Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Priorităţi

poza-textNu mi-am programat în viaţă nimic, niciodată. Lăsam totul să vină de-a valma, să intre toate în viaţa mea cum se nimereau, fără vreo socoteală prealabilă. Fireşte, o ordine oarecare totuşi exista, cum există în viaţa fiecăruia, dar nu era nimic calculat, nimic trecut în paginile unei agende pe care să-ţi cadă privirea zilnic şi care să-ţi amintească ce şi cum ai de făcut. Îmi plăcea tocmai dezordinea aia care mă făcea să nu mă gîndesc la ce urmează mîine. În cazul meu, nodurile timpului se strîngeau lent şi se măsurau în ani, nu în zile ori săptămîni: ce am de făcut anul ăsta, nu ce am de făcut mîine, ce am de făcut în următorii trei ani, nu în următoarele trei săptămîni. Nu eram leneş, poate doar îmi plăcea să tărăgănez uneori sarcinile de lucru, să le amîn pînă cînd era musai să le dau gata. Ba, în privinţa termenelor-limită, aş zice chiar că eram un ceas elveţian, numai că unul căruia îi plăcea să se lase ajuns din urmă de ultima aia sută de metri, necesară pentru surplusul de adrenalină, că să ducă totul la bun sfîrşit. Îi zeflemiseam pe cei care duceau o viaţă tihnită, planificată minuţios chiar pînă la nivelul meselor în oraş, al banilor lunari pentru mîncare, al celor puşi deoparte pentru concedii, al programării apariţiei unui copil etc., gîndindu-mă că joaca asta de-a bifa în calendar momente şi activităţi era singura care mai scurtcircuita existenţele lor palide. Le respingeam felul ăsta de-a fi şi-i respingeam şi pe ei, cei care, în ochii mei, îşi planificau pînă şi mersul la budă.

O fi avînd legătură cu vîrsta, habar n-am, că nici peste noapte n-am îmbătrînit, dar mi-am dat seama că lucrurile încep uşor, uşor, să se schimbe. Pe birou stă mereu un teanc consistent de sticky notes, în care mereu am de notat cîte ceva (un număr de telefon, o programare, o idee, o denumire ştiinţifică de ciupercă ori de plantă), pe noptieră o agendă micuţă în care se aştern seara gîndurile care n-au mai încăput în mintea mea în ziua respectivă sau care nu mă lasă să adorm. Le prind între copertele mici şi albastre ale agendei şi ştiu că dimineaţă am multe ore la dispoziţie să hotărăsc ce să fac cu ele. Pe unele le eliberez, s-or întoarce ele de ăsta le va fi destinul, pe altele le transform în realităţi pe care le voiam concretizate.

De fapt şi de drept, un an mai bolnăvicios şi nişte oameni care mi-au fost aproape m-au făcut să privesc lucrurile din altă lumină şi să încep să-mi mut viaţa de pe un teren mlăştinos, sortit unor surpări perpetue, pe un altul mai solid, unde să pot clădi fără teama că totul se poate nărui neprevăzut. Ce ironie! Încercăm să facem ordine în viaţa noastră abia atunci cînd se revarsă peste noi un haos din afară, pe care nu-l aşteptam, nu ni-l doream şi pe care nu-l putem controla: poate moartea fulgerătoare a cuiva drag, poate un diagnostic crunt pentru un prieten pe care-l credeai sănătos tun, pierderea unei iubiri, în fine, ceva care să zdruncine într-atît temelia unei vieţi confortabile încît să te facă să reacţionezi. Asta dacă nu cumva, ca un filosof stoic, îţi împingi existenţa debusolată într-o apatie pe care-o crezi în stare să te-nalţe deasupra tuturor durerilor lumii. Nu te-nalţă.

Cel mai bine e să te-agăţi cu disperare de muchia vieţii, pentru că, agnostic sau nu, nu ştii de fapt ce se află de partea cealaltă a cuţitului care-mparte lumea între dincoace şi dincolo. Cel mai bine e să-ţi cauţi punctele de sprijin, aşa cum caută un alpinist aflat pe munte cele mai bune prize, să găseşti nişte repere, să cîştigi nişte certitudini. Certitudinea că cineva te respectă, certitudinea că cineva te aşteaptă, certitudinea că cineva te caută, nu ştiu, orice care să te forţeze să nu mai aştepţi să ţi se întîmple lucruri, ci să le faci tu să ţi se întîmple. Avem nevoie de repere, avem nevoie de certitudini, căci fără ele nu putem construi o bază solidă. Bunăoară, eu le-am găsit în prietenii cu care ies luni seara la quiz, cu care îmi petrec sîmbetele la un Scrabble, Dixit ori Cards Against Humanities şi cu care dezbat arzător marile probleme ale omenirii, le-am găsit în familie, în mesele în doi, în torsul liniştitor al unei mîţe, în vocea mamei la telefon, care să-mi spună că totu-i bine, într-o mînă de oameni care mă apreciază şi m-au cîştigat, pe care-i apreciez şi i-am cîştigat. Dar n-aş fi putut niciodată ajunge aici fără să încep să cern în viaţa mea ce contează şi ce nu, cine şi ce rămîne şi cine şi ce pleacă, ce mă defineşte şi ce nu. Cu alte cuvinte, nu fără să încep să-mi stabilesc nişte priorităţi.

În pielea altuia

Cînd se întîmplă cîte-o tragedie (un disperat îşi pune capăt zilelor, cineva, mistuit de gelozie, hotărăşte să-şi obţină dreptatea cu toporul ori altcineva, cu minţile aiurea, pune mîna pe-o armă şi trage la întîmplare în săli de cinema sau la concerte etc.), presa caută să obţină de la martori detalii despre vieţile celor care au devenit subiecte de ştiri. Aproape de fiecare dată răspunsurile acestora se învîrt în jurul aceleiaşi idei care spune destul de multe despre noi: fie îşi manifestă o mirare sinceră („părea un om cumsecade”, „n-ai fi zis că e în stare de aşa ceva”, „n-a făcut probleme niciodată”, fie invocă vreo divinitate care să-i ferească pe ei de necaz („Ferească Dumnezeu”) şi, ca o concluzie, ridică nepăsători ori neputincioşi, după caz, din umeri. Ce spune asta despre noi? În primul rînd, că prea puţin ne interesează vieţile altora (şi cîteodată, în circumstanţe ce ţin de o anumită intimitate socială, e foarte bine că e aşa) şi, în al doilea rînd, derivînd cumva din primul, că ne-am creat un sistem de autoapărare ce presupune, de cele mai multe ori, a nu mai lua în serios decît lucrurile care ne afectează în mod direct. În rest, fie afişăm o compasiune simulată, deloc sinceră, dar funcţională social, fie ignorăm pur şi simplu necazul altuia, scuipînd în sîn bucuroşi că pe noi ne-a ocolit. De pildă, zilele trecute am auzit la ţară, relatată cu haz, povestea unei vecine care s-a ras singură în cap ca să n-o mai ia bărbatul de păr cînd o scoate din crîşmă. Alcoolismul şi violenţa domestică s-au contopit într-o poveste care, în loc să dea povestitorului şi auditoriului deopotrivă fiori reci pe şira spinării, le aduce zîmbetul pe buze. Desigur, am experimentat cu toţii, măcar o dată în viaţă, efectele benefice ale hazului de necaz, însă una e să simulezi voia bună, iar alta e să banalizezi fapte sau situaţii de viaţă grave, hiperbolizînd în acelaşi timp nimicuri care devin importante doar pentru că te implică nemijlocit. Ţesuturile societăţii, pînă la nucleul familiei, care a devenit un fel de fortăreaţă bine păzită de răul din exterior, sînt cangrenate, instalîndu-se o lipsă generalizată de empatie în relaţiile dintre oamenii. Am urmat nu acum mult timp nişte şedinţe de gimnastică medicală şi-i discutam cu kinetoterapeutul desăre relaţia medic – pacient, una de multe ori una păguboasă pentru că cei doi nu numai că nu comunică de pe poziţii de egalitate (circulă mii şi mii de poveşti cu medici care-şi tratează de sus pacienţii), ci pentru că personalului medical îi lipseşte adesea abilitatea de a empatiza cu pacientul, de a se proiecta în (nu cere nimeni identificare absolută) sau măcar a-şi imagina suferinţa celui pe care ar trebui să (nu) îl trateze (cu răceală). În învăţămînt, am completat eu, relaţia elev/student şi părinţi pe de o parte şi profesori pe de altă parte suferă cam de aceeaşi boală. Nimeni nu pare să înţeleagă pe nimeni şi, mai grav de-atît, nimeni nu pare dispus ca măcar să încerce. Am convenit în cele din urmă că există şi excepţii şi că trebuie să vorbim despre ele tot mai mult, pînă cînd acestea ajung să infirme regula.

Ai mei

N-aş vrea să pară că vă ţin lecţii de gramatică, dar, dacă nu ştiaţi – deşi nu cred că mai e aşa o noutate, din moment ce „ştirea” e din 2010 – , vă spun că în ediţia din 2010 a Gramaticii de bază a limbii române, al (de fapt, toată seria, adică a, al, ai, ale) apare ca pronume semiindependent. „Aşa, şi?”, s-or fi minunînd unii. Ei bine, eu m-am bucurat pentru că, în sfîrşit, cuvîntului care a stat cîndva la baza unei „dispute” pe care am avut-o cu profesoara de română din liceu (sînt convins că domnia sa nu-şi mai aminteşte detaliul care m-a făcut pe mine să îndrăgesc limba română şi ale sale subtilităţi) i s-a făcut dreptate: dintr-o biată marcă posesiv-genitivală în gramatica tradiţională a ajuns să fie pronume semiindependent, adică, semantic vorbind, un cuvînt care poate substitui un altul, substantiv, ce poate fi „recuperat” din context.

De multe ori, cînd cineva spune „ai mei”, îi are în vedere pe părinţi din perspectiva copilului aflat în grija lor („vin ai mei la şcoală”, „ai mei nu mă lasă” etc.); în căsnicii „al meu” e „bărbatul meu”, „soţul meu”, „ai mei” sînt părinţii, „ai tăi” sînt „socrii”. Potenţialul pronumelui semiindependent e însă mult mai mare şi mie de asta mi-e drag cuvîntul ăsta atît de frumos pentru rostirea românească, căci oare ce ascunde el atunci cînd e spus de un bătrîn aflat la un azil ori de către un orfan? Cine sînt ai lor? Ai cui sînt ei?

Bunăoară, eu cu „ai mei” nu trebuie să ţin legătura ca să-i ştiu lîngă mine. Ai mei, dată fiind semiindependenţa care ne leagă, nu pot pleca prea departe. Din punct de vedere gramatical, explicaţia sună cam aşa: pronumele semiindependent e un cuvînt care, deşi are caracteristici sintactice, semantice şi morfologice proprii, nu poate exista singur, avînd nevoie, mereu, de o complinire obligatorie la dreapta. Altfel spus, al e parte dintr-un întreg, al nu se poate împlini decît în pereche, al nu umblă singur niciodată, al are nevoie mereu de celălalt ca să poată funcţiona. Ai mei, de exemplu, sînt toţi cei care au nevoie de mine şi toţi cei de care am eu nevoie ca să funcţionăm cît mai bine. În absenţa alor mei, aş fi avariat sau aş exista pur şi simplu, ca o creaţie neîmplinită.

Ai tăi pot fi un părinte, un frate, o soră, un iubit, o iubită, un soţ, o soţie, un prieten ori poate un profesor, o înlănţuire de fiinţe care te întregesc şi care reprezintă motorul existenţei tale. Eşti al lor tot atît cît ei sînt ai tăi, iar lucrurile astea le ştiţi fără să vi le spuneţi.

Revin la remarca de la început: textul acesta nu e o lecţie de gramatică, ci un gînd despre cum cuvintele ies din limbă şi se strecoară neştiute pînă în miezul vieţilor noastre.

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.

Scîrbă

Scîrbă. Nu poţi să spui că nu te-a încercat niciodată. Poate că i-ai zis eufemistic aversiune, pentru că scîrbă ţi s-a părut un cuvînt prea puternic şi mai şi suna ca o sentinţă irevocabilă. Alţii i-au spus greaţă şi au scris şi cărţi despre asta. Oricîte sinonime am găsi, c-or fi ele eufemisme sau disfemisme, îţi aminteşti senzaţia aceea de silă, un amestec de resemnare în faţa a ceea ce nu poţi schimba şi revoltă faţă de ceea ce, într-un fel sau altul, calcă apăsat şi calculat pe coloana vertebrală a fiinţării tale, unde fiecare vertebră e o convingere intimă pentru care ai fi în stare de orice. Dar, în realitate, nu eşti. Îţi constaţi, cu un nod în gît, neputinţa – neputinţă pur şi simplu – şi atunci apare sila, scîrba aceea de care vorbeam la început. Faţă de un om care te-a nedreptăţit. Faţă de un sistem în care hoţii şi ticăloşii cad întotdeauna în picioare. Faţă de o situaţie care scoate din semenii noştri ce-au (în) ei mai mizerabil. Şi-atunci ţi se mai face greaţă o dată, gîndindu-te că astfel de fiinţe îţi sînt semeni, adică, vrei, nu vrei, îţi seamănă. Şi de vină pentru starea ta eşti tot tu pentru că, bolnav de optimism, îţi place să acorzi a doua şansă. Şi a treia. Şi a patra. Lor (în speranţa că se vor schimba) şi ţie (în speranţa că n-o să-ţi moară răbdarea) deopotrivă. Apoi le pierzi şirul. Nu mai ştii cui şi ce datorezi. Nu mai ştii dacă să urli sau dacă să te laşi cuprins de muţenie. Ştii doar că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate. Închizi uşa, tragi draperiile grele peste ferestre şi încăperea se cufundă în beznă. Te pui pe citit, dibuind literele pe întuneric, aşa cum făceai cîndva în casa bunicilor după ora stingerii, simţindu-te vinovat că încalci o regulă, dar în acelaşi timp absolvindu-te de vină, convins că faci ceva înălţător. Iar literele se aşază cuminţi unele lîngă altele, compunînd refrenul care avea să devină peste ani atlasul fiinţării tale: „greaţa nu m-a părăsit şi nici nu cred că mă va părăsi prea curînd; dar nu mai sufăr, nu mai e o boală, nici un acces trecător: e una cu mine”. Dar de greaţa asta, de scîrba asta care s-a strecurat înăuntrul tău, curgîndu-ţi prin venele umflate de revoltă, nu poţi scăpa decît dacă scapi de cei care ţi-au provocat-o. E un fel de exorcizare. Te îmbărbătezi, aşa distrus cum eşti, şi ieşi pe front. În linia întîi, unde lupta se dă pentru totul sau nimic. Şi chiar de-o fi nimicul, măcar i-ai găsit acolo, în plutonul fruntaş, pe cei care-ţi seamănă cu adevărat, adevăraţii tăi semeni. E destul cît să te ţină în viaţă. E destul cît să te facă să speri.

(Actualizat la 1 februarie 2017)

Oameni şi cercuri

Citisem undeva că limba trasează în jurul nostru un cerc din care cu greu se poate ieşi şi din care puţini încearcă să iasă. Ştiu că citeam pe atunci despre determinismul lingvistic, dar nu-mi amintesc cu precizie cine a spus-o. Căutînd acum, mă gîndesc că e posibil să fi fost Humboldt, căci am găsit la el fraza asta: “each language draws a circle around the people to whom it adheres which it is possible for the individual to escape only by stepping into a different one” (în traducere: limba descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine, iar din acest cerc nu se poate ieşi decît intrînd în altul). Cele două citate – cel din amintirea mea şi cel al lui Humboldt – seamănă, ambele abordează determinismul lingvistic, adică, foarte pe scurt, teoria conform căreia raportarea nostră la lumea înconjurătoare depinde în mare măsură de limba pe care o vorbim. Dar nu despre determinismul lingvistic voiam să vă scriu, ci despre faptul că, la fel ca limba pe care o vorbim, şi oamenii trasează în jurul nostru cercuri. Încep mai întîi părinţii, cînd se străduiesc să ne înveţe să vorbim sau să facem primii paşi, iar lor li se adaugă alte şi alte persoane şi instituţii care se pricep foarte bine la desenat cercuri în jurul nostru: educatoarea la grădiniţă, învăţătoarea la şcoala primară, profesorii în gimnaziu şi liceu şi tot aşa pînă cînd… Pînă cînd unii dintre noi – ăi’ mai norocoşi sau mai nenorociţi, depinde de cît de groase au fost contururile cercurilor de pînă atunci – ajung să se întrebe dacă dincolo de aceste cercuri există ceva şi ce anume. Şi, urmînd întocmai teoria cercului din determinismul lingvistic, cîţiva îndrăznim să păşim în afară.

Nu vă imaginaţi însă că păşitul ăsta în afară se face aşa, simplu, fără niciun tribut. Vor exista cei care vă vor trage înapoi, cei din a căror lume aţi ieşit sau a căror lume sînteţi pe cale s-o abandonaţi definitiv. Toţi o fac din egoism, vanitate şi, cel mai probabil, din neştiinţă. Ei n-au ieşit niciodată din cercurile lor şi n-ar şti să vă spună dacă e mai bine sau mai rău. Sînt cei pe care, păşind pe nisipuri mişcătoare, îi apuca frica viscerală, copleşiţi de emoţia părăsirii culcuşului călduţ, unde se simt ca peştii într-un heleşteu unde nu-i ameninţă nimic. Sînt cei care, vîslind de zor în interiorul laţului social aruncat asupră-le, se dau puternici numai pînă cînd simt strînsoarea care le apasă grumazul. Se potolesc pe dată şi-şi văd – ce ironie! – de drum. Ei sînt puternici stînd pe loc, pe cînd curajul vostru vine din paşii mărunţi şi temători pe care-i faceţi nu ca să fugiţi departe, ci ca să ajungeţi cît mai aproape de fiinţa voastră şi de adevărul vostru. Asta înseamnă că, pe lîngă escaladarea sau ruperea cercurilor care vă împresoară din afară, mai aveţi de străbătut o călătorie, de data asta una lăuntrică, dar care se doveşte a fi adesea mult mai grea şi cu mult mai primejdioasă. Am uitat să vă spun la începutul textului, dar multe dintre cercurile de care ne izbim şi care ne fac să dăm înapoi nu le-au desenat ceilalţi, ci noi înşine, uitîndu-ne la ei şi, pentru că ne era mai comod, imitîndu-i.

Un gînd despre oameni şi cărţi

N-o să ştim niciodată cine este un om cu adevărat pînă cînd nu ne propunem să descoperim, în această ordine, ceea ce el lasă să se vadă, ceea ce el spune şi ceea ce el simte. Cei mai mulţi dintre noi punem etichete mulţumindu-ne cu ceea ce vedem, auzim şi simţim noi; dar intuiţia noastră nu ne poate ajuta decît (şi asta în cele mai fericite din cazuri) pe jumătate. Trebuie să învăţăm să fim capabili de atenţie, ascultare şi empatie. Şi abia după ce le-am deprins pe toate astea, trebuie să învăţăm să înţelegem. Unii abandonează însă învăţătura de îndată ce aud că trebuie să facă altceva pentru alţii, iar alţii se plictisesc prea repede cît să poate întrevedea bucuriile pe care i le-ar putea aduce înţelegerea celorlalţi. Şi-uite-aşa (ne) petrecem fără să ne fi cunoscut vreodată cu adevărat.

Imaginaţi-vă că noi, oamenii, sîntem nişte cărţi ce se găsesc într-o sală de lectură impresionantă şi care aşteaptă să fie citite. În timp ce unele beneficiază de o atenţie deosebită (fie ea cuvenită, fie nu), altele aşteaptă o viaţă de om (sic!) ca măcar să fie răsfoite. Da, s-ar putea spune că oamenii sînt (ca) nişte cărţi. Ca să-i descoperim, trebuie să-i citim şi, ca să-i înţelegem, trebuie să-i recitim. Dar cine mai citeşte cărţi în ziua de azi?

Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”

Leapşă pentru trezirea la realitate

Printre cele ce mi-au fost hărăzite cînd am fost adus pe lumea asta e şi „darul” de-a mă preocupa (excesiv) pentru lucruri care cred eu că stau să se întîmple. Cîteodată am dreptate, cîteodată nu, că – deh! – cu darul profeţiei nu s-a gîndit nimeni să mă înzestreze. Şi-uite-aşa, cum fierbi la foc mic cine ştie ce mîncărică specială de legume, fierb şi eu un ghiveci de gînduri (care mai de care mai) negre. De data asta, nasol e că fierberea asta interioară mă apucă şi cînd afară sînt 30 de grade, iar eu citesc un volum de reportaje despre Africa, în care o temă ce revine obsesiv pe agenda jurnalistului e, evident, căldura: aia sufocantă, înăbuşitoare, brutală şi, cum se întîmplă de multe ori în Africa, mortală. Autorul e Ryszard Kapuściński, iar cartea se numeşte Abanos, asta ca să nu las să treacă nemenţionată leapşa datorită căreia tot Facebook-ul e în mare (ce altceva decît?) fierbere… intelectuală. În orice caz, pe febra asta, de care-o fi ea, mi-ar fi fost mai nimerită celebra Ice Bucket Challenge. Căci poate odată cu apa cu gheaţă turnată-n cap s-ar mai fi stins şi tăciunele de gînduri arzînde şi m-aş mai fi trezit şi eu la realitate (adică la lucrurile care sînt şi se întîmplă) şi-aş mai fi dat uitării scenariile apocaliptice (adică lucrurile care cred eu că stau să fie sau să se întîmple). Întrucît – la cum mă ştiu – nu-i chip să se întîmple treaba asta, stau aşa ca o legumă – după cum spuneam, în fierbere –, pînă cînd starea asta, după ce mă va fi consumat, se consumă şi dispare de la sine. Nu, nu vă grăbiţi să mă trimiteţi la specialişti, nu e cazul! Leac am, pentru că de cele mai multe ori în pragul uşii ăsteia (dincolo de care, dacă o deschizi, undeva la capătul coridorului minţii, pe dreapta, e probabil să dai de-o alta pe care scrie „schizofrenie paranoidă”) mă împing oamenii de bine de care mi-am tot promis să mă descotorosesc, făcînd totuşi o pauză de la activitatea asta cînd am constatat că unii se descurcă minunat şi fără ajutorul meu. Între timp, că tot e moda lepşelor, îmi dau singurel o palmă după ceafă, bucuros nevoie mare că încă mai pot să fac haz de necaz. Nu de alta, dar de cele mai multe ori simţul umorului e dovada cea mai vie că încă nu ne-am pierdut simţul realităţii.

Vorba de duminică (XLVI)

Netoleranţa este o stare de suflet alcătuită din tot ceea ce este mai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment şi inferioritate de gîndire. Netoleranţa este ură şi lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranţa este strîns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranţa este atitudinea gorilei feroce care a parvenit să vorbească.

Toleranţa este produsul cel mai înalt al culturii sufleteşti. Ea e semnul adevăratei civilizaţii. Orice aspect mai înalt al vieţii morale are la bază toleranţa. Progresul omenirii este progresul toleranţei. Libertatea de gîndire, accesul celor mici în viaţa de stat, îndreptăţirea femeilor, principiul naţionalităţilor, totul se întemeiază în fond pe progresul toleranţei, pe tot mai multă toleranţă.

Omul tolerant ţine fruntea sus, are privirea senină. E echilibrat. Netolerantul are înfăţişarea animalului rău, care vrea să împungă. Omul tolerant e obiectiv, are concepţia evolutivă a istoriei. Netolerantul e eternul judecător mîniat şi mărginit. (G. Ibrăileanu)

Ultimul sărut, pe buza prăpastiei

În copilărie, în lipsa unor alte mijloace de defulare, atunci cînd mă supăram pe oamenii din jurul meu, îi aşezam imaginar pe buza unei prăpăstii, lăsîndu-i pe toţi agăţaţi cu mîinile în crăpăturile povîrnişului, gata-gata să cadă în hăul fără fund. Porneam cronometrul şi, avînd la dispoziţie un minut, trebuia să salvez – într-o ordine care devenea semnificativă pentru mine – oamenii de acolo. Fireşte, ideea esenţială era că timpul era prea scurt ca să-i trag pe toţi afară şi, prin urmare, trebuia să iau nişte decizii. Cine rămîne şi cine pleacă. Aşa că mintea îmi era invadată de toate situaţiile în care am interacţionat cu cei condamnaţi şi, în baza sentimentelor pe care mi le trezeau amintirile cu ei, luam şi hotărîrea de a-i salva. Practicam exerciţiul acesta brutal de sinceritate numai un minut, pînă cînd îi salvam pe cei pe care îmi dicta conştiinţa să îi salvez, apoi îmi alungam iute gîndurile, ca să nu fiu nevoit să mi-i imaginez pe ceilalţi uitîndu-se cu disperare la mine şi aşteptînd să le întind o mînă de ajutor şi pe mine privind cu coada ochiului cum alunecă în abis, micorîndu-se şi chircindu-se pînă deveneau nişte puncte şi apoi dispărînd cu totul. Cumva mă simţeam mai puţin vinovat de intrasingenţa deciziilor luate dacă nu-mi imaginam şi partea asta urîtă a exerciţiului meu de igienă socială.

De fapt, ceea ce făceam era un fel de analiză SWOT spontană a relaţiilor dintre mine cu diverşi, necesară în momentul în care constatam că „aşa nu se mai poate”. Repede: puncte tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări. Evident, acolo unde punctele slabe şi ameninţările erau dominante, nu mai întindeam mîna. Desigur, era o copilărie, dar dacă raportăm, prin analogie şi păstrînd proporţiile, conjuncturile în care apăreau exerciţiile de atunci la situaţiile de acum, mi se pare că ideea de fond rămîne valabilă. Atunci cînd ne propunem o schimbare în propria viaţă, în propriul destin, cred că e nevoie, din cînd în cînd, de cîte o succintă analiză SWOT a relaţiilor în care ne aflăm – cu persoana iubită, cu prietenii, cu aşa-zişii prieteni, cu şefii şi colegii de serviciu, în fine, cu toţi cei la care ne gîndim dacă ar avea sau nu vreun rost pe noul drum pe care-apucăm. Şi asta ca să nu tragem după noi căsnicii ratate, iubiri moarte, prietenii şubrede, relaţii întreţinute din interes etc. Ca să ne eliberăm de povara unor destine care apasă asupra destinului nostru în loc să facă să ne simţim mai uşori ca oricînd.

Recunosc, cîteodată mai simt şi acum nevoia acelui joc din copilărie. Măcar în gînd, ca să-mi pot face ordine în viaţă şi în oameni, mai am cîteodată nevoie de acea prăpastie. Dar de cînd am început să-mi gestionez relaţiile cu aşa de multă grijă, am constatat că unii oameni se aruncă în ea de bunăvoie.

Cadavre în oglindă

Cine să te mai înţeleagă? E clar că ţi-ai pierdut minţile. E clar că pentru tine singurul leac pe lumea asta e pustietatea. Du-te şi trăieşte singur, ascuns de lumea asta care s-a deschis înaintea ta ca o burtă de peşte, să te primească şi pe tine înăuntru. N-ai vrut să stai acolo. Ţi s-a părut că pute, ţi s-a părut că vei pieri în încîlceala aia de maţe şi spini arcuiţi. Ce-ai crezut? C-o să te-nţepe şi-o să curgă sîngele din tine ca dintr-o perfuzie… Pic, pic, pic. Gata, n-a mai rămas nimic, are faţa albă ca pereţii Mitropoliei. Să vină un pictor! Să deseneze cineva ceva pe chipul ăsta schimonosit! Desenaţi un zîmbet, să rînjească acum dac-a refuzat s-o facă în viaţa aia a lui cît un capăt de aţă. Care-aţi tras, ticăloşilor, prea tare de fir? Ia să numărăm nodurile! Unul, doi, trei, patru… 444, 555, 666… E plin de înnădituri, nici de mirare că s-a prăpădit! S-a agăţat săracul de viaţă… Numai uită-te ce unghii are, ca nişte căngi de şerpar! Şi la ce i-or fi folosit dacă n-a fost în stare să rămînă în lumea asta? Nu zic, e greu, mai ales cînd ţi-au fost tăiate aripile, dar alţii cum se descurcă? Ei cum au învăţat să se foiască în burta aia împuţită? Lor cum de nu li se întoarce stomacul pe dos de fiecare dată cînd respiră? Ce zici? Nu-s vii? Îs vii, uită-te la ei cum şi-au cusut pleoapele cu spinii peştelui şi cu firul tors din vieţile altora şi cum şi-au îndesat bumbac în urechi şi în nări! Să nu vadă, să nu audă, să nu simtă. Uite-i cum orbecăie! Asta fac toată ziua: foiesc încoace şi încolo, sub carapacea de solzi strălucitori care i-a ademenit dintru început aici. De-ar şti ei ce se află dincolo… De-ar simţi, măcar o dată, în loc de umezeala asta putredă, căldura tămăduitoare, dătătoare de viaţă a soarelui… De-ar şti ei unde-s ceilalţi, ceilalţi pe care ei îi credeau morţi… Ce zici? Nu-s morţi? Păi şi ăst din urmă de i-au pictat rînjetul acela pe faţă, nici el nu e mort? E mort, pentru ei e mort, mort de-a binelea. De aia l-au şi lăsat să se ducă să pustiască împreună cu ceilalţi. Cine să-i mai înţeleagă?

Numai de nu s-ar lua după urmele lui…

Insuficient despre autosuficienţă

Îi compătimesc pe cei care nu sînt în stare să-şi recunoască greşelile cu demnitate, pe cei care găsesc scuze acolo unde ele nu există, pe cei care poartă mereu cu ei o pavăză de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci doar îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Dragii mei, neasumarea îndărătnică a propriilor neputinţe, opoziţia înverşunată, în ciuda absenţei oricărei circumstanţe atenuante, atitudinea rebelă şi jemenfişismul pseudo-doct sînt semne evidente ale alienării intelectuale, aşa să ştiţi! Trufia e o boală care, lovind în ceilalţi, ne macină pe noi. Aşa că mai bine îmbrăţişaţi-vă defectele şi iubiţi-vă greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată! Cîte n-am învăţat păşind strîmb şi cîte n-am ratat din trufie! Sînt atîtea glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le! Ignorîndu-le doar devenim mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celor care, într-adevăr, îşi sînt suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Vorba de duminică (XLIV)

“I would like to wear a mask of myself on my face, so people would think I am not myself but someone pretending to be me.” (Slavoj Žižek)

„Mi-ar plăcea să port o mască a chipului meu pe faţă, astfel încît oamenii să creadă că nu sînt eu, ci că e cineva care pretinde c-ar fi persoana mea.”

Blestem

Ce-ai, mă, ţi s-au înecat corăbiile? Nu, nu mi s-au înecat, doar că cei care erau cu mine, cînd le-a ajuns apa la gleznă, ca nişte şobolani, au părăsit puntea şi m-au lăsat singur să fac faţă urgiei.

Nenorociţii! Era o simplă furtună, ca multe dintre cele pe care ai să le-ntîlneşti cînd te-aventurezi, de nebun, în larg, numai că ei, obişnuiţi ca alţii să ducă povara în locul lor, au zis că-i Potopul.

Necredincioşii! Nu ştiau că apele nu se vor mai face potop ca să distrugă orice făptură! De flacără să piară, să le ardă măruntaiele şi să le trosnească oasele împleticite în limbi de foc şi-atunci se vor ruga la Dumnezeu să-i binecuvînteze cu nişte apă. Dar ape nu vor mai curge pentru ei, toate izvoarele vor fi secat, toate marile fluvii se vor fi furişat sub propria matcă şi cînd fumul mirosind a om stricat, împrăştiat de vînturi în toate zările, se va fi risipit, abia atunci apele îşi vor relua cursul.

Blestemaţii! Le e otrăvit sufletul, căci ei nu simt mirosul de hoit pe care-l emană de fiecare dată cînd deschid gura! Le e spurcată mîna pe care-o întind după ajutor, dar le e neted obrazul pe care nu l-au întors niciodată atunci cînd au fost loviţi.

Ranchinuoşii! Au pîndit momentul şi-au lovit înapoi cu putere, picurînd venin într-o rană deschisă. Stau acum în picioare, cu pieptul înainte, pedanţi şi trufaşi, dar ca nişte şerpi o să moară! Cînd oasele li se vor subţia şi muşchii li se vor atrofia, o să plîngă ca nişte copii ca cineva să le umezească buzele uscate şi să le ţină capul drept, să mai vadă şi ei un răsărit de soare. Dar cum toate au un răsărit, au şi-un apus şi al lor este aproape. Degeaba ţin cărţi de rugăciuni în bibliotecă dacă nu ţin lîngă ei oameni pe care să-i preţuiască şi care să-i preţuiască!

Trădătorii! Ca nişte iude, la ceasul cel de pe urmă, o să-şi vîndă întîi semenii, apoi sufletul. Şi-o să-şi dea seama de netrebnicia lor, o să-şi plîngă orbirea în pumni, dar va fi prea tîrziu căci, alungîndu-i pe toţi, au rămas singuri să facă faţă urgiei! Pe ei n-o să-i întrebe nimeni:

Ce-ai, mă, ţi s-au înecat corăbiile?