Vorba de duminică (L)

Tinereţea e o stare de plasticitate a inteligenţei şi o stare de plasticitate mai degrabă spirituală. Tinereţea unui ins se măsoară pe putinţa lui de a reacţiona la realităţi, de a se adapta la împrejurări. Este, am spune, o stare de congruenţă între întreaga fiinţă a insului şi realitate. Cine are viziunea proaspătă a realităţilor, cine nu cunoaşte în judecată formula leneşă şi înţepenită care etichetează şi clasează fără să pătrundă, ci se aplică modest şi credincios vieţii, acela e tînăr.

(Nae Ionescu, 1931)

Reclame

Funcţia naţională a presei

Articolul de mai jos, publicat în 1938, valorează mai mult decît ceea ce astăzi numim, destul de americăneşte, training de  jurnalism. Însă spre deosebire de acesta din urmă, textul acesta e mult mai clar, mai direct, mai realist. Cu alte cuvinte, citindu-l, nu puteţi decît să ieşiţi în cîştig: cîştigaţi timp, cîştigaţi o idee şi – de ce nu? – cîştigaţi un autor: Nae Ionescu.

Nu am fost niciodată pentru libertatea presei. Întîi, pentru că nu am crezut niciodată că există o libertate efectivă, în afară de ceea ce este normal (ceea ce ar însemna că libertatea urmează totuşi ca necesitate o lege firească, şi ca atare nu mai e libertate). Al doilea, pentru că eu nu cunosc instituţii fără funcţiuni, şi nici funcţiuni fără legi; de unde urmează că şi „libertatea” presei trebuie să urmeze legea, lăuntrică aş zice, a acestei prese. Asta înseamnă, însă, că libertatea presei nu constă în dreptul de a spune orice, ci – şi asta e cu totul altceva – în datoria de a spune ce trebuie să spună presa, ca să fie presă.

Deci: pentru a şti ce poate sau – ceea ce în speţă e tot una – ce trebuie să spună presa, e nevoie să ştim care e funcţiunea presei, sau mai pe scurt, ce e presa.

Afirmaţia că presa ar fi a patra putere în stat nu are nici un sens; nu numai pentru că, în fond, separaţia aceasta a puterilor e o iluzie, aruncată în lume de un om deştept (John Locke), adoptată fără critică de un alt om şi mai deştept (Montesquieu) şi nerealizată nicăieri; ci, pentru că cele trei puteri de o parte şi presa de alta nu sînt, ca să zic aşa, omogene; nu sînt de aceeaşi clasă logică. Teoria aceasta, care consideră presa ca o putere a statului, este de altfel primejdioasă şi în orice caz în contradicţie cu libertatea presei. Căci dacă presa e puterea statului, atunci statul are dreptul să o organizeze cum vrea; adică cum crede el mai bine. Dar atunci, – unde mai e libertatea?

Cred că e mai potrivit, deci, să spunem că presa nu e o funcţie a statului, ci a naţiunii pe care statul o organizează. Şi în acest caz ea ar fi expresia naţiunii. Nu îndrumătoarea ei, şi nici – cum iarăşi s-a spus destul de pretenţios – îndrumătoare a statului; ci: informatoare a naţiunii prin aceea că îi aduce la cunoştinţă faptele care se petrec; şi informatoare a statului, prin aceea că înregistrează reacţiunea naţiei la aceste fapte.

Aşa fiind, presa nu are şi nu poate avea iniţiative. Ea înregistrează, – şi exprimă. Evident, e o chestiune de coeficient personal cît de sensibil înregistrează şi cît de exact exprimă. Sînt ziare care într-un fapt de nimica toată văd sîmburele unui proces de mari proporţii; după cum sînt ziare care trec pe lîngă fapte fără ca să le vadă. Şi tot astfel: sînt ziare care au putinţa de a exprima exact un fenomen destul de complicat; după cum sînt ziare care nu pot exprima decît confuz situaţiile cele mai clare.

Oricum ar fi însă, e o eroare să se creadă că se poate guverna fără presă. Ştiu, sînt unii de părere că presa îngreunează, prin rezistenţa şi controlul ei, opera de guvernare. E numai o iluzie. Şi vulturul care zboară poate fi plictisit cîteodată de rezistenţa aerului; numai că dacă n-ar fi aerul, n-ar putea zbura.

Dreptul pentru presă, deci, de a vorbi şi de a spune orice? Orice – şi oricine? Nu!

1. Libertatea presei decurge din postularea dreptului de liber examen. Liberul examen este însă una din deformaţiile individualismului. Eu nu am, de fapt, dreptul de a vorbi despre orice, pentru că nu am calitatea de a judeca orice. Dacă presa e o funcţie a naţiei, ea trebuie să ţină seama de structura ierarhică a acesteia; şi să înţeleagă pînă unde se poate exercita spiritul critic. Vreţi o pildă? Iată: Regele. Dacă regalitatea este o funcţie mistică – şi ea nu poate fi altfel nici justificată, nici înţeleasă – atunci presa nu poate controla actele acestei regalităţi. Ea poate, desigur, înregistra reacţia naţiei faţă de aceste acte; exercitînd însă dreptul de petiţiune al naţiei (pe care aceasta îl are) şi nu pe cel de judecată (pe care aceasta nu-l are).

2. Dreptul de a vorbi al presei decurge din funcţiunea ei de expresie a naţiunii. Părerile individuale, interesele personale nu au nici un rost, nici îndreptăţire. Se cer, deci, anumite garanţii ca cei ce exercită funcţiunea presei să poată fi prezumaţi cel puţin că au posibilitatea de a exprima într-adevăr reacţiile şi tendinţele naţiei. Calităţi de inteligenţă şi de cultură, desigur, dar şi de dezinteresare desăvîrşită şi solidaritate cu această naţie.

Iată, deci, că încercuiri în activitatea presei şi a ziariştilor sînt de nevoie. Astea, – şi altele încă, care se pot destul de uşor stabili. Dar dacă recunoaştem nevoia acestor încercuiri, este tocmai pentru că vrem să asigurăm presei funcţiunea ei firească. Firească şi necesară. Fiindcă fără ea, nu se poate.

Text publicat de Nae Ionescu în ziarul „Cuvîntul”, nr. 3169, 11 martie 1938 şi republicat în volumul Între ziaristică şi filosofie, Editura Timpul, Iaşi, 1996, pp. 289-291.