Celula G102

Vreau să vă povestesc despre o sală de seminar unde, de fiecare dată cînd intru, brusc mă trezesc la sfîrşit de secol XIX, zburdînd printre paginile volumului La noi în Viişoara, de Mihail Sadoveanu, şi mereu poposind asupra aceleiaşi povestiri: „Domnu’ Trandafir”. Oi fi eu cadru didactic, dar n-am nici chelie, nici dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc şi nici măcar nu zîmbesc aşa, ca domnul Mihai Busuioc, învăţătorul care-l şcolise pe scriitor în clasele primare. Altul este motivul pentru care revin, mereu şi mereu, la povestioara lui Sadoveanu. Există acolo o foarte scurtă descriere pe care, dacă aţi citit vreodată „Domnu Trandafir”, nu se poate să o fi uitat: era vorba de sala de clasă, de fapt, o odaie, în care elevilor (probabil şi învăţătorului…) le era „cald vara şi frig iarna”.

Ei bine, exact asta e descrierea pe care aş face-o şi acum, în secolul al XXI-lea, sălii de seminar în care, din două în două săptămîni, mă întîlnesc cu una dintre grupele de studenţi de la Jurnalism! Ei, săracii, n-au idee cum e vara în sala de seminar, pentru că sînt abia în anul I şi (încă) n-au prins la universitate decît această iarnă îndrăcită, care-şi mai scuipă din gheaţă chiar şi acum, în săptămîna dinaintea Paştelui Catolic, adică la sfîrşit de martie. Geamurile nu se închid aşa cum ar trebui, calorifelele numai căldură nu dau, iar uşa se închide numai dacă o ridici uşor, ca şi cum ai vrea s-o scoţi din ţîţîni. Studenţii încă nu ştiu, dar eu îi cunosc metehnele din tot anul şi-o să le cunoască şi ei în curînd. După iglu, urmează sauna: cam de pe la sfîrşitul lui aprilie, ferestrele mari şi înalte lasă soarele să te perpelească bine şi pînă la sfîrşit de iunie te şi imaginezi ca o bucată de şniţel care sfîrîie pe-un grătar încins. Am zis să-i avertizez de pe-acum, mai ales că uitasem să-i pun în gardă şi cu privire la alte „pericole” care pîndesc pe la colţuri neştiute şi apar taman atunci cînd susţin şi ei un amărît de test şi au nevoie de un minim de linişte. Adică azi. Şi evident că de linişte n-au avut parte: atunci se dau găuri în pereţi, se repară uşi, ciocane duduie mînuite de meşteri pricepuţi cu care femeile de serviciu se pun iute pe flirt, îşi dau bipuri şi îşi probează balamalele. Asta fără să le pese că mai există studenţi şi profesori în clădire care desfăşoară o activitate pe care ei şi ele au dovedit că n-o pot pricepe: studiază!

Pentru necunoscători, sala asta e sala G 102 şi se numeşte aşa pentru că aparţine unui clădiri – Corpul G al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – în care de regulă nu ai să vezi decît studenţi străini (în general, arabi), studenţi de la Litere (în special de la Jurnalism) sau studenţi rătăciţi. Pentru profesorii care ţin ore aici e un fel de puşcărie. Singura diferenţă faţă de o închisoare adevărată e că aici ajungi chiar şi fără să fi comis vreo infracţiune. E suficient doar să n-ai „grad”.

PS: m-am hotărît să scriu despre sălile în care ne ţinem orele pentru că astăzi chiar am trăit o situaţie imposibil de acceptat şi de care nimănui nu i-a păsat. Şi-am să le mai confirm studenţilor şi zîmbetul pe care l-au schiţat astăzi din pricina mea: da, e adevărat, marţea aduc cu mine de-acasă creta şi cîrpa de şters tabla, pentru că în corpul G aşa ceva nu există. La fel cum m-am învăţat ca lunea şi miercurea să aduc cu mine markerul de scris pe whiteboard de acasă pentru că – mi s-a spus, atunci cînd n-am avut – „aşa sînt regulile”. Tot o regulă nescrisă face ca de fiecare dată să găsesc whiteboard-ul mîzgîlit de cîte o doamnă sau domn – desigur, respectabili! – cu marker permanent.

Are cineva o sticlă cu borş?

Anunțuri

Vorba de duminică (XXXIV)

Melancolie

Am luat ceasul de-ntîlnire
Cînd se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul

Cîtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe poteca solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aş dori să mi se pară.

Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, 1927

Despre excese (XX)

Excesul de timp liber
Scurt şi fals tratat de leneveală

Din nefericire, sintagma a pierde vremea nu mai e sinonimă, de a fost vreodată, cu sentimentul irecuperabilităţii. A pierde vremea înseamnă a ne ocupa timpul cu lucruri mărunte. Secunde dilatate din pricina unui dezinteres neperceput astfel. Ore agăţate într-un timp mort care nu ne încearcă în nici un fel. Ne testează, cel mult, migala în a-l exploata. De cele mai multe ori ne descurcăm minunat. Leneveala în care ne-am dospit ne dă prilejul unei agitări maxime, unei fibrilaţii din care să putem ieşi învingători. De ieşim astfel, ne putem aşeza comod în fotolii, să ne savurăm „victoria”. De nu, căutăm ţapi ispăşitori cu fervoare. Îi găsim, şi la asta ne pricepem minunat. „N-am avut timp”, „prea mult de lucru într-un timp aşa de scurt”, „ah, dacă ora n-ar fi avut şaizeci de minute şi minutul şaizeci de secunde”, „ah, dacă aş fi putut sta treaz nopţile”, dacă… dacă… dacă…

Timpul liber – sau leneveala, mai pe româneşte – se întinde atît cît să putem spune, la un moment dat, că sîntem extrem de ocupaţi.

PS: mai aşteaptă cineva vacanţa?

Mai bine de la chioşc (X)

1001 nervi. Hai să trăim!

Casa Vînătorului, Parcul Copou, Iaşi, Moldova, România, Europa de Est, sîmbătă, 9 mai 2009. O domnişorică plăpîndă în rolul de chelneriţă încearcă să se orienteze în spaţiu. Printre mese îi era mai greu. Ne-a luat mai mult de o oră să cerem nişte amărîte de beri, o pungă de chips-uri şi un pachet de ţigări. Ne-am bucurat de victorie, fără reproşuri făcute chelneriţei. Ba chiar i-am adresat şi nişte mulţumiri. Ba chiar ne-a şi răspuns. „Cu plăcere!” Adică plăcerea ei sadică de a ocoli cu ostentaţie masa noastră, adică plăcerea ei neştiută de a orbecăi cu diverse comenzi, niciodată ştiind ce şi cum, adică disperarea colegelor de serviciu care se vedeau nevoite a „prelua” sarcina. Noi n-am avut norocul ăsta. Şi nu, chelneriţa nu era beată. Şi nici rău-voitoare. Aşa era ea,mai absentă.

ORA 21.30: Doi viitori clienţi ajung la terasa Casei Vînătorului, vînează două mese (pentru şase persoane), una debarasată, una nu.

ORA 21.45: După semne disperate apare şi o chelneriţă.
„Sărut mîna, am şi eu cîteva rugăminţi la dvs.: debarasaţi, vă rog, şi a doua masă, pentru că aşteptăm nişte prieteni, aduceţi-ne nouă două beri Ursus, una cu pahar, una fără, şi o scrumieră.”
„Într-un minut!”
„Mulţumesc frumos!”

ORA 21.55: Apar doi dintre prietenii aşteptaţi. Între timp, alte semne disperate după chelneriţa care nu mai venea. Tot nimic.

ORA 22.00: Mai apare încă unul dintre prieteni.

ORA 22.10: Apara chelneriţa.
„Da, da, să vă debarasez masa. Imediat! V-am luat comanda?”
„Nouă da: două beri Ursus, pentru ceilalţi nu.”
„Fresh de portocale aveţi?”
„Adică Frutti Fresh?”
„Nuu! Fresh de portocale, adică suc din portocale stoarse.”
„Nu, nu cred c-am avea”
„Atunci o bere Ursus.”
„Deci două beri Ursus… La dvs.?”
„Nu, nu, trei beri Ursus şi adăugaţi încă două!”
„Deci cinci.”
„Aaa… alune aveţi?”
„Alune adică?”
„Eee, dacă nu, aduceţi o pungă de chips-uri”
„Avem şi alune, şi chips-uri”
„Lăsaţi chips-uri. Mulţumim frumos!”
„Nu vă supăraţi, dar ţigări aveţi? Kent? 1, 4, 8?”
„Avem Marlboro, LM, dar avem şi Kent!”
„Un Kent 1 atunci.”
„Deci cinci beri, o pungă de chips-uri şi… un Kent 1”

ORA 22.20: Apare chelneriţa.
„La dvs. un Perroni?”
„Noi am cerut cinci beri”
„A, da, imediat vă debarasez şi masa!”

ORA 22.35: Vin berile. Chips-urile nu, ţigările nu.

ORA 22.40: Vine şi ultimul prieten aşteptat, care cere un Cappy.

ORA 22.45: Vin chips-urile. Vine şi un Prigat de portocale.

ORA 22.50: Vine şi un pachet de Pall Mall. Kent cică nu era. Nu contează, e bine aşa.

O bere celui care ghiceşte cît bacşiş i-a rămas chelneriţei.