Farsele de 1 aprilie, nesărate sau prea sărate?

Pesemne că iau viaţa prea în serios ca să mă amuze o minciună ce în final se dovedeşte, prin autodenunţare, nevinovată. Nu văd rostul unor astfel de glumiţe fără gust şi fără miză, mai ales pentru cei înspre care au fost direcţionate. Însă nici autorul n-ar trebui să se lase cuprins de prea mult entuziasm la constatarea că jocul său actoricesc, punerea sa în scenă funcţionează. Spuneţi-mi ce anume e constructiv în a-i provoca celui din jurul tău un disconfort, o emoţie negativă pentru ca mai apoi, cînd constatăm că a suferit îndeajuns, să-l iertăm, să-l facem să revină la sentimente mai bune? Mă tem că răspunsul, indiferent de explicaţia care-l însoţeşte, e unul negativ, iar singurii beneficiari sînt autorii farselor şi, eventual, cei care le-au fost complice.

Cît despre victimă, la dezvăluirea adevărului, va oscila între dezamăgire, răsuflu eliberator, indiferenţă sau răzbunare, regretînd, făţiş sau pe ascuns, că a irosit un moment de sinceritate pe o minciună… tradiţională.

Cît despre păcălici, va fi rîs cu poftă pentru cîteva ceasuri ori o zi, savurîndu-şi din plin făcătura. Căci lungi sau scurte, minciuna are picioare frumoase. Nu-i aşa, dragi farsori?

Anunțuri

Limba lungă a presei

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.

Despre excese (XXIX)

Cele zece porunci ale Patronului

1.    Eu sînt Patronul, şeful tău; să nu ai alţi şefi în afară de mine!
2.    Să nu-ţi faci şef cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini ei!
3.    Să nu iei numele şefului tău în deşert!
4.    Adu-ţi aminte de ziua şefului şi măcar sună-l!
5.    Cinsteşte-l pe şeful tău sau pe şefa ta, ca să-ţi fie bine la locul de muncă!
6.    Să nu-ţi ucizi şeful!
7.    Să nu fii desfrînat!*
8.    Să nu furi! **
9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva şefului tău!
10.  Să nu pofteşti nimic din ce este al şefului tău!

*ţie ţi-o trage numai şeful şi nimeni altcineva.
**tu trebuie să trăieşti după principiul „şeful a dat, şeful a luat”.

PS: nemulţumiţii şi-au depus deja cererile de concediu cu plata în natură moartă.

Vezi şi Excesul 14.

Bucuria de a fi murit

„Există vreun avantaj în a trece drept mort? Fireşte. M-am gîndit mai întîi la invitaţiile acelea pe care îţi vine un chef nebun să le refuzi: scuzele inventate sună întotdeauna fals şi, fiind mort, nu mai trebuie să inventezi minciuni. La serviciu, nu-ţi mai poate nimeni reproşa absenteismul. Colegii, în loc să spună despre tine cele mai îngrozitoare lucruri, vorbesc despre persoana ta cu emoţie şi nostalgie, mergînd pînă-ntr-acolo încît să te regrete.”

Amelie Nothomb, Drept de viaţă şi de moarte, Polirom, Iaşi, 2008, p. 26

Later edit: recomand, cu foarte multă căldură, La Roux – „In For the Kill”