Autoportret

Ăsta-s eu,

cel care şi-a pierdut prieteni pentru că a ţinut mai mult la principii decît la oameni,
cel care se ascunde de lume în cuvinte, pe care le ţese în veşminte cu care să iasă-n lume,
cel care-şi lasă gîndurile slobode cînd ceilalţi şi le ţin ferecate în lanţurile raţiunii,
cel pentru care să fii contează mai mult decît să faci, iar să faci mai mult decît să spui,
cel a cărui viaţă se scurge pentru că se scurg din ea cei care-o umpleau,
cel care nu vrea să moară pentru că viaţa îi este datoare,
cel care nu se iubeşte,
cel care nu urăşte.

Ăsta, de fapt, eşti tu, cel care ai ajuns cu lectura pînă aici şi ai pus punct în locul meu

Anunțuri

Despre împăcare

Aş vrea să urlu, dar n-am în faţă decît o foaie de hîrtie. Şi, chiar de-ar fi fost aliniaţi înaintea-mi, ca-n faţa unui pluton de execuţie, oameni, tot n-aş fi ştiut la care dintre ei să urlu. Toţi mi-au greşit şi tuturor le-am greşit, toţi m-au trădat şi i-am trădat pe toţi fără excepţie. Probabil aş fi cerut o oglindă şi i-aş fi cerut socoteală nenorocitului care m-a adus în starea asta. Dar îi anticipez reacţiile: ştiu că mi-ar fi rîs în nas, sfidător. Nu mi-ar fi vorbit, n-o face niciodată, ci doar m-ar fi privit înapoi, cu ochii ăia metalici, reci, tăioşi. Aşa că nu-i cer nimic: nici socoteală, nici poveţe, nici compasiune. Trebuie să învăţăm să nu cerem nimic de la nimeni. Şi asta cît mai repede! N-aţi observat cum ni se petrece viaţa? Începem prin a ni se da fără să cerem şi sfîrşim prin a cere fără să ni se mai dea. De aia lecţia renunţării trebuie învăţată: pentru ca atunci cînd vom cere cu disperare şi vom fi ignoraţi cu dispreţ rugăminţile noastre ignorate să doară mai puţin. E mai bună acum o rană a sufletului, într-un trup tînăr, obişnuit cu poveri, decît mai tîrziu, cînd abia vom fi în stare să ne purtăm de grijă. Renunţarea e ca un joc al forţării limitelor: în fiecare zi cît mai puţin, la fiecare ceas încă un pas mai departe de ceilalţi şi mai aproape de tine. Ai să ştii că ai ajuns la destinaţie atunci cînd, privindu-te-n oglindă, în loc să urli îţi vine să rîzi. Destinaţia aceea e împăcarea cu sine. Unii ajung mai devreme, alţii mai tîrziu, cei mai mulţi niciodată.

Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.

Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”

Preambul la mîntuire

Uneori îmi spun că n-ar mai fi nimic de salvat. Alteori, în bezna de nepătruns, mi se pare că mai văd o licărire palidă, un firicel de lumină, şi-mi zic că merită să încerc. Să încerc, ca şi cum aş avea puteri magice, să suflu peste pîlpîirea aceea plăpîndă şi s-o transform într-o torţă care să străpungă şi să alunge tot întunericul. Dar umbrele sînt înşelătoare şi, după o vreme, cînd eşti gata să crezi că pericolul a trecut, le vezi cum se încolăcesc în jurul firelor de lumină, înăbuşindu-le. Un ţipăt stins, ca sfîrîitul sfîşietor al unui tăciune care-şi dă ultima suflare înainte să apună în întuneric. Dar poate că asta e şi mîntuirea: să nu salvezi nimic, să laşi totul să se stingă încet, pînă cînd viaţa, ca un abur cîndva dens, se va risipi în depărtări. Totul e să nu te mustre conştiinţa. Ştiu oameni care stau cu dulapurile pline de cadavrele celor pe care i-au nenorocit şi n-au nicio problemă de conştiinţă. Dacă tu te întristezi chiar şi atunci cînd te cerţi pe tine însuţi, cum crezi c-ai să le faci faţă celorlalţi, cum crezi c-ai să-i faci faţă sinelui tău scîrbit de tine? Să ştii că oamenii se împart în cei care-şi trăiesc viaţa privind în urmă şi cei care şi-o trăiesc privind înainte. Tot pendulînd între cele două tabere, ai să sfîrşeşti prin a fi unul dintre cei care nu şi-o trăiesc deloc. Oare n-ar mai fi chiar nimic de salvat?

Cadavre în oglindă

Cine să te mai înţeleagă? E clar că ţi-ai pierdut minţile. E clar că pentru tine singurul leac pe lumea asta e pustietatea. Du-te şi trăieşte singur, ascuns de lumea asta care s-a deschis înaintea ta ca o burtă de peşte, să te primească şi pe tine înăuntru. N-ai vrut să stai acolo. Ţi s-a părut că pute, ţi s-a părut că vei pieri în încîlceala aia de maţe şi spini arcuiţi. Ce-ai crezut? C-o să te-nţepe şi-o să curgă sîngele din tine ca dintr-o perfuzie… Pic, pic, pic. Gata, n-a mai rămas nimic, are faţa albă ca pereţii Mitropoliei. Să vină un pictor! Să deseneze cineva ceva pe chipul ăsta schimonosit! Desenaţi un zîmbet, să rînjească acum dac-a refuzat s-o facă în viaţa aia a lui cît un capăt de aţă. Care-aţi tras, ticăloşilor, prea tare de fir? Ia să numărăm nodurile! Unul, doi, trei, patru… 444, 555, 666… E plin de înnădituri, nici de mirare că s-a prăpădit! S-a agăţat săracul de viaţă… Numai uită-te ce unghii are, ca nişte căngi de şerpar! Şi la ce i-or fi folosit dacă n-a fost în stare să rămînă în lumea asta? Nu zic, e greu, mai ales cînd ţi-au fost tăiate aripile, dar alţii cum se descurcă? Ei cum au învăţat să se foiască în burta aia împuţită? Lor cum de nu li se întoarce stomacul pe dos de fiecare dată cînd respiră? Ce zici? Nu-s vii? Îs vii, uită-te la ei cum şi-au cusut pleoapele cu spinii peştelui şi cu firul tors din vieţile altora şi cum şi-au îndesat bumbac în urechi şi în nări! Să nu vadă, să nu audă, să nu simtă. Uite-i cum orbecăie! Asta fac toată ziua: foiesc încoace şi încolo, sub carapacea de solzi strălucitori care i-a ademenit dintru început aici. De-ar şti ei ce se află dincolo… De-ar simţi, măcar o dată, în loc de umezeala asta putredă, căldura tămăduitoare, dătătoare de viaţă a soarelui… De-ar şti ei unde-s ceilalţi, ceilalţi pe care ei îi credeau morţi… Ce zici? Nu-s morţi? Păi şi ăst din urmă de i-au pictat rînjetul acela pe faţă, nici el nu e mort? E mort, pentru ei e mort, mort de-a binelea. De aia l-au şi lăsat să se ducă să pustiască împreună cu ceilalţi. Cine să-i mai înţeleagă?

Numai de nu s-ar lua după urmele lui…

Anotimpul deşertăciunii

Punct şi de la capăt. Cum punct şi de la capăt? Ai terminat ceva ce se cerea terminat ca să ai ce începe? Nu, dar e mai uşor să abandonezi atunci cînd te simţi sleit de puteri decît să duci lupta pînă la un bun (sau rău) sfîrşit. Secretul e să nu ştie nimeni ce şi cînd ai început. Aşa te fereşti şi de vorbele răutăcioase, şi de povara celui care se simte urmărit de nişte ochi din umbră. Cu un nou început dobîndesc şi o nouă putere, pe care-o arunc repede peste mormanul de regrete, nemulţumiri şi neîmpliniri. Din asumarea eşecului răsare speranţa. E o formă de supravieţuire. Sînt un perfecţionist care ştie că perfecţiunea nu există şi-aş muri dacă m-aş încăpăţîna să nu las lucrurile neterminate. Utopiile tale sînt distopiile mele şi invers. În mod paradoxal, vlaga mea vine din neputinţa mea perpetuă, nu din vreun succes facil şi provizoriu: îmi trag seva nu din ce pot să fac, ci din ce nu pot să fac. Mai bine muşc din suferinţă ca dintr-o pîine caldă decît s-alerg după cîinii care umblă cu covrigii fericirii-n coadă. E mai bună o moarte pe cîmpul de luptă decît una în braţele persoanei iubite. Ştiu, ambiţia e nesănătoasă, dar e singura cale-n viaţă pentru cei născuţi în anotimpul deşertăciunii. În noi nu e niciodată cald şi bine.

Despre bucurie, în şoaptă

Dacă nu ţi-a fost dat să ţi se întîmple, lucruri bune nu ţi se vor întîmpla. Poţi tu să aştepţi oricît. Sau, cum ar zice englezii, făcînd din răbdare o virtute, “good things come to those who wait”. Ei, pe naiba! Aştepţi sau nu aştepţi, tot aia! Dacă ţi-a fost hărăzit răul şi necazul, aşa cum altora le-a fost hărăzit huzurul, mai bine ia-le în braţe ca pe-un prunc care-ţi oferă bucuria de-a fi părinte. Fără scrîşniri. Jupoaie-le de toate măştile, caută-le frumosul, admiră-le ce-au mai respingător în ele, joacă-te cu ce-au mai copilăros şi învaţă din ele! Învaţă că ţie, spre deosebire de ceilalţi, lucrurile bune nu ţi se întîmplă din afară, ci dinăuntru. Din afară vine doar răul şi de aia e bine să te fereşti de oamenii care-şi afişează bucuriile cu ostentaţie. Bucuriile acestea, oricît de provocatoare, sînt mici. La fel şi cei care le poartă. Bucuriile adevărate nu şad la marginea drumului, aşteptînd nerăbdătoare să fie culese. Ele cer migală şi,  oricît ar părea de paradoxal, te consumă, te vlăguiesc, te aduc în pragul nebuniei, te împing pe buza prăpastiei şi te supun unor chinuitoare exerciţii de echilibristică a suferinţei în tăcere şi a disperării fiinţei. Şi cînd totul pare să se fi pierdut, iar tu să te fi dăruit, cu o moliciune neînţeleasă, pierzaniei, în tine renaşte speranţa, ca o gheară strîmbă bine înfiptă în şi pe acest pămînt. Va fi primul semn că, pentru tine, bucuriile se cer dinăuntrul tău şi nu se aşteaptă din afară. Va fi, totodată, şi ultimul.

Viaţa mea

Sursa: wordsart.wordpress.com
Sursa: wordsart.wordpress.com

Viaţa mea înseamnă o mîţă şi cîteva persoane. Asta-i tot. Cînd e vorba de ei, nimic altceva nu mai contează: nici loc de muncă, nici cine ştie ce contract nemaipomenit, nici bani, nici concedii, nici excursii, nici oameni, nimic, nimic, nimic. Ei sînt totul, sînt totul meu. Din ei mă compun şi mă descompun de fiecare dată cînd unul dintre ei face pasul înainte. Pînă acum l-au făcut doi. Unul într-un început de octombrie, cînd eu eram prea copil să-mi dau seama ce-a fost durerea aia pe care-am simţit-o pe dinăuntru, ca o smucitură neaşteptată, iar celălalt într-un început de decembrie, după ce mi-a cîntat la telefon – şi nu e o metaforă! – despărţirea. Tot ce simţeam pentru ei s-a reîntors, ca un reflux, în mine şi apoi s-a revărsat, tăcut, în ceilalţi. Ceilalţi care-au rămas. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu înţelepciunea, aproape sînt convins că n-are, dar cu cît înaintez în vîrstă îmi dau seama, din ce în ce mai conştient, de două lucruri: că din ce în ce mai puţini oameni încep să conteze pentru mine şi că, dintre toate amintirile care s-au strîns ca-ntr-un sertat în mintea mea, din ce în ce mai puţine încep să le echivaleze, ca intensitate a trăirii, pe cele pe care le am alături de cei care mi-au umplut şi-mi umplu viaţa. Dar viaţa mea se scurge, ca nisipul dintr-o clepsidră, pentru că se scurg din ea cei care-o compuneau. Rămîne golul, golul ăla de sticlă, prin care poţi vedea ca-ntr-un ochi de apă limpede. Rămîne neputinţa. O neputinţă care nu se poate materializa şi căreia vrei cu ardoare să-i găseşti o formă tocmai pentru a-i putea pune capăt. Ce şi cum să faci să oferi mîngîiere unor fiinţe din ale căror trupuri ştii că viaţa se scurge încet, încet pentru că sînt prea bolnave şi prea slabe ca s-o mai ţină acolo? Să nu poţi răspunde la întrebarea asta. Asta-i neputinţă în stare pură.

Mi se scurge viaţa pentru că se scurg din ea cei care-o umpleau; şi mi-am dat seama că eu nu ştiu să funcţionez în afara lor. Sînt o dublură a propriei mele fiinţe, sînt ca oglinda unui copil care-a desfăcut o jucărie şi a rătăcit din piesele de rezistenţă. La o eventuală reasamblare, nimic nu va mai funcţiona ca înainte.

Despre excese (XLVIII)

matrix-system-failure-790112Nu toţi avem nevoie de reţete de succes în viaţă ca să funcţionăm bine. N-avem nevoie nici să ne sufoce binevoitorii cu pateticele lor sfaturi despre cum să facem să reuşim şi cu atît mai puţin să ni se ofere ca exemplu gratuit, cu vieţile lor perfecte ca o poză de vacanţă pe o plajă exotică. Pentru unii dintre noi, tabloul vieţii nu e chiar aşa de reuşit. Ne compunem şi recompunem din greşeală pentru că nimeni nu ne-a învăţat, cînd eram mici, s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să extragem din ea, ca pe măduva dulce dintr-un os îndărătnic, esenţa pilduitoare. Desigur, ni s-a spus, proverbial, că „omul din greşeli învaţă”, dar nu ni s-a spus şi cum. De cele mai multe ori am asistat, voluntar sau nu, la expozeuri despre reuşită, despre succes, despre biografii perfecte şi poate tocmai de aia am ajuns să cred că toate astea nu-şi au rostul. La ce bun? Oare omul, aproape instinctiv şi cu mici excepţii,  nu se află într-o permanentă căutare a binelui şi, deci, a reuşitei? Nu vrea el să-i fie bine? Ce nu caută omul e eşecul! Şi totuşi eşecul face parte din viaţa noastră poate mai ceva ca succesul! Aşa că, dragi binevoitori, acum să vă văd! Cum îi facem faţă? Să ne spună generoşii sfătuitori ce-i de făcut, dar să ne scutească de discursul zgîriat de-atîta minciună senină cum că „totul va fi bine”, „data viitoare o să-ţi iasă” sau că „fiecare greşeşte”. Învăţaţi-ne despre cum vindecăm rana unei victorii închipuite şi a unei ratări trăite, despre cum găsim resurse în noi ca „să trecem peste” şi să o putem lua, din nou, de la capăt. Căci noi nu sîntem ca şopîrla care, rămasă fără coadă, aşteaptă, prin binecuvîntarea geneticii, să-i crească înapoi. Pe noi fiecare ciunţire ne urîţeşte, ne înrăieşte şi, cel mai grav, ne ia definitiv speranţa. Şi, cum se spune că speranţa moare ultima, vă daţi seama că noi, cei cărora succesul nu ne-a făcut cu ochiul sau sîntem noi prea miopi ca să-l dibuim, umblăm ca nişte cadavre ambulante strînse bine în giulgiuri menite să ne ascundă greşelile de peste timp, căutînd ceva. Nu, n-aţi ghicit. Noi nu căutăm succesul.

First Aid Kit sau Sunete pentru rănile sufletului

Din trusa lor de prim ajutor, surorile Johanna şi Klara şi-au zis că ceea ce n-ar trebui să lipsească niciodată e muzica. Aşa că şi-au făcut o trupă care se cheamă chiar aşa, First Aid Kit, şi scot de-acolo sunete menite să repare rănile sufletului. Într-una din ultimele lor piese, Blue (2012), de pe albumul The Lion’s Roar (2011), este narată povestea omului care alege să trăiască într-o singurătate binecuvîntată, o singurătate dorită, o singurătate asumată, rodul unei iubiri neîmplinite sau, în cel mai optimist caz, al unei iubiri care s-ar mai putea împlini în moarte. Cînd ceea ce considera dragostea vieţii ei se prăpădeşte într-un accident de maşină, năpăstuită, rămasă în viaţă – deci lăsată în urmă, părăsită – ia o decizie asupra căreia nu revine decît cînd şi cînd, în cîteva momente care o surprind rătăcind în faţa oglinzii:

Then you just decided love wasn’t for you
And every year since then
Has proved it to be true

După ce el i-a murit, ei i-a rămas viaţa, o viaţă peste care timpul s-a aşternut în voie, ca praful pe un bibelou uitat într-un colţ de vitrină. Deci o povară.

Dent May sau cum să-ţi fluieri propria moarte

În copilărie, Dent May cînta în diverse coruri bisericeşti din Mississippi

Cum e să cînţi despre moarte şi, în acest timp, să te cuprindă o stare de bine care să te însoţească şi după ce melodia se va fi terminat? O ştie cel mai bine cîntăreţul american Dent May, care în 2010 a lansat piesa That Feeling, adică acel sentiment pe care l-a trăit ani de-a rîndul, al morţii în singurătate, fără nimeni la căpătîi. Pînă cînd… Pînă cînd a găsit pe cineva care să simtă la fel şi care să-l convingă că nu trebuie să fugim de sentimentele noastre, ci dimpotrivă, numai îmbrăţişîndu-le le putem înţelege şi accepta.

Indicii despre cum a ajuns Dent May în starea asta ne dă tot el şi, la cum arată lucrurile, pare că sămînţa gîndului rău, a sentimentului negru, e în fiecare dintre noi, gata-gata să încolţească:

I had a job and I was bored, days were long
So I bought a guitar and put that feeling in a song
I made a song with that feeling
Don’t run away from that feeling

Nu vă e frică, fluieraţi-vă sfîrşitul şi, dacă aveţi inspiraţie, puneţi-l în versuri:

Gin Wigmore sau cîntec pentru îngeri

După Bukola Emelida şi So Beautiful, dedicată mamelor, am promis că voi reveni cu o melodie care să cînte şi dragostea de tată. Am găsit-o – nu ştiu însă dacă prea tîrziu, poate chiar la timp sau poate prea devreme – în vocea şi durerea cîntăreţei neozeelandeze Gin Wigmore. Povestea din spate e una sfîşietoare, iar voi să ştiţi că urmează să ascultaţi o melodie născută din inima împovărată şi în suferinţă a unei adolescente care, în loc să plîngă, a început să cînte. Imaginaţi-vă distanţa dintre Argentina şi Noua Zeelandă şi cît v-ar lua vouă să călătoriţi de pe un continent pe altul. Morţii nu i-a luat decît cîteva minute să străbată drumul ăsta şi să-i dea Virginiei Wigmore vestea că tatălui său i-a fost refuzată o ultimă rază de soare şi o ultimă privire înapoi, spre viaţă, provocînd-o pe tînăra atunci de 16 să facă o promisiune parcă prea îndrăzneaţă pînă şi pentru un om în toată puterea: „I won’t let you fade from no minds” e versul repetat din Hallelujah (2004), o melodie cu care tînara compozitoare Gin Wigmore avea să se impună la un concurs internaţional de compoziţie, învingîndu-şi cei 11.000 de concurenţi.

Hallelujah a strîns în cîteva strofe durerea unui om prea crud să înţeleagă moartea şi nedreptăţile ei, făcînd din aceasta un prilej de a-i aduce mulţumiri unui căruia nu i-a fost alături atunci cînd a murit:

Hallelujah for these eyes to see your painted life
Hallelujah for the touch of skin to skin with mine
Hallelujah for this mind that keeps our souls combined
Hallelujah for this life that let me be your child

Vă las cu trei minute şi jumătate de durere, dar şi cu credinţa exprimată de către Gin Wigmore în ultimul vers al melodiei dedicate tatălui ei: „You’re a man who I believe will never die”.

Saint Motel sau aspiraţia nimicului

Membrii trupei americane Saint Motel

Nu numai dragostea se proslăveşte în cîntec. Unii proslăvesc moartea, alţii singurătatea, dar puţini sînt cei care îi înţeleg şi aprobă. Cum să glorifici ceva ce, aparent, e împotriva firii umane? Trupa indie Saint Motel pare să fi descusut în amănunt caracterele semenilor lor şi, în At Least I Have Nothing (2012), a hotărît că şi cei care dispreţuiesc mulţimile, însoţirile sau compania altora merită un cîntec, numai al lor. A înţeles cel mai bine că aspiraţia nimicului nu e la îndemîna oricui şi că nu oricine căzut pradă însingurării primeşte şi binecuvîntarea nimicniciei. Să nu-ţi doreşti nimic şi să obţii ceea ce-ţi doreşti înseamnă să fi reuşit să-ţi struneşti milităreşte propria fiinţă, să o educi întru o fericire a însingurării numai de tine ştiută:

Finally I’ve got nothing called home
I know the true joy of sorrow
Of which I’m sharing alone

O piesă excelentă de la Saint Motel pentru cei cărora numai flacăra nimicului le mai aprinde sufletul:

Yoann Lemoine sau fuga ca dovadă de curaj

Woodkid

Dacă v-a plăcut trilogia Lord of the Rings, atunci şi videoclipul regizat de Yoann Lemoine va fi, fără nici un dubiu, pe gustul dumneavoastră. Dar nici melodia nu e, în nici un caz, de lepădat: debutează dramatic, cu nişte clopote care anunţă fie un început, fie un sfîrşit. Urmează ritmuri alerte şi agresive, menite să ţeasă o intrigă care să te ţină captiv. Povestea însă e relativ simplă: dincolo de dealuri e speranţa. Dincoace, domneşte întunericul, iar măruntaiele pămîntului pe care păşeşti colcăie de monştri subterani. E bine că ţi-e frică, asta înseamnă că simţurile-ţi sînt treze, că letargia resemnării nu te-a atins. Urmează calea dictată de soare, el îţi va fi ghid în această călătorie în care, la o primă evaluare, sorţi de izbîndă nu există! În mod paradoxal, de data aceasta, fuga e singura dovadă de curaj posibilă. Aşa că:

Run Boy Run! This world is not made for you
Run Boy Run! They’re trying to catch you
Run Boy Run! Running is a victory
Run Boy Run! Beauty lays behind the hills

Run Boy Run (2012) poate fi interpretată ca o metaforă a Răului în societatea contemporană. Vă las cu încă un videoclip de excepţie al celui care pe scenă îşi zice Woodkid (Copilul de lemn, adică) şi care, se pare, pe 1 iunie va concerta în Bucureşti. Printre alte creaţii ale sale, se numără videoclipuri pe care cu siguranţă le ştiţi, ale artistei Lana del Rey, Blue Jeans şi Born to Die.

Ane Brun sau despre o geneză în patru acte

Ane Brun, pe coperta albumului It All Starts With One

Ane Brun este, fără îndoială, un artist desăvîrşit. Abilităţile sale vocale sînt completate de iscusinţa de care dă dovadă atunci cînd cîntă la chitară şi de simbolistica pe care o adaugă versurilor atunci cînd compune. Ultimul său album, It All Stars With One, lansat în toamna anului 2011, le include pe toate cele de mai sus, în zece piese absolut încîntătoare. Mai mult decît atît, pentru patru dintre acestea, Ane Brun, sfătuindu-se cu regizorul Magnus Renfors, a hotărît un alt destin, făcîndu-le parte integrantă a unui scurt-metraj în patru acte, intitulat One. Din descrierea făcută pe site-ul cîntăreţei, One este „un musical apocaliptic în patru acte despre o crimă comisă sub aparenţa unui spectacol, în care toate celelalte personaje, cu excepţia celui principal, ştiu cum se va sfîrşi totul. Trei dintre cele patru părţi sînt deja disponibile sub forma unor videoclipuri, primul lansat fiind Do You Remember. Ne este înfăţişat un bătrîn  dormind şi care, brusc, este trezit de bătăile ritmate ale unor tobe şi de vocea a celei ce pare a fi o fostă iubită  care-i cere socoteală pentru trecutul său şi moştenirea pe care o va lăsa în urmă, cînd sfîrşitu-i se va fi împlinit:

Do you remember when we forgot
How to smile at each other
To believe that the other
Wants only what’s good for you

Aşa începe, de fapt, spectacolul morţii celui care n-are ştiinţă despre asta: cu răscolirea amintirilor şi cu aducerea în prezent a tot ceea ce cîndva îl ţinea în viaţă.

Pînă să apară întregul musical, alte două părţi ale sale pot fi vizionate pe site-ul artistei, http://anebrun.com/videos/, fiind vorba de One şi Worship, melodii superbe despre care cu siguranţă voi scrie şi aici.

Despre excese (XLV)

Cînd au fost toate dragoste şi cînd au devenit toate ură? Se vindecă rănile prezentului cu amintirile frumoase ale trecutului?

Încă mai există prin lume naivi care cred că doi oameni, dacă împart acelaşi acoperiş, se şi iubesc. Nici nu vă imaginaţi cîte măşti poate purta ura şi de cîte ori ea trece, perfid, drept dragoste.

O mîngîiere – suavă, ca un vînticel cald de primăvară care-ţi mîngîie obrajii – e, de fapt, nevoia celui care urăşte de a-şi confirma, fizic, repulsia. Sărutul de noapte bună e,  de fapt, răceala unor buze care vor să simtă răceala obrazului pe care-l ating. Plimbarea, în amurg, a două mîini împletite e, de fapt, expresia destinului tragic care-a înrobit două suflete, forţîndu-le să fie unul povara celuilalt.

Niciodată să nu vă fie frică de moarte aşa cum ar trebui să vă fie frică de singurătatea în doi.

Dragoste pe patul de moarte

Ce povară mai apăsătoare decît aceea de a-ţi trăi tinereţea cu sentimentul premonitoriu că sfîrşitul celui pe care-l iubeşti este aproape? Oare cum şi unde s-a pierdut aşa curînd speranţa că veţi muri împreună, aşa cum se spune prin basme, la adînci bătrîneţi?

Some Die Young (2012), melodia cîntăreţei iraniene Laleh Pourkarim, începe cu o promisiune făcută celui iubit pe patul de moarte, promisiune pe care pînă şi cei mai curajoşi dintre noi ar face-o cu greu, cu tremur în glas şi lacrimi în ochi. Dar Laleh o cîntă, răspunzînd parcă unei rugăciuni rostite şoptit de iubitul muribund: că îi va duce povestea mai departe şi îi va păstra dragostea vie cît îi va sta în puteri. Încearcă totuşi să-şi ascundă tristeţea, într-un ultim efort de încurajare şi de răsădire a unei false speranţe:

Some die young
but you better hold on
So many things I need to say to you

Tîrziu, resemnată, cere, în schimb, ca prin moartea lui să i se dezvăluie măcar motivul pentru care moartea îşi face adesea culcuş şi în grădinile înverzite ale unui suflet tînăr.

Despre excese (XLIV)

„Dragostea mea, te iubesc. Te iubesc cu aceeaşi pasiune cu care te urăsc. Te iubesc pentru că-mi aparţii, pentru că nimeni nu-ţi seamănă. Te iubesc pentru că te ocupi minuţios de mine, fără încetare. Te iubesc pentru că ar fi să murim împreună. Şi, în sfîrşit, te iubesc pentru că, mulţumită ţie, viaţa mea scurtată este pe zi ce trece tot mai extraordinară. Înainte nu plîngeam de emoţie privind frumuseţea cerului; nici măcar nu-l vedeam”. (Pascal de Duve)

Casă unui nefericit

Nu ştiu dacă să se considere privilegiat sau, dimpotrivă, pestiferat, cel care a cunoscut oameni iremediabil nefericiţi. Privilegiat, pentru că oamenii aceştia nu stau de vorbă aşa, cu oricine, oricînd, şi pestiferat pentru că există marele risc ca atunci cînd nefericirea – mai mult decît cel căruia îi e dat să o trăiască – îl alege întru confesiune, să se lipească de el ca o boală incurabilă. Iar cu bolile incurabile nu e de glumit. Trebuie să le iubeşti mai mult decît orice pe lumea asta: ele îţi redefinesc începutul, ele îţi hotărăsc sfîrşitul. Prins între a trăi nefericit şi, în cel mai bun caz, pur şi simplu a trăi, ai putea duce o viaţă compusă din sforţări paliative, menite să rupă strînsoarea. Dar unde să mai caute bucuria vieţii, mulţumirea de a trăi cei cărora nefericirea li s-a strecurat, ca o căpuşă, sub piele? Cît să mai reziste pînă la Marele Abandon, pînă cînd, cu braţele grele şi obosite, să răspundă îmbrăţişării? Că doar aşa, privat de posibilitatea binelui, bolnavul ar putea să continue: pompînd sîngele vieţii, din inima Răului care l-a atins, spre inima sa plăpîndă. Va simţi amăreala pelinului atunci cînd va fi aşezat la masa omenirii ca să se înfrupte din bucuriile vieţii, va iubi durerea pentru că e singura dovadă clară că trăieşte, va prefera însingurarea pentru că e darul cel mai de preţ pe care nefericirea ţi-l poate face.

Cînd, în sfîrşit, de se va găsi şi leacul pentru boala lui, va nega orice posibilitate prin care să poate fi, din nou, ca ceilalţi, adică fericit. Pentru că ar renunţa la prea mult, pentru că ar renunţa la toate acele lucruri şi sentimente care, altfel, nu i-ar fi fost dat să le trăiască.

Agnes Obel sau despre moarte, cu dragoste

Agnes Obel, în fotografia de pe coperta albumului Philarmonics (2010), realizată de Mali Lazell

Ca să înţelegi pe deplin muzica interpretei daneze Agnes Obel nu e suficient să ştii că-i plac Alfred Hitchcock şi Edgar Allan Poe. Ar trebui să stai de vorbă cu ea şi să afli de unde vine sobrietatea aceea unică pe care o aşază cu atîta calm în versurile sale şi cine-a înzestrat-o cu darul de-a cînta despre moarte cu o aşa delicateţe încît ideea sfîrştului inevitabil să nu mai sperie parcă pe nimeni.

Philarmonics (2010), de pe albumul cu acelaşi nume, e o melodie despre moarte, cu detalii care răscolesc:

He fell down, just to drown (…)
As the water took him over
Filled his lungs inside out

Dar în Philarmonics Agnes Obel cîntă despre moarte cu dragoste, pentru că, de data asta, moartea nu e o pierdere, ci o eliberare. Iar sinceritatea solistei – acompaniată de pianul său – anunţînd bucuria sfîrşitului e, pur şi simplu, dezarmantă.

Philarmonics rămîne o baladă melancolică ce te face să-ţi doreşti ca pe ultimul drum, în loc de oameni dragi, să-i ai pe Agnes Obel şi un pian care să-ţi cînte numai ţie. Asta pentru că ştii că de vorbă cu ea n-ai să stai niciodată.