l şoptesc în zîmbete discrete sau îl strigă în hohote zgomotoase. Ştiam că frumosul şi rudele sale (plăcerea, frumuseţea, binele, urîtul, etc.) sînt chestiuni subiective, dar un numitor comun trebuie totuşi să existe pentru că, în afara lui, fără îndoială că ar domni haosul. Recunoaştem un lucru bine făcut, o femeie frumoasă, o fotografie reuşită, la fel de bine cum recunoaştem un peisaj deprimant, un eşec vestimentar sau o treabă de mîntuială. Există un prag al percepţiei şi apoi al înţelegerii dincolo de care toate acestea se desfăşoară în baza unui consens de principiu, chiar dacă tocmai de aici încolo apar şi nuanţările: putem fi de acord că un peisaj e deprimant, sau îmbrăcămintea cuiva e ridicolă, însă în acelaşi timp ne poate afecta sau nu; putem accepta că o femeie e frumoasă, dar că nu acela e idealul nostru de frumuseţe feminină, că un lucru e bine făcut şi că noi l-am fi făcut tot bine, dar urmînd o altă cale şi tot aşa.

Ideea esenţială e că trebuie să existe un prag comun pe care toţi trebuie să-l trecem, tocmai ca să ne putem exprima în astfel de opoziţii urît – frumos, simpatic – antipatic, bun – rău, grotesc – sublim, iar lista antonimiilor ar putea continua. Şi, în ceea ce mă priveşte, spun doar că, pe nesimţite, am făcut pasul înapoi, dincoace de prag, şi pur şi simplu ceea ce mai pot vedea (şi, deci, judeca în consecinţă) e doar jumătate din întreg, anume jumătatea urîtă. Şi pentru moment nimic nu pare să mai poată da deoparte vălul şi strecura lumina. Ca soluţie salvatoare, aş încerca să mumific tot, tot ce mi s-a întîmplat înainte de-a face pasul ăsta strîmb, înapoi, pentru ca, în cazul în care frumosul mi se va arăta din nou, să mă inunde amintirile şi gîndurile ce odinioară desenau zîmbete pe chipul meu şi-al celor din juru-mi. Însă problema cea mai mare e că nu reuşesc să-mi amintesc nimic.