Cum am rămas corigent la educaţie fizică

Povesteam nu de mult tare cum m-am apucat eu de alergat pe la sfîrşitul lunii noiembrie a anului trecut. N-a fost o minune care a ţinut trei zile, ci una care a ţinut trei luni, pînă cînd un pui de tendinită care promitea să crească într-o inflamaţie în toată regula m-a oprit pe loc. Repaus. Ecografie: tendonul lui Ahile de la piciorul drept se îmbăia în lichid, aşa că alergatul a fost tăiat pentru o vreme de pe listă. Cu alte cuvinte, de la 10 kilometri străbătuţi în fiecare miercuri cu prietenii de la Runners Iaşi la 0 km. Acum, cînd scriu textul ăsta, piciorul e muuult mai bine, iar Ahile e din nou doar un personaj din mitologia greacă, dar am avut cîteva luni la dispoziţie să meditez la cum naiba reuşesc să dau din una-n alta. Problemele la coloană au apărut după ani întregi de contorsionism în faţa calculatorului şi pînă cînd n-a făcut poc! m-am crezut invincibil. De fapt, nici măcar. Cred că mai degrabă n-am crezut nimic pentru că nu m-am gîndit niciodată la asta. În afară de maică-mea, care-mi spunea, prin generală, c-o să fac cocoaşă dacă mai stau multă vreme aşa aplecat asupra caietelor de scris, şi vreo profă prin liceu care mă mai prindea de umeri şi-mi mai îndrepta spatele la vreo lucrare de control, nu ţin minte ca cineva să se fi ocupat de (cele ce aveau să devină) probleme legate de lipsa de mişcare, lipsa de sport şi, mai ales, lipsa de educaţie fizică. OK, veţi spune că acum sînt adult şi că ar trebui să-mi dau şi singur seama de toate lucrurile astea. Just. Teoretic, aşa e. Practic, nu se întîmplă aşa. Dacă-ţi lipseşte educaţia fizică elementară, chiar dacă intuieşti că anumite situaţii îţi dăunează, fie nu consideri necesar să le corectezi, fie atunci cînd încerci să le corectezi o faci prost pentru că îţi lipseşte teoria.

Cît am fost cu piciorul beteag, am stat şi m-am gîndit ce am învăţat, concret, în cei 12 ani de şcolarizare, la orele de educaţie fizică şi sport. Nu am avut ce inventaria. De cele mai multe ori, eram scoşi pe teren şi, după încălzire (rareori!) – despre care nici măcar nu ştiam pînă prin gimnaziu că se numeşte aşa –, eram lăsaţi să alergăm ca bezmeticii după nişte mingi de fotbal (băieţii), de volei (fetele) sau baschet (toată lumea). Nu ţin minte, de exemplu, să-mi fi explicat vreun prof de sport vreodată regulile şi convenţiile acestor jocuri. Fie presupuneau că tu, ca elev, le ştii, fie nu le păsau. Şi cu asta să zicem că aş fi putut fi împăcat pînă în ziua de azi, că regulile le mai înveţi şi jucînd, dar nu pot fi împăcat cu ideea că educaţia fizică a lipsit cu desăvîrşire din educaţia mea şi, aş crede, a generaţiei mele. Nu ţin minte, în afara orelor de anatomie, unde s-a trecut destul de repede peste, să ne fi ţinut vreodată proful de educaţie fizică şi sport vreo prelegere despre muşchii corpului omenesc, despre muşchii motori care acţionează asupra coloane vertebrale, despre muşchii respiratori, muşchii motori ai articulaţiilor, despre sistemul neuromuscular şi despre multe alte lucruri pe care le-aş putea înşirui aici şi pe care aveam nevoie să le învăţăm în perioada formării noastre, atît fizice, cît şi intelectuale. Îmi amintesc în schimb despre „probele” de la sfîrşit de semestru: săritura la groapa cu nisip, viteză, rezistenţă, săritura la ladă şi alte cîteva exerciţii de gimnastică. Cu o săptămînă înainte de evaluare făceam nişte repetiţii, în ziua evaluării aveam febră musculară, rîdeam unii de alţii de cît de caraghioşi căzînd la săritura la ladă sau de cei care abandonau la proba de rezistenţă fără să ştim că lucrurile astea nu s-ar fi întîmplat dacă am fi fost pregătiţi din timp şi temeinic: să ne fi învăţat cineva exerciţii pentru dezvoltarea principalelor grupe musculare, să fi deprins de la cineva rigorile unui atrenament şi disciplina sportivă, să fi explicat cineva ce înseamnă oboseala musculară. Cineva, adică profesorul de educaţie fizică şi sport. Eu sper că toate lucrurile astea se învaţă acum, dozat, în funcţie de vîrstă, chiar din şcoala primară. Dacă nu, dragi părinţi, amînaţi cursurile particulare de germană, orele de balet, dans, gastronomie, pian şi mai ştiu eu ce pasiuni vreţi să deprindă copilul vostru, şi învăţaţi-l cum să alerge, cum să respire, cum să cadă, cum să se ridice, cum să înoate, cum să-şi păstreze calmul în apă, cum să-şi dozeze respiraţia şi efortul, cum să alterneze diferite stiluri de înot, oferiţi-i educaţia fizică de care, dacă nu are parte, sigur are nevoie.

Ştiţi care e paradoxul? Că singura disciplină la care am avut 10 pe linie, în afară de Purtare, timp de 12 ani, a fost Educaţie fizică şi sport. Dacă aş fi ştiut în liceu că peste 15 ani un medic o să-mi spună că am o coloană vertebrală mult îmbătrînită, m-aş fi dus direct la proful de sport de atunci şi, pentru că m-a scutit de sport sub pretextul că mă pregăteam pentru nu ştiu ce olimpiadă, i-aş fi tras una după ceafă cu toată puterea mea de licean la 50 de kilograme. Poate în felul ăsta aş fi avut şi nota scăzută la purtare, aş fi rămas şi corigent, dar măcar aş fi învăţat ceva educaţie fizică. Şi n-aş mai fi scris textul ăsta.

La mulţi ani, dragi profesori!

Cică azi ar fi Ziua Profesorului. Am pus eu litere mari, dar nu vă imaginaţi că e mare scofală ziua asta. E cam cu o săptămînă înainte de salariu, acel salariu de sub 300 de euro din care în noiembrie va trebui să plătesc o taxă de 65 de euro la o conferinţă în Arad, transportul dus-întors şi cazarea pentru două zile acolo. Nu, nu poate plăti facultatea, pentru că „nu sînt fonduri”. Nu, nu interesează pe nimeni de unde voi plăti pînă la urmă sau cum o să drămuiesc banii din salariu care rămîn. Şi nu, şi nici eu nu mă hrănesc doar cu aer, în caz că vă întrebaţi. Dar puţini sînt cei care întreabă. Cei mai mulţi vor răspunsuri. De ce copilul meu x, y, z etc.? De ce nu publicaţi articole în reviste internaţionale, nu participaţi la conferinţe internaţionale etc.? Pentru că e costisitor şi pentru că am obosit. N-am nici 35 de ani şi am obosit. Iar de ziua asta mondială a profesorului, singurul cadou pe care pot să mi-l fac e o iluzie. Iluzia că va fi cîndva mai bine. Căci nu, nu mă hrănesc cu entuziasm, pe care mi l-a urat (cu sinceritate şi simpatie, cred) un fost student. Un „coleg de suferinţă” spunea doar că „nu am greşit decît ţara în care ne-am ales jobul ăsta”. Poate că da. În privinţa profesorilor (mai ales a celor tineri şi care au ajuns să facă meseria asta pentru că asta şi-au dorit!), ţara asta n-a făcut decît să le omoare fărîma de entuziasm care-i mai făcea să le pese de soarta învăţăceilor pe care-i au dinainte. Să nu credeţi că mă plîng, pentru că n-o fac. Am învăţat de mult că plînsul nu impresionează pe nimeni. Dimpotrivă. Plînsul te face slab, plînsul te face vulnerabil. Cel mult constat. La fel cum cum am constatat că ne ţinem orele într-o clădire a universităţii cu săli din ce în ce mai degradate (asta ca să folosesc un eufemism elegant!), din care catedrele lipsesc, geamurile şi uşa nu se închid, iar praful de cretă (pe care ţi-o aduci de-acasă) îţi arde gîtul pînă cînd nu mai poţi vorbi. Peste drum însă, la cîţiva paşi, aceeaşi universitate are însă şi săli care seamănă cu laboratoarele NASA din poze pe care le vedem pe Internet, cu birouri din lemn gros de stejar, perfect lăcuite, covoare pufoase, aer condiţionat şi sisteme multimedia, în care noi, profesorii, nu avem acces. Pentru noi nu sînt disponibile, nu sînt bani, nu sînt resurse. Deşi ne-am obişnuit să cerem, din păcate, ne-am obişnuit nici să nu ni se dea. La mulţi ani!

Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Studenţi şi profesori. Despre scosul din sărite şi scosul de la inimă

Acum cîţiva ani mă aflam în altă ţară, la altă universitate, în biroul unuia dintre noii mei foşti colegi de muncă. Pe masa sa de lucru se aflau un Curriculum Vitae şi o scrisoare de motivaţie, pe care le ridică şi le întinde spre mine: „Am primit astea astăzi, sînt din România, poate-l cunoşti!”, mi-a spus. Nu răspund nimic, iau hîrtiile gîndindu-mă dezămăgit la preconcepţiile unora despre ţara mea şi despre cît, în mintea lor, ar fi aceasta de mică şi nesemnificativă încît să-i facă să creadă că toată lumea ştie pe toată lumea. Cînd privirea-mi cade însă pe hîrtii, surpriză: chiar îl cunoşteam pe catindat! Spun zăpăcit că se întîmplă chiar să-l ştiu, amuzîndu-mă în faţa coincidenţelor stranii care ni se pot întîmpla cîteodată. Era un fost student, despre care prima amintire care mi-a venit atunci în minte a fost aceea că mi-a predat o lucrare plagiată şi a refuzat s-o recunoască, pînă cînd nu l-am confruntat cu textul original în mînă. „Ei, ce poţi să-mi spui despre el? Ce zici? Merită?”, mă bombarda colegul cu întrebări curioase. Am minţit, spunînd că e vorba probabil de vreo (altă) coincidenţă, de data asta de nume, şi că nu pare să fie persoana despre care am crezut iniţial că ar fi vorba. Habar n-am ce s-a întîmplat cu studentul plagiator catindat şi am dat uitării întîmplarea pînă cînd am citit recent un text despre răul pe care şi-l fac singuri studenţii atunci cînd, poate din prea multă tinereţe şi o atitudine de too cool for school, reuşesc să ajungă la performanţa de a fi ţinuţi minte de profesorii lor în amintiri prea puţin plăcute ca să lase loc, pe mai tîrziu şi la nevoie, de-o recomandare.

"College classhole". Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg
„College classhole”. Sursa: http://www.prdaily.com/Uploads/Public/college-classhole.jpg

Enumera autoarea următoarele 10 modalităţi (pe care le-am adaptat cît să se potrivească şi spaţiului universitar românesc) prin care tu, studentul, îl poţi scoate pe el din sărite şi el, profesorul, pe tine de la inimă:

(1) să „butonezi” telefonul mobil! Pentru două ore, pentru care, dacă eşti şi student la taxă, să ştii că ai tăi au plătit o grămadă de bani, ai face bine să încerci să şi înveţi ceva în loc să trimiţi SMS-uri şi să te relaxezi cu diverse joculeţe.

(2) să întîrzii la ore şi apoi să pui întrebări despre chestiuni care au fost deja discutate pînă să vii tu! Dacă ştii că nu eşti cea mai punctuală persoană, că-ţi ia aranjatul mai mult timp sau că locuieşti în capătul de oraş opus universităţii, ce-ar fi să-ţi pui ceasul să sune cu jumătate de oră mai devreme decît de obicei? Sau ai de gînd să întîrzii peste tot, inclusiv la propria susţinere de licenţă, la propria nuntă sau la propriul interviu de angajare? Dacă da, mai bine stai acasă!

(3) să chiuleşti şi să vii la ora următoare întrebînd dacă, atunci cînd ai lipsit, s-a discutat ceva important! Nu, am stat cu toţii şi ne-am uitat pe pereţi, gîndindu-ne oare de ce-ai hotărît să tragi chiulul.

(4) să te prefaci că iei notiţe pe laptop cînd, de fapt, îţi actualizezi pagina de Facebook! Să ştii că ne dăm seama cînd un student îşi notează idei de la curs şi cînd se distrează navigînd pe net

(5) să trimiţi, în noaptea dinaintea deadline-ului, e-mailuri cu nelămuriri despre ce ai de făcut în tema pe care trebuie să o predai mîine la prima oră. Chiar crezi că ai să primeşti un răspuns? Dacă ai fi fost atent la ce s-a discutat în loc să stai pe Facebook dînd like-uri colegelor de an, poate n-ai fi avut nici o nelămurire…

(6) să-mi spui că s-a stricat imprimanta şi să mă întrebi dacă poţi trimite tema pe e-mail. În nici un caz! I-am prins eu şi pe alţii mai smecheri ca tine care mi-au trimis documente fără nici un rînd scris şi salvate cu o extensie greşită drept temă.

(7) să mă opreşti/ întrerupi pe hol/ la catedră/ în pauză şi să mă întrebi dacă am primit e-mailul tău. Probabil că da, probabil am şi răspuns, ce-ar fi să-ţi verifici e-mail-ul?

(8) să ai o atitudine negativă. Se apropie absolvirea sau deja ţi-ai găsit un job şi crezi că şcoala nu mai e aşa importantă. Lasă aerele de vedetă sau, dacă nu eşti cu nasul pe sus, fă-ţi timp şi vino la ore! Nimeni în viaţa asta n-o să-şi mai rupă din timpul său ca să-ţi explice ţie lucruri pe care nu le-ai înţeles la timp. Ce-ar fi să profiţi de avantajul ăsta?

(9) să te plîngi de volumul de muncă. Chiar crezi că avem noi astfel de plăceri sadice să citim, să corectăm şi să evaluăm zeci şi zeci, dacă nu chiar sute de pagini de la fiecare student în parte?! Dacă primeşti teme multe e pentru că mă preocupă felul în care gîndeşti, felul în care îţi expui ideile şi gîndurile. Dacă nu mă crezi, întreabă-mă despre una dintre temele pe care le-ai realizat şi-ai să vezi că s-ar putea să ştiu chiar mai bine decît tine ce-ai vrut să spui acolo!

(10) să nu-ţi faci temele şi apoi să inventezi tot felul de scuze, de la „mi-a murit bunica/ mama/ pisica” pînă la „am adormit cu capul pe masă muncind la temă/ n-am reuşit s-o scot la imprimantă/ s-a blocat memory stick-ul” etc. Indiferent dacă scuza e una inventată sau nu, în spatele ei stă ceea ce se numeşte iresponsabilitate. Asumă-ţi cu demnitate deciziile şi faptele! Ceea ce faci acum la şcoală ai să faci mai tîrziu la locul de muncă sau, mai grav, ai să faci, în general, în viaţă.

PS: păstrez într-o arhivă personală toate mesajele pe care mi le trimit studenţii. Cu revolte, scuze, mulţumiri, amînări, felicitări, urări, jigniri, convocări, rugăminţi etc. Toate îmi sînt dragi, deşi din cauza unora poate am fost supărat şi cîte o săptămînă, două, trei… Dar există şi un folder special în care n-au loc decît mesaje ca cel de mai jos şi care, trecînd de formatul lor electronic, s-au cuibărit la inimă:

Dear Professor,
I am writing to thank you for the best classes I had in University Alexandru Ioan Cuza. They were on really good level, very practic and I am sure that I will use what I have learnt in the future. (…) I hope to meet you again in Romania or Catalunya.

Thank you a lot, mulţumesc mult, moltes gràcies!

Dialoguri imaginare (partea I)

Am văzut Stăpînul inelelor de cel puţin 10 ori şi n-aş vrea să mă plictisesc vreodată de trilogia asta, indiferent de cîte ridicări din sprîneană (stîngă sau dreaptă) o să am parte. Ştiu muuulte dintre replici pe de rost şi asta n-ar fi o problemă dacă nu m-aş trezi folosindu-le vorbind cu oameni care n-au văzut filmul de atîtea ori sau care, cel puţin, n-au piticul ăsta pe creier. În fine, atunci cînd reuşesc să mă abţin de la a le verbaliza, le rostesc în gînd, schiţînd un zîmbet pe care numai eu îl înţeleg. Ca să-mi consum obsesia, vă propun o serie de cîteva dialoguri (imaginare, fireşte) pe care un astfel de profesor le-ar putea avea cu studenţii săi, dacă şi ei ar fi la fel de… captivaţi de trilogia regizată de Peter Jackson. Pentru azi, partea I, Întîlnirea:

Imagine

Un pedagog de şcoală veche

„Păi tu nu vezi, bă, ce prost scrii? Tu nu vezi ce prost scrii? De câte ori să îţi explic că aicea faci linia mai mare? De 100 de ori? Vai de mine, dar cât e de prost! Foarte prost, foarte prost!  Eşti cel mai slab din clasă, scrii mizerabil! Şi cel mai obraznic!”

„Băi fată, eu te iau şi te arunc pe geam! Nu ţi-e ruşine, mincinosule? Vrei să stai în genunchi? Că te pun. Parcă eşti pe oala de noapte sau pe wc. Nici nu ştii să vorbeşti. Copil de intelectual ce eşti!”

La elevi noi metode vechi

Aţi auzit probabil replicile, sînt ale unei (foste) doamne învăţătoare care-şi admonesta astfel elevii pentru a face din ei „oameni serioşi”. De-acord. Comportamentul este incalificabil. Adică eu aş putea găsi un adjectiv care să caracterizeze atît situaţia respectivă, cît şi personajul care a creat-o, dar adjectivul meu ar depăşi cu mult graniţele între care ar trebui să se desfăşoare învăţămîntul. Şi strict din acest punct de vedere vorbim despre asta ca de ceva incalificabil.

Dar tot incalificabilă e şi reacţia pe care întîmplarea a generat-o. Noi păţim, din nou, ca babele alea cu şifonierele pline de molii. În loc să caute să dea de sursa găurilor din haine, le tot iau şi le peticesc de fiecare dată cînd mai apare cîte-o bortă. Aşa şi noi: în loc să vedem care-i problema de fond, punem repede un petic, dăm afară învăţătoarea şi trecem mai departe.

Oricum, în toată agitaţia asta cu învăţătoarea agresivă, de-ai fi îndrăznit să spui ceva (nu neapărat în apărarea ei) care să nu se potrivească „valului”, ţi-o luai. La figurat, pe forumuri şi rubricile de comentarii ale ziarelor din online, şi poate chiar la propriu, dacă nişte taţi dintr-ăştia înfierbîntaţi bine de subitul patos patern te găseau la colţ de stradă şi te recunoşteau drept spărgător de gaşcă sau de cauză.

Cum e şi de aşteptat, doamna învăţătoare poate fi uşor bănuită (dacă nu chiar dovedită) că ar fi, cum se spune în popor, „bolnavă cu nervii”. Desigur, asta nu şterge cu buretele întîmplarea în sine, ci cel mult mai ia de pe umerii doamnei o părticică din vină şi o mută în „sistem”, acolo unde nimeni nu mai realizează competent evaluările cadrelor didactice, transformînd în formalităţi care ajung direct în coşul de gunoi ceva ce ar trebui să stea la baza procesului de selecţie. Şi găsim şi pentru asta justificări cu nemiluita: profesorii buni fug în străinătate, unde lucrează pe te miri ce posturi care nu au legătură cu vocaţia lor, dar pentru care sînt plătiţi mai bine, iar în ţară rămîn rebuturile. Nu e nici chiar aşa, ăsta e argumentul convenabil pentru cei care nu vor să-şi asume nici un fel de responsabilitate atunci cînd vorbesc de mocirla în care dă din coate educaţia de la noi. Însă despre elevii şi profesorii care înoată în cele mai frumoase şi limpezi ape – tot în România, să ştiţi! – se vorbeşte puţin şi rar.

Dar să revin la subiectul în discuţie: „pedagogului de şcoală veche” i s-a reproşat, în general, modul în care îşi trata elevii, adică prin jigniri multiple, umiliri şi teroare. Aşa e, şi asta cu atît mai grav cu cît se adresa unor copii, fiinţe care pot fi zdruncinate emoţional mult mai uşor decît adulţii. Dar hai să vedem şi ce forme au îmbrăcat aceste reproşuri, venite din partea unor părinţi, generoşi la vorbă:

habar nu ai ce vorbesti sa ai tu un copil si sa al terorizeze o idioata ca asta ,atunci sa te vad ce zici,iar despre rautatea copiilor de astia cu gandire ca a ta i-a adus asa,si an parlament tot idioti ca si tine sunt,mai zici ca esti si studenta ,dupa cum gandesti esti o ratata (pedro, forum Cancan)

Cunosc.. Mi-aduc aminte… Solutia ? O bluza cu gluga – si un ciomag gros si noduros – NU in clasa – e un loc sfant.. chit ca e pangarit… ci afara – dupa ore… Si trebuie sa-i spuneti si „DE CE” ! altfel NU are rost… Aveti incredere in voi… si apropo, daca santeti „in patru ochi..” – puteti sa-i trageti niscai palme in direct.. fara martori… (Foreskin, forum EVZ)

De aia spuneam că şi reacţia generată de întîmplarea cu pricina a fost incalificabilă. Sigur, veţi spune că nu toţi părinţii gîndesc astfel. Aşa o fi, însă în prezentările excesiv de detaliate ale acestei întîmplări care s-au făcut la televizor şi prin presă n-a spus nimeni că aceste cazuri de violenţă verbală (şi uneori fizică) a profesorilor sînt totuşi izolate. Nu, nu, s-a preferat metoda generalizării negative, aşa cum se petrece de obicei la noi. Greşeşte unul, sînt vinovaţi toţi, sînt la fel toţi. Dar cînd excelează unul, evident, e meritul său individual.

În fine, ce mai voiam să zic e că, în perioada de glorie a subiectului – nelipsit de pe agendele noastre, ale media şi ale politicienilor – am citit cele mai abjecte comentarii la adresa cadrelor didactice din România, din partea unora care se autointitulau părinţi preocupaţi de educaţia pe care o primesc copiii lor. Acum, zău aşa, după ce am remarcat bogăţia stilistică a imprecaţiilor lor, cred că mai bine s-ar îngriji de ce educaţie le-ar putea oferi ei, ca părinţi, propriilor copii. Oameni buni, nu toate lucrurile pe lumea asta se învăţă de la şcoală! Unele lucruri se învaţă şi de acasă, dar cînd acasă nu e nimeni, evident că acolo va rămîne un mare gol pe care copilul singur va încerca să-l umple cu ce va vedea în (şi va prelua din) jur.

Cunosc profesori de liceu cărora le este frică să intre la clasă. Dar de aceştia şi motivele lor nu se interesează nimeni. Am asistat la discuţiile care şi explicau frica asta: odată, înainte de oră, cîţiva elevi au scos uşa din ţîţîni, la propriu, şi-au lăsat-o sprijinită de toc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Profesoara, cu catalogul şi sacoşa de cărţi într-o mînă, dă să deschidă uşa, care se prăbuşeşte întîi peste ea, apoi pe parchet, scoţînd un zgomot asurzitor, multiplicat şi de ecoul de pe sală. Ea e aproape de leşin, elevii din clasă la fel. Numai că din cauze diferite: ea de plîns, ei de rîs. Altă dată, chiulangiii clasei, cînd ceilalţi dădeau „lucrare de control”, au venit tiptil pe sală şi au început să lovească tare cu picioarele în uşă. Cum uşa era subţire, din lovitura puternică piciorul unuia dintre elevi a trecut dincolo. Tînărul şi-a abandonat pantoful, tocmai ca să nu fie descoperit, deşi toată lumea ştia cine e, dar nimeni nu lua măsuri. Nota la purtare scăzută nu mai înseamnă nimic şi nici nu ştiu dacă a însemnat vreodată. Care mai sînt standardele bunei purtări în ziua de azi? Probabil că puţini părinţi şi mulţi profesori îmi vor da dreptate. Slavă Domnului, nu predau în învăţămîntul preuniversitar, pot să spun că am fost „ferit”, avînd în vedere poveştile pe care mi-a fost dat să le ascult. Şi astea sînt cele decente: mai ştiu şi de altele, cînd elevi cu multă masă musculară pipăie fundul domnişoarelor profesoare, blestemate să le predea, pentru o bucată de pîine şi-un ban de chirie, în şcoli profesionale care au ajuns să semene cu cele mai rău famate cartiere din orăşelele de provincie, unde nu-ţi vine să calci nici ziua în amiaza mare.

Da, ştiu şi profesori absolut dezinteresaţi de ceea ce se întîmplă, care fac pregătire pentru un baton de salam sau mai ştiu eu ce avantaje materiale. Şi putem duce discuţia asta la nesfîrşit, unii susţinînd o direcţie, alţii pe cealaltă. Dar revin la exemplul cu moliile din şifonier: nu trebuie să ne fixăm atenţia pe cazurile particulare ca să rezolvăm probleme de fond. Intervenţia publică a doamnei ministru a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, dînd asigurări că acea învăţătoare nu va mai pune piciorul într-o instituţie de învăţămînt, nu rezolvă mare lucru. E ca şi atunci cînd ţi se anunţă acasă o vizită neaşteptată de la nişte musafiri importanţi, ştiind că n-ai timp să faci curat, doseşti totul într-o debara pe care o ţii sub lacăt. Dar oare ce credeţi că se întîmplă cînd în debaraua burduşită nu mai e loc nici pentru un singur pai?

Nu cred că-şi pune doamna ministru astfel de întrebări, sau dacă şi le pune, bănuiesc că o face numai în gînd, sau numai teoretic, sau numai pentru a salva nişte aparenţe cu care să-şi ducă la (bun) sfîrşit mandatul. Eliminarea din sistemul de educaţie a doamnei Veronica Bereandă, învăţătoarea violentă, – măsură necesară, de altfel – a fost salutată de multă lume, în special de părinţii direct implicaţi în „scandal”, oripilaţi şi mîhniţi pe bună dreptate de asemenea atrocităţi instituţionalizate. Cel mai mult s-au bucurat însă forumiştii care şi-au dat drumul şi mai şi la gura lor oricum slobodă, inundîndu-ne cu dejecţiile lor verbale, infectînd tot ce mai poate rămîne frumos în învăţămîntul de la noi, aşa cum e el, porcăit cam de toată lumea.

Concluzia e următoarea: învăţămîntul românesc, ca instituţie, e deja decredibilizat, şubrezit şi cum mai vreţi voi, dar în „porcăria” asta – aşa cum a fost numit de multe ori –, mai sînt şi oameni curaţi, oneşti şi care, în pofida multor aspecte care i-ar putea îndemna să renunţe, se duc totuşi cu entuziasm la ore. Ceea ce mi se pare chiar mai grav decît asta e că nişte cazuri (încă) răzleţe (ceea ce nu le atenuează însă din gravitate!) sînt repede generalizate şi oamenii se grăbesc să tragă nişte concluzii greu revocabile privind modul în care se face educaţia în România. Se pare că ăsta e modalitatea prin care ni se propun explicaţiile la ceea ce ni se întîmplă sau se întîmplă cu cei din jurul nostru: generalizînd, etichetînd, stigmatizînd. Şi, cînd, din păcate, judecata omenească (dar mai ales românească) e şi simplă, şi – mai grav – reducţionistă, calea de urmat nu e decît una care duce înspre prăpăd. În tot plin circ cu învăţătoarea violentă, postul public de televiziune difuza un reportaj care prezenta într-o notă vădit pozitivă avîntul pe care l-a luat, în anumite cercuri selecte ale societăţii româneşti, învăţămîntul privat ca alternativă la forma de educaţie propusă de sistemul public, gratuită şi pentru toată lumea.

Aveau şi un sincron cu o doamnă învăţătoare sau profesoară, care n-a făcut decît să confirme ceea ce am spus mai devreme: mintea românului e simplistă şi reducţionistă. Pe scurt, explica aşa doamna cu pricina avantajele acestei forme de învăţămînt: un salariu mai bun pentru ea, ceea ce o făcea mai responsabilă faţă de elevi, mai motivată şi mai… reţinută în privinţa actelor de violenţă (verbală sau de oricare alt fel), părinţi fără griji în privinţa educaţiei copilului lor şi cam atît. Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea învăţătoarea/ profesoara era, de fapt, ceea ce cred mulţi dintre noi: dacă nu eşti plătit bine pentru ceea ce faci înseamnă că nici măcar nu te pricepi şi-ţi meriţi soarta, iar dacă eşti printre cei care cîştigă bine, fie ai furat, fie lucrezi la privat.

Personal, cred că am putea înţelege starea de astăzi a învăţămîntului românesc numai dacă s-ar apuca cineva să facă nişte cercetări serioase care să investigheze degradarea extremă a relaţiei elev/ student – educator/ învăţător/ profesor şi a relaţiei părinte – educator/ învăţător/ profesor. Dacă nu, o să ne mulţumim cu faptul că am tras acum bine de gulerul hainei care îmbracă educaţia românească, am scuipat-o niţel, am şters cu ea pe jos, ca să ştie şi să ţină minte unde-i e locul. După aia, ne-am trimis plozii la aceleaşi şcoli, în acelaşi „sistem de învăţămînt de căcat”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Asta pînă la următorul cancan.

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

Care şcoală? Cînd „altfel” e sinonim cu „deloc”

Astăzi e ultima zi a „Şcolii altfel”, program educaţional desfăşurat în săptămîna 2-6 aprilie, prin care, cică, elevilor le-au fost propuse activităţi de învăţare cu caracter non-formal. Pe site-ul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, se putea citi entuziasmul cu privire la acest proiect:

„Clopoţelul «Şcolii Altfel» va suna, pentru prima dată, în 2 aprilie 2012. Va suna pentru un altfel de orar, pentru activităţi care exced curriculumul naţional şi care, sperăm, vor aduce plus-valoare întregii comunităţi şcolare: competenţe, coeziune, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, un zâmbet elevilor şi dascălilor implicaţi”.

La faţa locului, lucrurile nu au stat chiar aşa şi asta o spun în baza unei experienţe personale, evident, fără posibilitatea sau intenţia de a generaliza, mai ales că ideea în sine a unei săptămîni de „Şcoală altfel” mi s-a părut şi încă mi se pare atractivă. Eu am participat în cadrul proiectului cu un atelier de comunicare jurnalistică pentru elevi de liceu, adresat mai ales celor implicaţi în editarea unei reviste şcolare sau celor pentru care Jurnalismul este o opţiune de viitoare carieră.

În discuţiile dinaintea workshop-ului, am sugerat că, pentru o bună desfăşurare a activităţilor, ideal ar fi să am un grup de vreo 15 elevi din clasele a XI-a şi a XII-a cu care să lucrez şi o sală dotată tehnic (cu un calculator, videoproiector şi, opţional, Internet).

Însă ştiţi cum e cu idealurile, greu să ajungi la ele fără eforturi prea mari, bazîndu-te numai pe faptul că, odată interesul elevului pus pe primul loc, lucrurile vor funcţiona de la sine. Pînă la urmă, grupul cu care ar fi trebuit să lucrez a fost, în prima zi, de 43 de elevi, ajungînd ca pînă în cea de-a treia să se reducă la 6 (şase) persoane, o dată din cauza unui dezinteres (justificat pentru unii, nejustificat pentru alţii) şi a doua oară pentru că unii dintre elevii înscrişi la atelierul de comunicare jurnalistică se înscriseseră şi la alte activităţi (excursii, vizionări de film etc.) care aveau loc simultan. Nici de sala dotată tehnic n-am putut beneficia, pentru că, mulţumită Ministerului, fix în acelaşi interval (2-6 aprilie adică) în licee se desfăşurau şi olimpiadele naţionale, iar una dintre aceste competiţii a avut loc, pentru trei zile, şi la liceul unde am fost eu prezent, în sala cu pricina.

Un notebook cu diagonala de 10 a înlocuit, în două dintre zile, videoproiectorul de care am avut parte în prima zi şi la care n-am mai avut acces apoi pe motiv că l-am fi stricat (între paranteze fie spus, elevele care au strîns la sfîrşit proiectorul, au cablat – din greşeală sau din neştiinţă – mufele invers, derutîndu-le pînă la panică pe doamnele profesoare cu proiector la purtător).

Fireşte, nu toate au mers pe dos. Cei şase elevi care mi-au fost alături pînă în ultima clipă au dovedit interes şi competenţe lăudabile. Am discutat despre cum trebuie să arate o revistă (şcolară, studenţească), ce trebuie să conţină şi, mai ales, de ce ei trebuie să fie principalii actori ai unui astfel de demers, şi nu o doamnă profesoară sau alta de română ori ştiinţe sociale ori, mai nou, de competenţe în comunicare. În ultima zi au redactat şi o ştire şi, credeţi-mă, arată, cu toate elementele de accentuare cerute, mult mai bine decît majoritatea ştirilor publicate astăzi în presă.

Mi-e frică să trag concluzii după această experienţă pentru că n-aş vrea să fie pripite. Însă aşa cum am văzut eu lucrurile, (a) peste interesul elevului tronează orgoliul profesorului, meschin şi, dintr-un anumit punct de vedere, ticălos; (b) e nevoie de competenţe pedagogice suplimentare pentru a menţine treaz interesul elevului şi, dacă mă raportez la perioada în care eu însumi am fost elev, mă tem că metoda dictare – învăţare este, în contextul actual, nocivă, (c) eufemistic vorbind, nici elevii, nici profesorii nu mai sînt ce-au fost. Vă las la sfîrşit cu nişte impresii culese de la liceenii înşişi, exprimate pe forum.portal.edu.ro. Ele reprezintă, în ultimă instanţă, şi concluzia ce trebuie trasă cu privire la Săptămîna „Şcoala altfel”:

♦ Sunt încântat! Am stat acasă, ceea ce intenţionez să fac toată săptămâna „altfel”. Pariez că vor fi nenumăraţi papagali în şcoala mea care vor comenta apoi că totul a fost o mare porcărie şi o mare pierdere de vreme, dar mă vor înfiera cu mânie proletară şi mă vor murseca de dos că nu m-am savurat cot la cot cu ei din alt-felul_paişpe_de_răhat. Mi se fâfâie – trăiască vacanţa!

♦ Mă oripilează apetenţa unor profesori de a face orice altceva, dar numai carte nu, de a transforma şcoala într-un balamuc vivant. Trebuie să învăţăm să zicem şi „nu!”, indiferent de repercusiuni.

♦ De ce fiu-meu, clasa a 8-a, a stat astazi acasa? Si nici ieri n-au facut nimic! …Doar au relationat…Copil cu examenul in coasta, freaca menta ori acasa, ori la scoala, o saptamana !!?? De ce clasele terminale n-au fost lasate sa-si vada de treaba, serios, pentru examen??

♦ Elevii au fost in mare parte plictisiti pentru ca multi profesori nu s-au pregatit pentru activitatile pe care ei insisi le-au propus. s-au multumit sa le citeasca ceva din carte sau sa vizioneze cate 2 ore vreun film, lucru simplu de „altfel”. Fie ore normale, fie activitati altfel, senzatia la ora lor e una de rigiditate, de inchistare, de obligatie. Or, nimeni nu invata in felul asta. Nu se acumuleaza decat tensiune, nervi si platitudini.

♦ Mi-ar fi prins bine un videoproiector. Azi am fost la școala la care nu există. Mâine voi fi la școala unde există (și nu numai unul). Vineri voi fi la școala unde am în laboratorul de informatică o tablă interactivă

♦ Dupa doua zile de Scoala altfel sunt terminata! Ma dor piciorele de mor, glas nu mai am, putere nici atat……….. Satisfactia: copiilor le-a placut ce am facut. Maine am sa mai stau si prin clasa, vedem un film, facem rebus….. Nu mai vreau Scoala Altfel! Nu mai am varsta potrivita pentru asemenea [alergătură]

(De) ce (nu) (mai) citim?

Lectura obligatorie şi lecturile obligatorii

Stau pe braţe cu vreo patru-cinci cărţi de jurnalism, media şi comunicare, toate ajutîndu-mă să structurez nişte prezentări tematice pentru studenţii mei. Selectasem din timp volumele şi temele pe care aveam să le abordăm la orele de seminar şi urma să iniţiez lectura. O lectură extrem de activă, cu ochii scanînd şi căutînd numaidecît esenţialul, corelînd teoriile cu exemple elocvente, căutînd validări pentru modelele propuse etc. În fine, o lectură zbuciumată, care de fiecare dată se derulează aproape contracronometru, tocmai pentru că ştiu că, făcute la timp, prezentările pot fi cu mult îmbunătăţite pînă în ziua în care urmează să fie susţinute. În fine, mi-a rămas aşa, ca un păcat, lectura asta fără tihnă, fără vreme de divagaţiuni, căzut pe gînduri sau pus în mişcare imaginaţia.

Vremea cititului

E un soi lectură cu o nuanţă de obligativitate, dar nu chiar în genul celei impuse, care îţi este dictată la şcoală, cu tine în bancă notînd volumul pe care trebuie să-l parcurgi pînă ora viitoare sau pentru vreo evaluare anume. Abia această modalitate de lectură de tip coercitiv (de care am avut, parţial, parte) o găsesc detestabilă şi non-lucrativă, deşi cel mai adesea ţi se spune că tu eşti unul dintre beneficiarii cei mai cîştigaţi de pe urma ei. E detestabilă pentru că e otravă pentru curiozitatea intelectuală, e non-lucrativă, pentru că activează mecanisme ale selectării şi memorării mecanice, întru îndeplinirea unei activităţi concrete, cu rezultate concrete, evaluabile şi evaluate pe termen scurt. Şi e ambele atunci cînd îţi e băgată pe gît de vreun prof care nu găseşte alt argument decît ăla coercitiv: „nu citeşti, nu treci!”. Cu alte cuvinte, e o lectură nocivă. Sigur că există riscul ca, fără nici o îndrumare, să nu mai citim nimic şi cel mult să răsfoim virtual paginile Facebook-ului, în căutare de cancanuri sau, selectiv, alte informaţii mai de preţ.

Lectura obligatorie probabil scuteşte profesorul de mustrări de conştiinţă (acolo unde încă mai există): „eu le-am zis că/ce trebuie să citească, dar dacă ei nu vor, eu ce-aş putea să fac?” Poate măcar să le (re)aminteşti că, dacă lectura obligatorie nu trebuie să existe, lecturile obligatorii există. Şi că, pentru o viaţă de om, lista e chiar lungă.

Scuze… studenţeşti

Minciuni nevinovate şi studenţi vinovaţi

Dacă există vreun „domeniu” în care creativitatea studenţilor e nestăvilită, acela e cel al invocării şi inventării diverselor scuze şi motive pentru care:

– au lipsit mai mereu de la şcoală

– n-au predat proiectele la timp sau deloc

– nu s-au prezentat la examen

– au copiat temele sau textele altora, semnîndu-le cu numele proprii etc.

În astfel de „situaţii critice”, studentul e în stare de orice: mama se îmbolnăveşte subit de cancer, bunicii mor pe rupte, prietenii cei mai buni ajung în spital în urma unor groaznice accidente de maşină, bolile se năpustesc asupra lor şi-i ţin la pat fix în ziua examenului sau a predării temei, diverse animale, sălbatice sau domestice, au furat sau deteriorat temele, fraţii şi surorile mai mici au stricat calculatorul în noaptea în care expira şi termenul-limită etc. Unii studenţi, dorindu-şi, pesemne, să pară sinceri, spun că n-au venit (un semestru întreg!) la şcoală deoarece au uitat sau, pentru a cîştiga credibilitate, lucrează.

Cu siguranţă, cam toţi, într-un moment sau altul, am recurs la o scuză care să ne salveze dintr-o belea. Cheia succesului, de fiecare dată, constă în modul în care te scuzi, persoana faţă de care îţi manifeşti regretul şi vorbele pe care i le adresezi. Unii profesori reacţionează (pozitiv) la situaţii… emoţionale (boală, suferinţă, necazuri în general), alţii sînt mai receptivi la situaţiile umoristice (dar care să arate şi francheţea celui care se scuză), alţii preferă motivele care să reflecte un interes sporit al studentului (de genul „am preferat să nu predau proiectul pentru că nu mă documentasem suficient şi, cu riscul unei restanţe, vreau să redactez o temă foarte bună”), iar alţii pur şi simplu nu sînt receptivi, aşa că n-are rost să insistaţi.

Îmi vine în minte, din propria studenţie, nu o scuză de care m-am folosit chiar eu (deşi, la cerere, aş putea să-mi răscolesc cutia cu amintiri în sensul acesta), ci motivul invocat de un profesor care, într-o dimineaţă, nu prea avea chef sau putere de a-şi ţine orele: „Îmi pare rău, astăzi nu facem cursul. Sînt mahmur!”

Tu ce scuză îţi aminteşti?

Limba lungă a presei

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.