Tinereţe fără bătrîneţe

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Un astfel de episod mai jos:

Mă întorceam ieri de la Lidl spre casă şi mă opreşte o doamnă să-mi ceară nişte indicaţii:
– Nu vă supăraţi, este pe-aici un laborator de analize medicale, Laromedica… Laromed? Mi s-a spus că-i pe aici, pe lîngă Lidl.
–  Laromed? Nu, nu-mi spune nimic. Mai întrebaţi.
Îmi mulţumeşte totuşi şi ne vedem fiecare de drum. Tot coborînd spre Moara de Foc, zăresc undeva pe dreapta, parţial ferit vederii, un panou: Larmed. Mă uit în urmă, o văd pe doamnă stînd de vorbă cu nişte muncitori de la blocurile noi, dau fuga pînă acolo şi-i spun că am găsit ce căuta.
– Vai, şi doar m-am tot uitat! Ştiţi, mi s-a spus că aici aş mai putea să fac gratuit analizele. Ele în mod normal se fac la început de lună.
– Bine, doamnă, sănătate!
– Sănătate! Succes la şcoală!

Mi-am amintit cu ocazia asta şi de o întîmplare similară mai veche, pe care am relatat-o la vremea ei pe Facebook: ieşeam dintr-un amfiteatru de la o întîlnire a cadrelor didactice din departament. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe sală aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Eu nu

N-aş mai fi optat pentru filologie în liceu dacă aş fi ştiut că a-ţi urma pasiunea înseamnă a-ţi curma viitorul. N-aş fi făcut jurnalism dacă aş fi avut intuiţia că meseria asta va însemna şantaj, hăituire, desconsiderare. N-aş fi făcut un master în relaţii umane şi comunicare doar ca acum să văd mai clar cum încolţeşte în alţii sămînţa răului şi-i demonizează. Nu m-aş fi apucat de-un doctorat dacă aş fi ştiut că poţi să fii prim-ministru şi cu o teză copiată. N-aş fi plecat în Spania dacă aş fi ştiut că va trebui să mă întorc. N-aş fi acceptat să fiu cadru didactic dacă aş fi ştiut că profesia pe care eu am ales-o din devotament alţii au ales-o din ratare sau comoditate. Dar nici nu ştiu ce-aş fi făcut dacă n-aş fi făcut nimic din toate astea.

via The Curious Brain

Jurnalul unui naufragiat în România (VI)

Ieri mi-am amintit brusc de unde şi damblaua asta cu maşina şi cu şofatul: fix din tren! Mai precis, din trenul personal (sau Regio, mă rog) românesc. Nu obişnuiesc să etichetez oamenii decît după ce am cel puţin cîteva întîlniri edificatoare cu ei, dar în privinţa călătoriilor cu acest mijloc de transport, lucrurile stau cu totul altfel. Cît jeg, nesimţire, duhori de orice natură, grosolănie şi prost gust se adună acolo zilnic e greu de imaginat. Nu cred să fi mers vreodată cu personalul şi trăirile-mi să nu fi fost, invariabil, aceleaşi: şoc, groază, lehamite, dezgust, rău fizic, sentimenul că timpul se dilată în contra-mi şi că la destinaţia dorită, deşi la o oră jumătate de călătorit, nu mai ajung.

Really, no comment!

Din Iaşi pînă în Paşcani, am văzut şi trăit, din nou, exact cele descrise mai sus. După ce-am luat biletul de 10,6 lei, înapoi primind, surprinzător, 30 de bani, ca rest la 11 lei, fuguţa spre tren! Oameni pînă la refuz. Intrările erau ocupate de diverşi care cică ar fi coborît în haltele din apropierea Iaşului, cu sacoşe pline după ei, biciclete, cărucioare şi alte acareturi. Puţin slalom şi-am intrat. Jos full, aşa că trag speranţă că la etaj măcar un locşor oi găsi. Important era să ajung acolo. Din nou slalom printre oamenii proptiţi pe scările de urcare. După o scrutare de cîteva minute, constat ceea ce, pesimist, anticipasem: nimic. Nu voiam să renunţ căutării, însă, cît timp m-am dedicat identificării unui loc, intrările şi ieşirile au fost blocate şi m-am trezit sechestrat între 5-6 spărgători pricepuţi de seminţe, ale căror coji cădeau, în mişcări circulare, tocmai pe adidaşii mei. M-am bucurat. Bine că sînt doar coji de seminţe şi nu ca în alte dăţi, cînd din sacoşa de rafie a unei bătrîne mi s-a scurs, pe pantaloni şi pantofi, zer, sau cînd am stat, două ore, cu o pungă de peşte la nas. E drept, asta am păţit-o într-un microbuz, dar tot un drac!

Recunosc, m-am gîndit că poate o fi mai aglomerat, că-i Paşte la catolici şi, mă rog, mai face şi ţăranul cumpărături de la oraş, dar nici chiar aşa! Loc era cît să se strecoare controloarea şi să întindă mîna după ciubucuri, că prea puţini erau cei care aveau şi bilet. În dreptul nostru, cineva îi întinde un leu, strîns grămadă. Îl ia, aşa, din mers, şi simte banul în mînă. Se întoarce: „Măcar încă 50 de bani!”. Bărbatul se scotoceşte prin buzunare şi n-are mărunt, aşa că îi mai dă încă un leu, bolborosind. Nici nu ştiam ce mă enerva mai tare: scroafa asta nenorocită care făcea pe-a Sfînta Sfintelor, băgînd în buzunare verzişori (bancnote de-un leu, adică) sau nenorociţii ăştia care-mi luau mie aerul (curat), oferind la schimb mirosuri pestilenţiale, coji de seminţe şi discuţii de căcat despre Partidul Poporului şi o alianţă (?!) cu Daniel Constantin (?!).

Promit să nu vă mai îngreţoşez decît cu o singură poveste, c-am ajuns şi eu în Paşcani. În vagon, către care aveam totuşi o vizibiliate destul de bună, hărmălaie de nedescris. Zbierete, ambalaje pe jos, în fine, forfotă mare. Nişte elevi, însoţiţi de doi profesori, o ea şi-un el, pesemne vizitaseră Iaşul cu prilejul „Şcolii altfel” şi se îndreptau spre casă. Doamna avea cocul clasic de profă afurisită. El se prezenta cu o faţă de libidinos şi un comportament de pedofil. Desface o doză de bere şi le-o dă la poştit ţîncilor, fete şi băieţi, şi, invocînd obligativitatea (morală şi profesională) de a-i supraveghea pe micuţi, îi însoţea, pe rînd, la budă. Părinţi de pretutindeni, aveţi, rogu-vă, grijă pe mîna cui vă lăsaţi odraslele!

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Am compătimit-o sincer pe domnişoara care a nimerit şi ea în personalul Iaşi – Mărăşeşti şi, cu un rînjet pe faţă, am coborît în Paşcani, cedîndu-i locul meu în picioare, într-un morman de coji de seminţe. Dar tot e mai bine decît lîngă budă.