Pagini rupte dintr-un jurnal de dor

Mi s-a spus „Buen viaje!”
Număr cu înfrigurare ore care nu mai vor să treacă. E iarăşi unul dintre acele prilejuri în care noţiunea de timp mă macină cu relativismul ei. De cele mai multe ori însă, schizofrenia astă mă prinde pe la înmormîntări sau, oricum, ocazii, în esenţa lor, nefericite. Numai atunci stau agăţat de acele ceasului, într-o joacă incertă, cînd înainte, cînd înapoi. Să văd cum se termină. Într-un punct mort, fireşte, deşi mă prefac întotdeauna că habar n-am dinainte care o să fie finalul. Am schimbat atîtea mijloace de transport în comun încît aş putea să afirm, în starea de prăbuşire fizică în care mă aflu, că am zburat cu trenul, iar că avionul a tras în Gara de Nord. Seara tren, vreo şase ore. Pălăvrăgit – deşi n-aş fi avut voie, din raţiuni de odihnă – alte cîteva ceasuri, tot vreo şase. Dimineaţă, tramvai, blat, vreo 4-6 staţii. Moment de respiro. Creieri atrofiaţi de teama unei amenzi. Noroc cu şapca, nu se vede mai nimic. Piaţa Unirii. Despărţire. Bilet de autobuz, linia „expres”, 7 lei. Aeorport Otopeni. Henri Coandă. Şapte ore de aşteptare, şapte covrigi. Aşa mi-am promis. Undeva am greşit numărătoarea, rămăsesem cu unul. Diferenţă de fus orar? Încă nu, totuşi. Telefon sinucigaş. Nu-i fac această plăcere, îl omor eu. M-am omorît, în fapt, pe mine. Roaming neactivat, deja mi-s în Barcelona. Ce-nseamnă din oră-n oră? Am pierdut autobuzul. Articulat, că celelalte nu duc unde vreau eu. Ezit. Evident, nu pot rămîne aici. Indicaţii, sugestii. În spaniolă. Nu ascult nimic în afară de melodia cuvintelor. De ce-am plecat, de fapt, acum patru ani? Găsesc motive şi mi-e ciudă. Rămîn cu o hartă în mîini. Cadou. Nu cobor unde mi s-a spus, Plaza España mi se pare mai nimerită. Metrou. Străzi largi, promenade. Dialog româno-catalano-castilian: „Hola, he vorbido con algu en el aeropuerto….”. Mă corectez. De la capăt. Estació de Barcelona Sants. Monede. Telefoane, nervi răsuciţi la maxim. Mă gîndesc la ţărăncile care-şi spală ţoalele pe gîrlă şi le storc în forţă, prin răsucire. Capul meu e un covor făcut grămadă. Izbîndă. Promisiuni gratuite. Din nou aşteptare, din nou tren. Două ore. Urmează Lleida Pirineus.

Barelona Sants – Lleida Pirineus. Salida: 22.00. Llegada: 00.15
Timpul, din nou. Iluziile şi obsesiile mele s-au strîns în aceeaşi clepsidră. Două ore nu pot fi alungate pe geamul trenului. La urma urmei, nici n-ar fi legitim, poate unii oameni adoră ceasurile petrecute în glăsuirea trenului pe şine. Să decidem care or fi nebunii. Aparent şi normativ, spaţiul şi timpul nu-s din plastilină. Şi totuşi, amintirile prăfuite s-au scuturat singure de colbul uitării şi s-au năpustit asupra retinei. Trag şapca mai pe ochi, intimitatea ardorii nu poate fi maculată într-o gară, doar dintr-o slăbiciune. Nervi, muzică, imixtiuni. Doi adolescenţi, români. Un buric pîndeşte de sub o bluză fără stare. Iritare. Mă tulbură din nou uşurinţa cu care unii găsesc vulgaritatea drept dezinvoltură. Unghiile apasă căştile în urechi, cît mai adînc. „Los pájaros no pueden ser enjaulados”. Cît mai înspre timpan. Şi cum fac să-mi anulez simţurile? Conversaţie telefonică alături. „Patatín, patatán”. Zău că mi se par mai fireşti decît „Bla, bla, bla”. Manresa. Aici am stat, cîndva, o jumătate de oră, aşteptînd un tren. Acel cîndva parcă s-a consumat ieri, iar jumătatea de oră s-a dilatat cît să acopere o veşnicie. Românii mei mănîncă în vagonul-restaurant de alături şi se ghiftuiesc cu Cola. Mi i-am asumat fără tăgadă, deşi îmi par gălăgioşi şi lipsiţi de maniere. Nimeni nu-i analizează, suspect, în afară de mine. De fapt, controlorul parcă şi-a arătat şi el nemulţumirea. Se cunoşteau, mi-am zis. Complicitatea, oricît de discretă, e trădată de priviri. Cu siguranţă nu e prima dată cînd străbat acest drum împreună. Barcelona – Manresa – Lleida Pirineus. Mă hrănesc cu deliciul de a nu fi developat întocmai unei fotografii. Mi se vorbeşte în catalană, răspund monosilabic, nu vreau să mă dezvălui. Sîngele meu e ceva între vulnerabilitatea cernelii simpatice şi imuabilitatea răcelii unei reptile. Încă. În gara din Lleida mă abandonez ca un fluture firav într-o pînză de păianjen elaborată îndelung. Patru ani s-au comprimat imperceptibil, mă predau, năpădit de amintiri. Absorb, bulimic, tot. Nici n-am plecat. Sînt gata să păşesc. Lleida.

Lleida mea

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

Nu, Lleida nu încurajează exerciţii exhibiţioniste. Lleida doar demonizează simţurile într-atît încît te hazardezi la jocuri funambuleşti cu tine însuţi. În vecinătatea confortabilă a alienării laşi garda jos, renunţi la vigilenţă şi te mîngîi cu bucuria anonimatului. Dacă vreţi, găsiţi aici discreţia unei camere de bordel respectabil, cu Lleida amanta care ştie întotdeauna ce vrei, cît stai şi cînd revii. Pe mine m-a întîmpinat cu ce ştia că-mi place mai mult. Străduţe înguste, cît să-i forţeze pe oameni să-şi zîmbească atunci cînd se întîlnesc, în încercarea de a-şi face loc de trecere. O melodie amăgitoare a cuvintelor rostite complice în spaniolă. Un soare care să mă învăluiască, ştiindu-mi hachiţele siderale. Mi-au fost drog şi suficiente. Fericirea frugală e singura care poate mîntui omul de păcatul existenţei, al curgerii, al timpului. În Lleida vînătoarea de efemeride ia sfîrşit; stare abulică autoindusă.

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?
De nu, prin Lleida să nu treceţi.

Despre lucruri mărunte
Frumuseţea unui oraş nu stă în opulenţa impregnată în fiecare colţ de bulevard, la fel cum nici frumuseţea unui text nu stă în calofilie. Accesele de reducţie ale unora sînt alarmante: iubesc un oraş aşa cum iubesc o haină şic. Lleida n-are răbdare cu astfel de ageamii. Îi tratează, dintru început, cu miros greu, înţepător. Îi claustrează, forţîndu-i să-şi găsească alinare în mărunţişuri, îi injectează sistematic cu o doză de ignoranţă. „Nimic de făcut, nimic de agreat, nimic… nimic… nimic”. În faţa lor, oraşul se consumă abuziv, într-o formă precară de ataşament. În afară de cele cîteva „repere turistice”, de altfel bagatelizate prin expunere şi recomandări excesive, Lleida se întinde nud la picioarele vizitatorilor. Le acceptă paşii grăbiţi, de la Seu Vella înspre Gardeny şi înapoi, pe Calle Mayor, pentru cumpărarea de suveniruri şi alte marafeturi. Aparent, oferta a rămas aceeaşi, la a doua mea sosire pe tărîm spaniol. Totuşi, Lleida, într-o curgere de patru ani, şi-a mai ostoit din pasiuni. La universitate abia dacă se mai fumează ţigări, nici vorbă de altfel de „fumuri” mai îndrăzneţe, laboratoarele de la Comunicare stau mai degrabă în întuneric. Nu regăsesc studenţii agitaţi pe care-i lăsasem în urmă. Anticipasem, dar n-am frînt iluzia decît în faţa confirmării. „Tinerei generaţii” i-am rezervat doar o arcuire de sprînceană. O să priceapă. Secunde de meditaţie. Revenirea într-un loc căruia simţi că îi aparţii şi de care ai fost rupt e act masochist. Îţi dăunează şi-ţi place. Am revenit. Acum nu mai descopăr. Doar constat. Lleida de acum e compusă din contraste şi analogii, după un reper, al meu. „Înainte… acum….” Acum, exceselor catalaniste nu li s-a putut sustrage nici un loc public. Acum, la Hostal Mundial am primit o cameră fără fereastră. N-am reuşit să-mi întîlnesc vechii prieteni, deşi ne-am imaginat pe toţi, în jurul unei mese, developîndu-ne istoriile personale. Cred, de fapt, că nu ne-am fi spus nimic, ci ne-am fi sorbit berea şi ne-am fi savurat ţigările, în tăcere. Şi ne-am fi despărţit fără să ne luăm la revedere. Doar ca să ne fie dor.

PS: amintirile sînt de-acum şase ani, dar la fel de vii ca şi cum spre Lleida m-aş fi pornit ieri.

Reclame

Lleida, un oraş ca o pîine caldă

Seu Vella, simbol catalan

Să vă spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă? Am mai scris despre asta aici, aici, aici, aici şi iar, aici, aici şi aici.

Vă spun atunci că Lleida a rămas la fel, deşi de vara trecută – de cînd ne-am spus adio pentru a doua oară, convinşi că n-o să ne revedem niciodată – n-am mai auzit unul de altul. A rămas la fel, adică binevoitoare, calmă şi caldă. O ştiu asta şi zecile de mii de români care locuiesc acolo, unii temporar, alţii luînd, în acest sens, hotărîri definitive. Nu le-a fost întotdeauna uşor şi adesea au avut de luptat cu discriminarea, purtînd după ei şi stigmatul imigrantului. Recunosc, în şederile mele în Catalonia, personal, nu m-am confruntat cu astfel de situaţii, poate şi din pricina mediului frecventat, ori poate discriminarea să se fi făcut acolo într-o manieră mai subtilă, mai greu perceptibilă.

O pîine fără discriminare

Însă ceea ce voiam, de fapt, să vă spun e o poveste despre o iniţiativă recentă minunată: 70 de brutării din Lleida (un oraş cu peste 100.000 de locuitori din Catalonia, Spania) au hotărît să servească pîinea clienţilor în pungi inscripţionate cu mesaje informative despre imigranţii care locuiesc acolo, porniţi să doboare prejudecăţile şi clişeele care circulă ca adevăruri pe străzile şi în minţile catalanilor. În acest fel, pe sacoşe vor putea fi citite datele reale despre numărul imigranţilor din comunitate, despre locurile lor de muncă etc. Iniţiativa brutăriilor e susţinută de Asociaţia Catalană pentru Cooperare şi Dezvoltare, de Breasla Brutarilor, de primărie şi de Guvernul catalan, tocmai pentru că se doreşte încetarea zvonurilor şi convingerilor false cum că imigranţii ar fi cei care iau în mod abuziv ajutoarele sociale destinate catalanilor sau că ar fi vinovaţii pentru colapsul din sistemul sanitar. În principal, lupta (autorităţilor) se dă împotriva impresiei generale existente cu privire la o aşa-zisă invazie a imigranţilor şi, în acest context, ideea promovării adevărului social despre imigranţi prin intermediul brutăriilor mi se pare excelentă, căci, nu-i aşa, de pîine are nevoie toată lumea. Să sperăm că, în felul acesta, va fi totuşi mai puţin circ.

Să vă mai spun că Lleida e unul dintre locurile mele de suflet, din acelea de care te îndrăgosteşti iremediabil, iar bucuria reîntîlnirii e întotdeauna şi negreşit sinceră şi imensă?

Mai multe informaţii despre această poveste găsiţi, în spaniolă, aici.

Pseudostories (III)

Nimic nou?

♦ Tarragona s-a umplut de turişti. Mai ales ruşi. N-ar fi o problemă pentru nimeni dacă ar şti măcar un cuvînt în altă limbă decît cea maternă.

♦ Colaborarea mea cu Catalan Journal of Communication and Cultural Studies s-a încheiat în mod oficial. Revistele ştiinţifice sînt mult mai complicate decît orice alt produs în print. Mai ales dacă te mănîncă să le promovezi online.

♦ Am vizitat Lleida, am copilărit în Port Aventura, mai urmează o ultimă plimbare prin Barcelona.

♦ Am ajuns să urăsc cutiile de carton mai ceva decît valizele. Nu sînt niciodată semn bun.

♦ AMR 12.

Din Lleida, cu drag (III)

Vedere spre Avinguda de Madrid
"La redonda" de pe Lluís Companys
Segre şi invitaţii săi
Tentaţia prezentului, fascinaţia trecutului
Segre şi Seu Vella
De pază

Asta a fost tot. Lleida, iulie 2011. Acum 7 ani…

Din Lleida, cu drag (II)

La răscruce de Calle Mayor (Carrer Major)
Lleida Pirineus, o gară în care îţi face plăcere să aştepţi pe cineva
Lleida Pirineus, vedere de pe pasarelă
Lîngă chioşcul de îngheţată sau, cum ar zice spaniolii, "al lado de la heladería"
Seu Vella, mîndria catalanilor lleidatani

O săptămînă bună

Sol, sol, sol…

Pesemne că eu şi marele Soare ne-am jurat credinţă veşnică pentru că, nu ştiu cum se face, el mă urmează oriunde mă duc şi eu îl urmez oriunde se duce. Cînd se întîmplă asta de atît de multe ori încît să ţi-o spună şi alţii, începi să crezi.

Octombrie 2008, Lleida, Spania: frig, frig şi ploaie.  Urma să ajung acolo şi fusesem avertizat să-mi iau haine de toamnă şi destul de călduroase. Din ziua în care am ajuns şi pînă în ziua în care am plecat, soarele a fost pe cer mai mereu, cu temperaturi de pînă aproape 30 de grade Celsius, de a scris şi presa lleidatană despre subita încălzire. Că s-a întîmplat aşa, cel puţin doi oameni îmi sînt martori. Nu-i aşa, Laura şi Mihaela?

Sfîrşit de octombrie, 2010, Iaşi, România: frig, frig şi ploaie. Urma să ajung acolo şi fusesem avertizat să-mi iau haine de toamnă şi destul de călduroase. Din ziua în care am ajuns şi pînă cînd am plecat, soarele a fost pe cer mai mereu. De data asta, martorii sînt mult mai mulţi.

Aprilie, 2011, Iaşi, România: frig, frig şi, cică, pe alocuri, ninsoare. Fusesem avertizat să scot hainele de iarnă, pentru că e frig rău. De cînd am ajuns şi pînă în ziua în care am plecat, soare mereu. După ce am ajuns înapoi în Tarragona, cei de-aici mi-au povestit că vremea a fost schimbătoare şi că în zilele de Paşte chiar a plouat.

Toate astea n-au nici o legătură cu mine. Toate astea au legătură cu faptul că urmează o săptămînă frumoasă. Nu-i aşa, Soarele meu?

Haza şi invitaţii (II)

Laura s-a cerut ca un copil să scrie la această rubrică unde, oricum, aş fi invitat-o să scrie, mai devreme sau mai tîrziu, adică în 2010. Şi s-a cerut ca un copil mofturos, căruia i se fac toate poftele şi căruia, momentan, îi e mai mult decît bine. Îi e atît de bine încît a uitat cum e să nu-ţi fie. Şi pentru că s-a întîmplat şi să nu-i fie, a hotărît să spună şi altora. Concluzia: tot ce-i bine păstrează numai pentru ea. Că dacă ne-ar spune, ne-ar face să ne fie rău.

O PLIMBARE NEAŞTEPTATĂ
By Laura Baban

Lleida, Spania,
Av. Catalunya, 16, 11, 1r
25002

Am plecat ameţită, mi-am uitat cheia, m-am întors, am uitat plicul unde am scris adresa companiei, m-am întors. În fine, ajung să chem liftul, mă gîndeam la ale mele, apăs 0, cu un gest mecanic. Coboară liftul, aud sunet de apă, mi se pare că nu e real, că iar aud sunete în capu’ meu.
Dar nu, s-a auzit apă, liftul a coborît în apă şi s-a oprit. Se deschid uşile liftului, în faţă uşă (cînd cobori la 0, uşa se dechide direct spre hol, sînt două uşi de fapt, dar ambele automate, la restul etajelor trebuie să împingi a doua uşă). Mă uit la ecranul care arată numărul etajului, cifrele roşii îmi arată -1. “Cum naiba?”, îmi zic, auzind încă clipocitul apei. La -1 n-ai cum să cobori, că trebuie să ai cheie, e blocat etajul, e parcare, din cîte ştiam eu. La -1 trebuie să fii “bazat” ca să ajungi. Deschid puţin uşa, scot nasul afară din lift şi văd un hol întunecos. Închid repede uşa şi încep să apăs butonul 0. Nu vrea, nu se aprinde, apoi 1, apoi 2 şi apoi 3. Mă uit la mine în oglinda din lift şi mă pufneşte rîsul, dar nu-i rîsul meu. Ajung la butonul 11, apăs, se închid uşile, respir uşurată, ajung la 11 şi-mi zic că o să cobor pe scări. În timp ce urcă liftul aud apa cum curge din fundul liftului şi cum cade în cealaltă apă. Sunet mai înfricăşător să-l auzi în lift nu există.
Mie niciodată nu mi-a fost frică de lifturi, acum îmi e. Ajung la 11, mi se face lene de coborît atîta pe scări, îmi revine curajul şi apăs iar 0. Liftul se pune în mişcare, merge uns. Nu mă mai gîndesc la ale mele, mă uit cu atenţie la cifrele ce se schimbă pe ecran 9,…6, 5 (Doamne, că greu se mai mişcă liftul cînd te uiţi la ecran)…2, 1, 0…-1. “Rahat!”, îmi zic. Iar sunetul de aterizare în apă. Iar mă uit în oglindă la mine, să-mi văd reacţia. Deci aşa arăt cînd îmi e frică. Apăs cu încredere butonul 11. Asta e, cobor pe scări. Dar butonul nu merge. Apăs 10, apăs 7, le apăs pe toate. Mă uit iar în oglindă. Nu, uite aşa arăt cînd îmi e frică…
Scot iar nasul din lift, ies cu totul. Se aude, pe lîngă lipăitul apei, o sforţare de lumină ce vrea să se aprindă. Pesemne că am activat senzorul, dar becul e stricat. Super. Ţin uşa liftului deschisă, mă uit în jur cu ce aş putea-o propti, nu cumva să plece liftul. Nu găsesc nimic, şi nici lumina nu-i destulă. Chem şi celălalt lift, măcar unu tot rămîne pînă văd eu dacă pot să ies de aici. Vine liftul celălalt, se opreşte în acelaşi sunet de apă. Cît de tare mă sperie sunetul ăsta…
Merg pe lîngă perete, pe unde mă duce coridorul, n-am alternative. Dau de o uşă mare. Parcă întîrzii să apăs clanţa. “Atîta îmi trebuie, să fie încuiată uşa…”, îmi zic în gînd. Dar nu, se deschide. Mă izbeşte un miros de închis, de motorină, de odorizant de maşină. Deci aici e parcarea. Aici e şi e doar puţin mai luminată decît holul.
Aud un hîrşîit, cineva dă cu mătura. Mătură nişte apă. Jur. Mama lui de sunet de apă. Se mai aude şi cu ecou. Mă gîndesc cu ironie că de-aş fi într-un film, acum ar porni isterică o alarmă. Ce s-ar întîmpla mai departe în filmul ăla, nu prea-mi vine să mă gîndesc. Îl văd pe cineva-ul care dă cu mătura după ce mă plimb puţin printre maşini. El un bărbat ce arată destul de dubios. Şi se uită la mine dubios. Şi evident, apă la picioarele lui.
Cred că scrie pe faţa mea că n-am maşină, deci nici cheie pentru lift ca să ajung la etajul ăsta. Sper că doar din causa asta se uită aşa. Îl întreb pe unde se iese de aici, el nu se opreşte din datul cu mătura şi-mi arată apatic o uşă de garaj, ce zic eu, la prima vedere, se deschide în sus, numai pentru maşini. Nu comentez, mă apropii şi văd că uşa asta mare are încorporată şi o uşă mică, de care iar mi-e frică să nu fie încuiată. Dar nu, şi asta se deschide. Simt lumina de afară. Simt frigul. “Libertate!”, îmi zic, şi-mi vine s-o iau la fugă.

Pentru că în România nu am lift. Pentru că în România nu am două lifturi. Pentru că în România n-am parcare sub casa bunicii.
Dar mai ales pentru că doar în România sînt obişnuită ca lucrurile să nu funcţioneze.

Publicitatea neconvenţională şi veceul convenţional

Pe locuri, fiţi gata, trageţi apa!

Puteţi practica săritura peste / pe lîngă / din / pe budă
Puteţi practica săritura peste / pe lîngă / din / pe budă

Acest magazin din Lleida (Spania) afişează, la vînzare, în aceeaşi fereastră, atît pantofi sport sau ghete, cît şi veceuri. Identificaţi, rogu-vă, strategiile de marketing care stau în spatele acestui „aranjament”! Cîteva sugestii:

a) Cei care vor sta pe budă, pentru diverse treburi (mai mici sau mai mari), se vor gîndi la pantofii pe care i-au văzut în vitrină (reţinînd, evident, numele firmelor producătoare);

b) Pentru un veceu achiziţionat, primiţi moca toate acele perechi de pantofi şi ghete;

c) Pentru toate acele perechi de încălţăminte cumpărate, primiţi cadou şi buda;

d) Este vorba despre un mesaj adresat sportivilor (mereu grăbiţi): „Nu uitaţi să trageţi apa!”

Mulţumiri Laurei pentru fotografie!

Gerontologie, gerontofobie, gerontofilie (I)

Ep. 1: Bătrîneţile mele

Simpozionul internaţional de Gerontologie Culturală (Universitat de Lleida, Catalunia, Spania, 16-18 octombrie 2008) a început surprinzător, cu o precizie atît de nefirească pentru spanioli, gazde deja cunoscute pentru lentoarea şi lejeritatea dovedite în circumstanţe chiar mai „fremătătoare” decît cea de faţă.

Prima zi de conferinţă, joi. Dis-de-dimineaţă, încă se mai fac înscrieri. Secretara mă chestionează în engleză (de unde vii, la ce tip de taxă te încadrezi, plăteşti şi pentru cina de rămas bun etc. etc.?), eu răspund în spaniolă. Inversăm însă limbile cînd ne despărţim. Îmi iau, cuminte, chitanţele, sperînd într-o ulterioară decontare în ţară, de la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice în Învaţămîntul Superior. Ar conta pentru cei de la CNCSIS dacă le-aş spune că nu mă interesează în mod deosebit nici decontarea, că Simpozionul m-a preocupat într-atît cît să nu devin penibil în faţa unui public (în majoritate de vîrsta a treia) din diverse ţări ale lumii şi că toată această tevatură s-a petrecut tocmai ca eu să revăd un orăşel care-mi sucise minţile cu patru ani în urmă?

Prefer să nu-mi răspund şi să aştept pe e-mail decizia lor. La urma urmei, nu toate interesele noastre sînt cosmetizate şi iau forma altor interese „mai puţin personale” (în rostiri penibile de genul „pentru binele vostru”, „mai mult pentru voi”, „am acceptat deoarece m-am gîndit la tine” et caetera)? Paranteza meditaţiei mele despre natura meschină şi egocentrică a fiinţei umane se închide brusc: „Hello, they will begin in a few minutes!”, mă avertizează cu o bătaie pe umăr o domnişorică pentru care limba engleză nu e atît de „duşmănoasă” ca pentru majoritatea spaniolilor. Rămăsesem, într-adevăr, singur pe coridoarele universităţii, cu ochii oglindiţi într-una din ferestrele care dau spre curtea interioară îmbrăcată în verde.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Urările de bun venit sînt întotdeauna plictisitoare şi false. Iar gradul de iritare pe care îl produc e direct proporţional cu timpul care li se dedică. De data asta, a fost cam jumătate de oră, suficient cît să-ţi cauţi numaidecît refugiul la o ţigară, în grădina pe care o ochisei mai devreme. Prilejul perfect pentru conversaţii liminare. În fapt, nici măcar. Alături îmi erau doar cîţiva studenţi ai Universităţii din Lleida şi cîţiva ţînci strecuraţi „ilegal” în grădină şi alungaţi de o femeie de serviciu şi un portar. 15 minute de pauză, dialogurile s-au legat pe hol, nu la ţigară. Vîrsta a treia nu fumează. Şi, din cîte constat, nici a doua, nici prima.

Va urma.

O săptămînă lleidatană (IV)

Despre lucruri mărunte

Frumuseţea unui oraş nu stă în opulenţa impregnată în fiecare colţ de bulevard, la fel cum nici frumuseţea unui text nu stă în calofilie. Accesele de reducţie ale unora sînt alarmante: iubesc un oraş aşa cum iubesc o haină şic. Lleida n-are răbdare cu astfel de ageamii. Îi tratează, dintru început, cu miros greu, înţepător. Îi claustrează, forţîndu-i să-şi găsească alinare în mărunţişuri, îi injectează sistematic cu o doză de ignoranţă. „Nimic de făcut, nimic de agreat, nimic… nimic… nimic”. În faţa lor, oraşul se consumă abuziv, într-o formă precară de ataşament. În afară de cele cîteva „repere turistice”, de altfel bagatelizate prin expunere şi recomandări excesive, Lleida se întinde nud la picioarele vizitatorilor. Le acceptă paşii grăbiţi, de la Seu Vella înspre Gardeny şi înapoi, pe Calle Mayor, pentru cumpărarea de suveniruri şi alte marafeturi. Aparent, oferta a rămas aceeaşi, la a doua mea sosire pe tărîm spaniol. Totuşi, Lleida, într-o curgere de patru ani, şi-a mai ostoit din pasiuni. La universitate abia dacă se mai fumează ţigări, nici vorbă de altfel de „fumuri” mai îndrăzneţe, laboratoarele de la Comunicare stau mai degrabă în întuneric. Nu regăsesc studenţii agitaţi pe care-i lăsasem în urmă. Anticipasem, dar n-am frînt iluzia decît în faţa confirmării. „Tinerei generaţii” i-am rezervat doar o arcuire de sprînceană. O să priceapă. Secunde de meditaţie. Revenirea într-un loc căruia simţi că îi aparţii şi de care ai fost rupt e act masochist. Îţi dăunează şi-ţi place. Am revenit. Acum nu mai descopăr. Doar constat. Lleida de acum e compusă din contraste şi analogii, după un reper, al meu. „Înainte… acum….” Acum, exceselor catalaniste nu li s-a putut sustrage nici un loc public. Acum, la Hostal Mundial am primit o cameră fără fereastră. N-am reuşit să-mi întîlnesc vechii prieteni, deşi ne-am imaginat pe toţi, în jurul unei mese, developîndu-ne istoriile personale. Cred, de fapt, că nu ne-am fi spus nimic, ci ne-am fi sorbit berea şi ne-am fi savurat ţigările, în tăcere. Şi ne-am fi despărţit fără să ne luăm la revedere. Doar ca să ne fie dor.

O săptămînă lleidatană (III)

Lleida mea

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

Nu, Lleida nu încurajează exerciţii exhibiţioniste. Lleida doar demonizează simţurile într-atît încît te hazardezi la jocuri funambuleşti cu tine însuţi. În vecinătatea confortabilă a alienării laşi garda jos, renunţi la vigilenţă şi te mîngîi cu bucuria anonimatului. Dacă vreţi, găsiţi aici discreţia unei camere de bordel respectabil, cu Lleida amanta care ştie întotdeauna ce vrei, cît stai şi cînd revii. Pe mine m-a întîmpinat cu ce ştia că-mi place mai mult. Străduţe înguste, cît să-i forţeze pe oameni să-şi zîmbească atunci cînd se întîlnesc, în încercarea de a-şi face loc de trecere. O melodie amăgitoare a cuvintelor rostite complice în spaniolă. Un soare care să mă învăluiască, ştiindu-mi hachiţele siderale. Mi-au fost drog şi suficiente. Fericirea frugală e singura care poate mîntui omul de păcatul existenţei, al curgerii, al timpului. În Lleida vînătoarea de efemeride ia sfîrşit; stare abulică autoindusă.

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

De nu, prin Lleida să nu treceţi.

O săptămînă lleidatană (I)

Mi s-a spus „Buen viaje!”

Număr cu înfrigurare ore care nu mai vor să treacă. E iarăşi unul dintre acele prilejuri în care noţiunea de timp mă macină cu relativismul ei. De cele mai multe ori însă, schizofrenia astă mă prinde pe la înmormîntări sau, oricum, ocazii, în esenţa lor, nefericite. Numai atunci stau agăţat de acele ceasului, într-o joacă incertă, cînd înainte, cînd înapoi. Să văd cum se termină. Într-un punct mort, fireşte, deşi mă prefac întotdeauna că habar n-am dinainte care o să fie finalul. Am schimbat atîtea mijloace de transport în comun încît aş putea să afirm, în starea de prăbuşire fizică în care mă aflu, că am zburat cu trenul, iar că avionul a tras în Gara de Nord. Seara tren, vreo şase ore. Pălăvrăgit – deşi n-aş fi avut voie, din raţiuni de odihnă – alte cîteva ceasuri, tot vreo şase. Dimineaţă, tramvai, blat, vreo 4-6 staţii. Moment de respiro. Creieri atrofiaţi de teama unei amenzi. Noroc cu şapca, nu se vede mai nimic. Piaţa Unirii. Despărţire. Bilet de autobuz, linia „expres”, 7 lei. Aeorport Otopeni. Henri Coandă. Şapte ore de aşteptare, şapte covrigi. Aşa mi-am promis. Undeva am greşit numărătoarea, rămăsesem cu unul. Diferenţă de fus orar? Încă nu, totuşi. Telefon sinucigaş. Nu-i fac această plăcere, îl omor eu. M-am omorît, în fapt, pe mine. Roaming neactivat, deja mi-s în Barcelona. Ce-nseamnă din oră-n oră? Am pierdut autobuzul. Articulat, că celelalte nu duc unde vreau eu. Ezit. Evident, nu pot rămîne aici. Indicaţii, sugestii. În spaniolă. Nu ascult nimic în afară de melodia cuvintelor. De ce-am plecat, de fapt, acum patru ani? Găsesc motive şi mi-e ciudă. Rămîn cu o hartă în mîini. Cadou. Nu cobor unde mi s-a spus, Plaza España mi se pare mai nimerită. Metrou. Străzi largi, promenade. Dialog româno-catalano-castilian: „Hola, he vorbido con algu en el aeropuerto….”. Mă corectez. De la capăt. Estació de Barcelona Sants. Monede. Telefoane, nervi răsuciţi la maxim. Mă gîndesc la ţărăncile care-şi spală ţoalele pe gîrlă şi le storc în forţă, prin răsucire. Capul meu e un covor făcut grămadă. Izbîndă. Promisiuni gratuite. Din nou aşteptare, din nou tren. Două ore. Urmează Lleida Pirineus.

O săptămînă lleidatană

Ce-am mai găsit în Lleida

1. Un post de televiziune nou, TV Lleida, care difuzează manele de-ale locului la ceas tîrziu în noapte:

Această Carmen Şerban lleidatană le zice cu foc despre dragoste şi bani
Această Carmen Şerban lleidatană le zice cu foc despre dragoste şi bani

2. Deşi era cald (27-28 de grade Celsius) şi gîndul iernii departe, pomi de Crăciun:

În Lleida am găsit toamnă, temperaturi de vară şi ppmi de Crăciun în magazinul „La Primavera”
În Lleida am găsit toamnă, temperaturi de vară şi pomi de Crăciun în magazinul „La Primavera”

3. Şantier

La cum îi cunosc de-acum pe catalani, nu m-ar mira ca dărăpănătura să devină obiectiv turistic sau în locul ei să se ridice cine în scurt timp o ditamai clădirea
La cum îi cunosc de-acum pe catalani, nu m-ar mira ca dărăpănătura să devină obiectiv turistic sau în locul ei să se ridice în scurt timp o ditamai clădirea