Fratele cel Mare stă mereu la pîndă

Cred că două întrebări care ar trebui să stăruiască în mintea noastră atunci cînd ne apropiem de încheierea unei etape – şi nu ar fi înţelept să ne vedem de drum dacă nu ne-am răspuns la ele – sînt „Ce rămîne după?” şi „Iar acum încotro?”. În ceea ce mă priveşte, acestea două s-au dovedit calea cea mai bună spre învăţare, iar răspunsul la ele ne poate oferi liniştea în circumstanţe care altminteri ar trebui să producă mustrări de conştiinţă (desigur, pentru cine are una!). Şi iată-mă din nou în faţa celor două întrebări, de această dată răspunsul solicitîndu-mi-se în scris. Aşadar, ce rămîne după?

Rămîn teancuri de ştiri pe care, spre bucuria mea, pe măsură ce semestrul se încheia, consumam din ce în ce mai puţine rezerve de cerneală roşie.

Rămîn mesajele scrise, tot spre bucuria mea, cu îngrijorarea că undeva s-ar putea strecura o virgulă nelalocul ei.

Rămîne o seară în care m-aţi întrebat ce mai fac.

Rămîn întîlnirile întîmplătoare pe stradă.

Rămîn multe alte lucruri, întîmplări şi situaţii ce nu pot fi cuprinse în 2000 de semne, însă, cel mai important e că rămîne o conştiinţă împăcată la gîndul că a făcut tot ce i-a stat în puteri să vă sprijine şi îngrijorată că începe să nu mai ţină pasul cu voi, dar, ca un atlet a cărui voinţă se pune de-a curmezişul trupului istovit, se menţine vie datorită tinereţii şi prospeţimii voastre.

Înainte să porniţi la drum, faceţi exerciţiul acesta al celor două întrebări, cernînd prin sita memoriei neghina regretelor şi păstrînd numai amintirile frumoase, căutînd miezul bun şi descotorosindu-vă de tot ce-a fost găunos.

Oriunde vă poartă paşii, cu oricine v-aţi însoţi, orice aţi deveni, nu uitaţi însă că Fratele cel Mare există pentru fiecare din noi, iar Fratele cel Mare stă mereu la pîndă. Cum le-am spus şi altora înaintea voastră, totul vă este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Luaţi tîrnăcoapele şi loviţi în lutul minţii cît este moale, cît încă sînteţi visători, pentru că visătorilor li se iartă orice.

Reclame

Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.

Amintiri din bancă

Am avut astăzi o restanţă. Cum erau doar trei studenţi într-un amfiteatru de aproximativ 200 de locuri, am avut posibilitatea (şi de timp, şi de spaţiu) de a mă plimba printre bănci şi de a citi ce, ani de-a rîndul, diverse generaţii de tineri au lăsat înscris pe lemnul care le-a sprijint cîndva coatele şi unora şi capetele. Pentru că unele înscrisuri erau prea lungi (pesemne note de curs), iar altele puţin lizibile, le redau mai jos pe cele pe care-am apucat să mi le notez din primul rînd de la fereastră.

În prima bancă a poposit o filosoafă sau filosof: „Love has nothing to do with happiness”. Apoi două ameninţări (?) cu moartea (?): „Mârţu [semnul crucii]” şi „Blumi [semnul crucii]”. Mai încolo, în coadă cu o inimă străpunsă de-o săgeată stătea scris „Plictiseală”. Apoi un dialog: „I miss highschool!” şi „I totally feel you”. Într-una din bănci cineva a ţinut să-şi imprime fericirea pe lemn: „I’m going to America!!!”. Mai încolo un agramat sau, bănuiesc eu, o agramată: „Culcăte! Urâtule!”. Mama ei de cratimă! Altcineva avertizează: „Nu veniţi la Jurnalism! Cheltuiţi ani şi bani degeaba!”. Declaraţii de dragoste în italiană: „Te amo!”. Altcuiva îi arde de jurnalism cetăţenesc şi-şi scrijeleşte pasiunile care-l mistuie: „Jurnalism 2.0”. Careva sigur a ascultat muzică pe-aici: „One day, baby / We’ll be old…”. „Fuck school”. După celebra replică o dăm din nou pe filosofie: „Nici să nu iubeşti, nici să nu urăşti (Schopenhauer)”. Plictiseală la examen şi constatări stranii: „Nu ştiu nimic şi totuşi ştiu”. Apoi din seria de întrebări care nu se pun niciodată profesorului, dar se scriu pe bănci – „Mai ai de mîncat kkt?”. Unii au ajuns la dipserare: „Putrezim în facultate!”. Alţii plîng după mami: „Vreau acasă!”. Resemnare: „Same shit, different day.”

La următoarea restanţă am să-mi fac timp şi pentru al doilea rînd de bănci.

Facebook şi patimile limbii române

Din ce în ce mai puţini
Din ce în ce mai puţini

Am acceptat asta dintotdeauna: fiecare cu maniile lui.  Dintre ale mele, una e exprimarea corectă. Indiferent de limba în care am vorbit vreodată, întotdeauna am avut grijă – uneori poate în mod excesiv, că de aia e manie! – să nu comit vreo gafă care să mă compromită iremediabil. Aşa ceva nu preocupă pe toată lumea şi într-un alt text chiar am şi scris despre cei care nu-şi pun frîu limbii atunci cînd încep să vorbească într-un alt idiom. I-am bănuit că ar avea un „tupeu lingivistic” nemaipomenit şi că, din punctul meu de vedere, înregistrează oarece dezechilibre între simţul limbii pe care o vorbesc şi simţul ridicolului. Dar nu despre ei voiam să scriu astăzi, ci despre dojenile pe care le-am primit zilele astea. Sintetizînd, mi se reproşa faptul că m-ar preocupa mai degrabă aspectul formal al exprimării decît conţinutul ei, adică mai mult cum (mi) se spune decît ce (mi) se spune. Contextul era dat de mesajele de felicitare distribuite ieri pe Facebook cu prilejul aniversării zilei onomastice de către cei care se numesc Andrei, Andreia sau Andreea. Unele sunau cam aşa: „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani Andreea!!!!!”, „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani la toţi Andreii” etc. Eu, în  loc să apreciez urarea sinceră (!), am reclamat lipsa virgulei acolo unde aceasta ar fi trebuit să separe vocativul de celelalte cuvinte ale enunţului, dar şi absenţa sau, dimpotrivă, utilizarea excesivă a semnului exclamării după asemenea felicitări.

Cum aceste mesaje circulau pe Facebook, observaţia mea n-a fost considerată pertinentă, aşa cum nici greşeala prea gravă. În spirit de glumă, mi s-a sugerat să iau legătura cu reprezentanţii reţelei de socializare pentru a mi se oferi un pix roşu virtual cu care să fac corecturile necesare prin postările celorlalţi. „La urma urmei, e Facebook!” Da, din păcate, Facebook e asociat cu precădere cu un gen de comunicare informală care permite acceptarea greşelilor de limbă ca şi cum acestea ar fi o cerinţă intrinsecă a platformei. Mai mult, sub acest pretext, mulţi consideră că ei, de fapt, ştiu să scrie corect, numai că aici nu se mai obosesc să o facă pentru că n-ar fi vorba de nimic oficial.

Aşa cum văd eu lucrurile, a scrie cu greşeli (doar) pe Facebook sau altă reţea de socializare nu e cu nimic mai puţin grav decît cel de a vorbi sau scrie cu greşeli „în viaţa reală”. Argumentul unora, cum că „e contul meu, fac ce vreau, scriu cum vreau”, e egoist şi reducţionist. O fi al tău, dar limba (română) e una şi a tuturor românilor, iar mesajele care sînt publicate pe Facebook se distribuie foarte uşor şi sînt citite în scurt timp de foarte multe persoane. Popularizarea (prin share) a unor mesaje care conţin greşeli de gramatică dovedeşte (1) că cel care a compus textul e incompetent şi (2) că nici cel care îl distribuie în continuare nu stă mult mai bine în această privinţă. Am mai scris şi cu altă ocazie despre campaniile-concurs idioate de pe Facebook, cu mesaje formulate greşit, şi vă las şi acum să vă delectaţi cu un text distribuit pe Facebook sub aparenţa unei campanii umanitare:

Campanie umanitară agramată
Campanie umanitară agramată

Din fericire, persoana care a distribuit mesajul are doar 94 de prieteni, însă l-a distribuit de pe pagina ~~Pentru Fete~~, care are 56,841 de “likes” şi 173,839 de “talking about this”, avînd ca sursă o altă pagină, Te iubesc si PUNCT ., cu 1446 “likes”. Acum imaginaţi-vă la cîte persoane a ajuns acea exprimare [din acel mesaj] care trădează agramatismul unora şi cîte dintre acestea riscă să-l citească şi să-l preia ca şi cum ar fi unul corect…

În fine, ceea ce cred eu că nu înţeleg unii e că Facebook nu e mIRC şi că nu ne mai aflăm la adăpostul anonimatului care poate scuza sau ascunde aproape orice. Însemnătatea şi utilitatea Facebook nu sînt întotdeauna chiar cele pe care i le acordăm noi şi, că să vă faceţi o idee despre ce este, realmente, această reţea, găsiţi pe Manafu.ro un grafic cu informaţii (din 2011!) care poate o să vă facă să vă mai citiţi o dată mesajele înainte de a le publica pe Facebook. Curînd, dacă nu deja există şi la noi ca practică, unul dintre criterii la angajare va fi prezenţa online a candidatului pentru obţinerea unei anumite slujbe. În alte părţi aceasta deja există şi, dacă nu mă credeţi, citiţi ştirea asta, despre cum exprimările deficitare, mitocăneşti sau chiar cu greşeli de gramatică sînt o bulină neagră pentru cei care îşi caută un loc de muncă (ce presupune şi activităţi de scriere).

Grija pentru limba română ar trebui să fie ca grija pentru chestiunile de igienă: aşa cum atunci cînd ne afişăm în public încercăm să fim cît mai prezentabili, la fel ar trebui să procedăm şi atunci cînd ne afişăm pe Facebook. Se pare însă că nu toţi cei care au acces la o reţea de socializare au acces şi la una de canalizare.

Viaţa ca un spam

Am dat click, din greşeală, pe folderul Spam al adresei mele de e-mail de pe Yahoo. Intenţia a fost să părăsesc locul imediat pentru că acolo ajung, zice-se, mesajele nedorite, un fel de paria pentru căsuţele de e-mail. M-am uitat peste textele care făceau precizări cu privire la subiectul discuţiei şi unele dintre mesaje erau atît de îmbietoare, atît de prietenoase, încît le-aş fi schimbat cu altele din Inbox. La urma urmei, mesajele nesolicitate, dar solicitînd diverse („să faci aia”, „nu uita să-mi trimiţi aia”, „vezi să nu aia” şi tot aşa), tot spam se cheamă.

De exemplu, cineva, adăugînd şi un fişier e-mail-ului, trăgea o concluzie, pesemne după o analiză îndelungată: „Your ex must really hate you”. Mă tem că au trecut prea mulţi ani cît să îmi mai poarte ranchiună, dar, oricum, apreciez avertismentul. Şi, în imediata apropiere, adică vreo două ceasuri mai încolo, un altul: „I think you have to deal with it somehow”

Apoi, cîteva mesaje cu sfaturi de viaţă – „this has been how to start your new life” (Lăsaţi-mă să termin cu asta şi promit că imediat după mă ocup şi de voi!) şi „Cum să faci bani de-acasă” (Păi nu reuşesc să fac bani nici mergînd la muncă, darămite trîndăvind! Deşi, dacă mă uit în jurul meu…)

Altul, supărător chiar – „Catch the moment to kill 1mpo0tence!” (Să vă fie ruşine, la vîrsta mea?!) şi unul care chiar mă lua la întrebări, sper că nu pe tema asta… – „Is this true?” (Chiar trebuie să răspund?)

După alte cîteva cu idei de cadouri pentru consoartă – „Parfumuri cu reduceri pînă la 50%, 43% reducere pentru o Trusă completă de machiaj”, „Trusă de machiaj profesională – reducere 30%” – vine şi bomba – „În legătură cu factura Dvs.” Gata, totul pînă la bani şi mai ales lipsa lor. Check all şi Delete. Are you sure you want to permanently delete the selected message(s)? Şi atunci am căzut niţel pe gînduri.

Morala: în Spam să nu intraţi niciodată, nici măcar din greşeală!

Un articol interesant despre spamming găsiţi aici. Eu vă las doar schema realizată de autor, pe un exemplu elocvent:

La mulţi ani?

28…

de ierni friguroase, de responsabilităţi noi, de procente tăiate din salariu, de prieteni care mi-au trimis mesaje de felicitare, de persoane cărora nu le răspund la telefon, de gînduri negre şi tot atîtea luminoase, de zîmbete forţate şi tot atîtea sincere, de fapte bune, de motive să le mulţumesc unor oameni, 28 de ani.

Aş zice că azi aş putea să mă bucur. Aşa, fără motiv.

Aceeaşi budă, neuitatele femei

Ce mai ascund budele femeilor (2)

Ciclul „Animala noastră cea de toate zilele” continuă. Graţie amabilităţii reporterului nostru, aflat, ca de fiecare dată, în mijlocul evenimentelor, avem noutăţi cu privire la Ce mai ascund budele femeilor.

 

Cititorii fideli ştiu despre ce vorbim, dar reamintim mesajul descoperit, cu ceva vreme în urmă (21 noiembrie), într-o budă din Barcelona, Spania: „Nu mînca animale! Carnea înseamnă crimă! Fă-te vegetariană!”.

 

În acest weekend, în aceeaşi budă, după o lună de zile, iată şi reacţiile:

 

Postul Crăciunului i-a căzut cam greu vegetarienei noastre
Postul Crăciunului i-a căzut cam greu vegetarienei noastre

 

  1. „La poya también es carne! Que hago me hago lesbiana? Tonta!” („Şi pula nu-i tot carne? Ce vrei? Să mă fac lesbiană? Proasto!”)
  2.  „Las plantas tienen vida también y tu se la quitas. Eres igual de asesina, tonta!” („Şi plantele au viaţă şi tu le-o iei! Tot o criminală eşti şi tu, proasto!”)
  3. „Los animales tambien comen otros animales, que les gusta la carne, payasa!” (Şi animalele mănîncă alte animale, pentru că le place carnea, caraghioaso!)
  4. „Pobrecita, dejadla en paz. Si no puede comer el rabo de su novio, ya tiene suficiente castigo!!” („Lăsaţi-o în pace, sărăcuţa! Dacă nu i-o poate mînca prietenului ei, e pedepsită suficient!!”)
  5. „La dieta tiene que ser equilibrada! Asi como la cadena alimenticia” („Dieta trebuie să fie echilibrată, ca lanţul trofic!”)
  6. „Tus muertos! Me como yo! Viva la carne!” („Morţii mă-tii!” Mănînc eu! Carnea să trăiască!)