Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”

Reclame

Despre întîlniri şi despărţiri providenţiale

De data asta, să fie cu noroc!

Pentru mine, întîlnirea providenţială e acea întîlnire (întîmplătoare sau ocazionată) în urma căreia ţi se face o ofertă de destin pe care n-o poţi refuza şi pe care o recunoşti ca atare. Aşa că aprobi tacit propunerea, întîi cu teama unui copil care încearcă, la propriu, marea cu degetul pentru prima oară, apoi plin de curajul bălăcelii în apa pînă la genunchi pentru ca, într-un tîrziu, să se arunce în larg, fără teamă, şi să se scufunde sub albastrul ademenitor de deasupra, să culeagă boabele de safir pe care le credea asunse în adîncuri şi să-şi împletească din ele şiragul vieţii.

Însă fiecare scufundare aduce cu sine şi riscuri nebănuite. Iar pentru cel ce se avîntă cu imprudenţă, orice căutare a destinului în adîncuri poate fi şi ultima. Sedus de strălucirea destinului promis, îşi uită căutarea şi, în locul îmbăierilor purificatoare,  va sfîrşi bălăcindu-se în mizerie, împroşcînd cu noroi la întîmplare, apărîndu-şi instinctual mocirla în care îi face acum plăcere să stea pitit, ferit de pericole, la adăpostul mirosurilor pestilenţiale.

Aşadar, o întîlnire providenţială – deşi întotdeauna considerată de bun augur tocmai pentru că e dată de o providenţă – poate sfîrşi, totuşi, în orice mod, de la nefavorabil pînă la tragic. În sufletul celor păţiţi cresc întîi lanuri de pelin, iar dezamăgirea şi suspiciunea acaparează fiinţa. Mai apoi, dimensiunea farsei pe care au trăit-o îi înfurie şi de îndată le cresc colţii răzbunării, gata să-i muşte cu pofta pedepsirii tămăduitoare pe cei care le-au mutilat destinul şi, dacă ar putea, gata să muşte din providenţa care le-a hărăzit întîlnirile. Însă o astfel de despărţire e deşartă, căci pasul înapoi nu mai poate fi făcut decît printr-un soi de regurcitare şi apoi eliberare de tot ceea ce li s-a întîmplat din momentul întîlnirii şi pînă în ziua în care au decis să-şi încerce alt destin. Trebuie însă să fie cu băgare de seamă, căci dacă n-au scuipat tot, vechiul destin dăinueşte în măruntaiele fiinţei şi îi urmează oriunde s-ar fi dus, trăgîdu-i – inconştient, încet şi sigur – spre locul şi oamenii pe care i-au abandonat întru o nouă căutare.

În ceea ce mă priveşte, mă  primenesc pentru o nouă întîlnire, pentru o ofertă de destin pe care să n-o pot refuza. De data asta însă, aş prefera ca toate cărţile să fie pe faţă.