Presă pe pîine. La propriu!

pan_0Sărim peste introducere. Ştirea e că publicaţia spaniolă La Gaceta va oferi oamenilor, pentru fiecare ziar cumpărat din Madrid, o franzelă. Da, aţi citit bine. Dacă ai cumpărat ziarul, primeşti „cadou” şi o pîine (nu chiar franzelă, ci, mă rog, tip baghetă). Cum plicurile de şampon, oja, tampoanele, DVD-urile şi mai ştiu eu ce alte  chilipiruri nu trec prin stomac (şi Doamne fereşte să se întîmple aşa!), La Gaceta a decis că-i mai bine să le dea cetăţenilor pîine. N-am citit ziarul, nu-i cunosc profilul editorial, dar gîndindu-mă la ziarele de la noi, o astfel de strategie de marketing ar fi excelentă. Pînă acum găseam doar circ în paginile de ziar, acum, ca să-i reunim întru sfînta căsătorie pe cei doi termini ai expresiei bine-cunoscute, dăm şi pîine acolo unde circul deja există.

Revenind la publicaţia spaniolă, argumentul invocat ar fi, cică, demararea unei campanii pentru o alimentaţie sănătoasă sau ceva de genul. Mesajul transmis: ¿Sabías que el pan no engorda?. Si quieres desterrar falsos mitos y estar al tanto de lo que te rodea, necesitas información veraz y contrastada, necesitas LA GACETA. Mai pe româneşte fie spus şi-ntr-o traducere aproximativă: Ştiai că pîinea nu îngraşă? Dacă vrei să termini cu toate aceste mituri false şi să fii la curent cu tot ceea ce te înconjoară, ai nevoie de informaţie adevărată şi contextualizată, ai nevoie de LA GACETA!

De sîmbătă, 12 octombrie.

Sursa pentru ştire şi fotografie: 233grados.

Reclame

Panifcom – concurs cu ţepe!

Pîinea noastră cea de toate zilele
Pîinea noastră cea de toate zilele

În general nu particip la concursuri care mizează exclusiv pe noroc. Din cînd în cînd mai joc la Loto sau mai cumpăr cîte un produs care propune şi un concurs cu premii. Dar asta se întîmplă foarte rar şi mai degrabă e vorba de plăcerea aia de cîteva secunde cît răzuieşti un talon, un abţibild sau cît desfaci capacul unei sticle de bere ca să vezi dacă ai cîştigat ceva, deşi anticipezi că mesajul descoperit va fi, cu mici variaţiuni, „Mai încearcă!”. Dar rămîne plăcerea aceea, a suspansului, la care se adaugă şi curiozitatea dacă ceilalţi de lîngă tine, făcînd acelaşi lucru, au cîştigat sau nu.

Ei bine, proprietarii magazinului de la parterul blocului în care locuiesc mi-au luat şi această plăcere. Proprietarii sau vînzătoarele. Cînd am cumpărat ieri pîine, nici măcar nu ştiam că Panifcom are un concurs – „De veghe la raftul cu secară” în perioada 30 noiembrie – 31 decembrie 2012. Voiam doar să fie pîine de secară. Ei bine, astăzi, întingînd nişte zacuscă pe o felie, văd pe ambalaj un Moş Crăciun zîmbitor, care parcă mă invita să-l privesc mai de-aproape. Şi asta am şi făcut. Cu ochii aţintiţi asupra moşului, citesc „Mult succes în continuare, alte premii te aşteaptă!”. Se pare că în spatele mesajului ar fi fost un concurs, însă la mine pîinea a ajuns cu talonul de pe ambalaj DEJA RĂZUIT!

Pentru că le aduc la cunoştinţă această problemă pe care ei o au cu magazinele în care-şi distribuie produsele, le propun celor de la Panifcom să-mi facă un cadouaş înainte de Crăciun, cît să-mi treacă supărarea, şi, eventual, să iniţieze o nouă campanie intitulată „De veghe în lanţurile de magazine!”

Lleida, un oraş ca o pîine caldă

Seu Vella, simbol catalan

Să vă spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă? Am mai scris despre asta aici, aici, aici, aici şi iar, aici, aici şi aici.

Vă spun atunci că Lleida a rămas la fel, deşi de vara trecută – de cînd ne-am spus adio pentru a doua oară, convinşi că n-o să ne revedem niciodată – n-am mai auzit unul de altul. A rămas la fel, adică binevoitoare, calmă şi caldă. O ştiu asta şi zecile de mii de români care locuiesc acolo, unii temporar, alţii luînd, în acest sens, hotărîri definitive. Nu le-a fost întotdeauna uşor şi adesea au avut de luptat cu discriminarea, purtînd după ei şi stigmatul imigrantului. Recunosc, în şederile mele în Catalonia, personal, nu m-am confruntat cu astfel de situaţii, poate şi din pricina mediului frecventat, ori poate discriminarea să se fi făcut acolo într-o manieră mai subtilă, mai greu perceptibilă.

O pîine fără discriminare

Însă ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e o poveste despre o iniţiativă recentă minunată: 70 de brutării din Lleida (un oraş cu peste 100.000 de locuitori din Catalonia, Spania) au hotărît să servească pîinea clienţilor în pungi inscripţionate cu mesaje informative despre imigranţii care locuiesc acolo, porniţi să doboare prejudecăţile şi clişeele care circulă ca adevăruri pe străzile şi în minţile catalanilor. În acest fel, pe sacoşe vor putea fi citite datele reale despre numărul imigranţilor din comunitate, despre locurile lor de muncă etc. Iniţiativa brutăriilor e susţinută de Asociaţia Catalană pentru Cooperare şi Dezvoltare, de Breasla Brutarilor, de primărie şi de Guvernul catalan, tocmai pentru că se doreşte încetarea zvonurilor şi convingerilor false cum că imigranţii ar fi cei care iau în mod abuziv ajutoarele sociale destinate catalanilor sau că ar fi vinovaţii pentru colapsul din sistemul sanitar. În principal, lupta (autorităţilor) se dă împotriva impresiei generale existente cu privire la o aşa-zisă invazie a imigranţilor şi, în acest context, ideea promovării adevărului social despre imigranţi prin intermediul brutăriilor mi se pare excelentă, căci, nu-i aşa, de pîine are nevoie toată lumea. Să sperăm că, în felul acesta, va fi totuşi mai puţin circ.

Să vă mai spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă?

Mai multe informaţii despre această poveste găsiţi, în spaniolă, aici.

De la chioşc (VII)

Cerşetorul şi vînzătoarea

Îl ştiţi, am mai scris despre el: pe la vreo 10-11 ani, pînă ieri cu plete, azi ras în cap. Seara şi-o petrece în faţa chioşcului, aşteptînd pomană. Aseară n-a mai aşteptat-o, şi-a luat-o singur: un rest de ţigară lăsată să se fumeze singură de vînzătoarea întoarsă în magazin, să-i servească pe clienţi. Chestiune de juma’ de minut. Ia ţigara de unde nu-i.
Astă-seară, scenariul se repetă. Vînzătoare vigilentă. Eu în magazin, vînzătoarea asemenea. Micul chelios dădea tîrcoale. Vînzătoarea mă lasă, se repede asupra cheliosului.

Vînzătoarea: Era aseară o ţigară aici? îl întreabă ea, cu degetele-i înfipte în gîtul subţire al cerşetorului de seară
Cheliosul: Nu!
Vînzătoarea: De ce mi-ai luat-o?
Cheliosul: Da’ n-am luat nimic!
Vînzătoarea: A doua oară îţi rup gîtul!
Cheliosul: Eşti nebună! Îmi dai o bere?
Vînzătoarea: Să ştii că eu muncesc pentru banii ăia, tu-i cerşeşti.
Am cerut şi eu o pîine, la 1,3 lei. La 2 lei, am primit rest 10 bani. N-am aşteptat mai mult, de teamă să nu mă trezesc c-o mînă înfiptă în gît. Îşi cîştiga şi ea o pîine…

Excesul de bunătate (I)

În situaţii-limită, indiferent de natura acestora –  că e o iubire neîmpărtăşită, o despărţire iminentă, o promisiune ce trebuie onorată, o boală care roade trupul şi istoveşte spiritul –, cerem, în funcţie de circumstanţe, blîndeţe, clemenţă, tandreţe, păsuire etc., toate ingrediente care, amestecate, pot să rezulte într-o bombă cu ceas; dar nu pentru cel care le cere, ci pentru cel care a dat dovadă, pe rînd, sau deodată, de blîndeţe, clemenţă, tandreţe ori păsuire. În ochii celorlalţi, e unul dintre cei cărora li se deschid porţile spre Rai, e bunul samaritean, e, cum se spune, „pîinea lui Dumnezeu”. Cum pîinea este însă aşa de ieftină şi, fiind şi a lui Dumnezeu, nu se dă nimeni în lături de a se înfrupta oricînd, oricît. Astfel, excesul (de bunătate, ca să folosim un termen cuprinzător) al unuia se poate transforma, treptat, în abuzul celuilalt. Simţul măsurii, dacă a existat vreodată, moare sugrumat sub faldurile groase ale lăcomiei, iar pîinea de care vorbeam se transformă pe nesimţite într-o ţîţă numai bună de supt pentru veşnicii neînţărcaţi. A oferi ajutorul cuiva nu înseamnă a aşterne la picioarele sale tot ceea ce pofteşte, dar nu înseamnă nici a-l supune pe cel căruia i-ai întins o mînă. Desigur, abuzuri există, pentru că există oameni care ştiu să se gudure atunci cînd situaţia o cere, care nu ezită să muşte atunci cînd se simt în pericol şi care se pocăiesc pe patul de moarte. Dacă bunătatea s-a cuibărit în unii dintre noi, să nu o transformăm însă în monedă de schimb! Să nu cerem de la cel pe care-l ajutăm ceea ce nu ne poate da, aşa cum nu trebuie nici să risipim fapte bune atunci cînd nu e cazul. Dar de unde să ştim cum să măsurăm pe talgerul raţiunii ceea ce facem din inimă? De unde să ştie cel aflat în nevoie de la cine să ceară, de unde să ştie binefăcătorul cui să dea ca să preîntîmpinăm, de ambele părţi, abuzul? Mă gîndesc că dacă, înainte de a ne dovedi bunătatea sau nevoia, ne dovedim onestitatea – faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de noi –, sîntem la adăpost.

(Actualizat pe 19 ianuarie 2017)