Pe scurt, ignoranţa

Prostia şi ignoranţa se trag amîndouă dintr-o lene a intelectului. Diferenţa e că în timp ce una e înnăscută şi, prin urmare, scuzabilă, cealaltă e dobîndită, apropriată, deci reprobabilă.

Reclame

Despre nesfîrşitele începuturi

Nu sînt în stare să termin nici un text. Scriu o frază, cel mult două şi dau înapoi. Asta mi se întîmplă de mai mult de-o săptămînă, cam de cînd mi-am propus să revin cu scrisul pe blog. Am recitit cărţi care, prin natura lor, mă provoacă la scris. Degeaba. M-am uitat la televizor, care are darul să mă enerveze teribil. Nimic, nici măcar triunghiul amoros Bahmuţeanu – Prigoană – Zăvoranu nu m-a „mişcat”. Am închis şi atît. Şi, previzibil, nici textul ăsta n-am să-l termin pentru că pur şi simplu, după cum deja am zis, nu mă simt în stare. Mi-e teamă că şi începuturile celelalte (de texte) o să rămînă aşa, sub forma unor semne de întrebare asupra unor probleme care mă frămîntă. Pentru că nu ştiu dacă voi reveni vreodată asupră-le, le aştern aşa, dezlînate, fără să atribui o logică anume. Ea există, însă mi-e lene să o scot la iveală:

(1) Am hotărît că în ţara asta nu mai vreau să fac nimic din ce nu merită (efortul). Ţara asta e ţara „la limită”, unde dacă vrei să faci ceva mai mult ţi se oferă două palme peste ceafă, ca să ţi să amintească unde ţi-e locul. Desigur, progresul există, dar de cele mai multe ori numai în cîrdăşie cu cei care deţin şi pîrghiile pentru a obţine aşa ceva, deci printr-un fel de prostituare a moralităţii, de îmbrăţişare a unei pecabilităţi de împrumut.

(2) Am citit undeva că oamenii care se simt în siguranţă din punct de vedere afectiv, cei care consideră că întotdeauna se găsesc şi soluţii pentru problemele care pot apărea, cei care se simt la adăpost în faţa primejdiei (afective, sociale sau de altă natură) au şi capacitatea de a acţiona altruist sau să dea dovadă de generozitate faţă de străini. La polul opus, cei care trăiesc într-o stare permanentă de instabilitate afectivă, oamenii care nu sînt siguri pe valoarea şi competenţele lor au tendinţa de a fi acaparanţi în puţinele relaţii pe care reuşesc să le închege cu semenii lor.

(3) Sînt oameni care nu merită nici măcar o secundă (din) compasiunea celorlalţi.

(4) Deşi ţin uşa de la bucătărie închisă, mirosul de nuci şi mere coapte învelite în aluat frumos crescut şi rumenit s-a strecurat pînă în sufragerie. Ce-i drept, l-a ajutat şi tîmplăria proastă care aduce orice adiere de vînt de-afară şi-n casă. Toată vara, cît a fost caniculă, mai mare dragul. Acum, cînd frigul ăsta umed s-a instalat, parcă nu-i mai văd nici un avantaj. Şi mai e şi plăcinta… Şi paharul de vin la care visez de cîteva ore… Împreună vom petrece o seară minunată, după o zi de lene plăcută.

(5) Încet, încet, viaţa mea începe să se schimbe. N-am atîta intuiţie ca să pot şti dacă în bine sau în rău, dar asta prea puţin contează. Dacă va fi în rău, nu-i bai, sînt obişnuit. Dacă va fi în bine, s-ar putea să-mi şi placă. Aşadar, important e doar că se schimbă.

(6) Am văzut azi-dimineaţă un album cu fotografii din tinereţea mea. Şi, în loc să fiu nostalgic faţă de anii aceia frumoşi, aşa cum ar fi trebuit, ideea de tinereţe mi-a stîrnit repulsie. Poate pentru că nu mă mai simt tînăr.

Jurnalul unui naufragiat în România (XVII)

Mi-e lene. De aproape o săptămînă, de cînd am scăpat de corectat ultimele teme ale studenţilor. De fapt, nu e doar lene, e lene şi lehamite. Pe unii îi pot înţelege, au licenţe şi disertaţii care să-i aducă într-o stare ca asta. Eu n-am nici o scuză onorabilă. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă aşa, fără chef de-a fi treaz. Din păcate, sînt o persoană matinală şi toată lenea asta îmi dăunează. Stau şi mă uit pe pereţi. Pe pereţii încăperii, pe pereţii Facebook-ului, pereţi să fie, că de cai verzi facem noi rost! Cîteodată mi se pare chiar mai distractiv decît privitul la televizor. E atît de redundant şi previzibil ce se întîmplă în ţara asta încît pînă şi o telenovelă o să ni se pară mai interesantă şi mai plină de neprevăzut. Cred că de-aici vine şi lehamitea: din oceanul ăsta de penibil în care sîntem băgaţi cu forţa, cu capul la fund, din nou şi din nou, să-i vedem şi să-i auzim pe analiştii şi politicienii patriei, care nu mai ştiu să facă distincţia între digestie şi excreţie, mîncînd căcat cît e ziua de lungă.

Am ajuns să nu vreau să văd fulare Burberry, deşi nici măcar n-am văzut unul vreodată, am ajuns să suspectez orice teză de doctorat de plagiat şi să văd cum ziare cîndva quality se întrec în caricaturi de doi lei care înlocuiesc subiectele de interes real pentru noi. Căutaţi-vă surse alternative de informare, e infectă lumea asta a presei, iar cînd daţi de-o oază de bun gust, fiţi egoişti, nu spuneţi şi altora, savuraţi-o în linişte, că nici nu se ştie cînd hienele vor declanşa atacul.

Sper să-mi treacă la un moment dat şi greaţa asta profundă de jurnalismul practicat astăzi, plin ochi de mizerii, deşi căcatul, pînă nu-l speli, tot o să pută. Cînd ziceaţi că vine sfîrşitul lumii?

Jurnalul unui naufragiat în România (XIV)

Un cadou pe care mi l-aş dori…

Iar e una din acele perioade din an cînd atît de multe lucruri aşteaptă să fie duse la bun sfîrşit şi cînd eu, ca un un făcut, mă aşez de-a curmezişul urgenţelor şi hotărăsc că cel mai bine ar fi să nu fac nimic. În astfel de sezoane, mai mult ca oricînd, îmi vine să mănînc mai des, mă uit la televizor fără să urmăresc ceva anume, contrăbăi după picanterii prin conturile de Facebook ale altora, mănînc (ştiu că am mai spus asta, dar, între timp, iar mi s-a făcut foame), îmi arde de plimbări şi tot aşa.

Mă uit la ceas şi-mi spun mereu că mai am timp. Mai am timp să corectez temele, mai am timp pentru completările seminarului de a doua zi, mai am timp să fac teste pentru proba teoretică a examenului auto, mai am, mai am, mai am… Cînd de fapt, tot ce am e iminenţa unei crize. Nu-i nimic. Abia o aştept. O voi înfrunta, aşa cum am făcut de fiecare dată şi am supravieţuit ca să povestesc. Victimele (care se ştiu) colaterale ale acestor „confruntări” deja îşi caută preocupări cît mai îndepărtate, inclusiv din punct de vedere spaţial, de mine. Cică aşa îşi asigură un trai mai liniştit, departe de isteriile pe care le poate genera acest tsunami de proiecte care îşi aşteaptă ultima sută de centrimetri pentru a fi începute şi, evident, încheiate.

Pînă atunci, mi-am adus aminte că am ratat ultimele episoade din Urzeala tronurilor şi parc-aş vrea să mă uit weekend-ul ăsta, pentru a XIV-a oară, şi la Stăpînul Inelelor. Este acolo o replică a înţeleptului Gandalf ce se potriveşte de minune cu sesiunea de examene – „You shall not pass!” –, numai că, înainte să le spun studenţilor mei asta, trebuie să mă decid care dintre ei să fie elfii şi care orcii.

Pseudostories (II)

Cum spuneam, nimicuri

♦ Vecina de la patru, cea cu strănutatul matinal, încă n-a reuşit să-şi depăşească recordul.

♦ Pe plajă, ieri, doi români – (aproape) morţi de beţi cum erau – au încercat o baie în mare. Din păcate, „plonjonul” în cei 10 centimetri de apă s-a soldat doar cu un nas julit în nisip.

♦ Gata cursurile, gata proiectele, de-acum lene. Nu că pînă acum n-ar fi fost vorba tot despre asta.

♦ Vecinii de alături s-au despărţit. Ori ei i-a fost tăiată limba.

♦ Camp Nou vs. Parc Guell de Gaudi, 1-0. Shamelessly admitting it.

♦ Pe final, un truism: viaţa e plină de surprize şi de căcat. Sau de surprize de căcat. E bine că avem totuşi de unde alege.

♦ And a nice obscenity: ╭∩╮( ̆ _  ̆ )╭∩╮

De sezon (nimic agreabil)

La mulţi ani 2010! Vă doresc un an plin de sictir şi depresii!

Sfîrşitul de an e chiar deprimant şi, oricît aş căuta, nu găsesc motive pentru care să mă bucur. Nu mă pot gîndi cu mulţumire la faptul că îmbătrînesc, chiar dacă e posibil ca asta să mă înţelepţească. Aş crede că, pînă la urmă, o să mă înnebunească. Ba chiar gîndul acesta începe să mă convingă că aşa va fi. Aşadar, în nici un caz să nu privim cu încredere spre viitor. La urma urmei, de unde atîta încredere şi care viitor? Ambele chestiuni prefer să le păstrez sub semnul întrebării, atîta timp cît numărul dezamăgirilor îl depăşeşte pe cel al împlinirilor. Mă găsesc priponit, ca un animal, în acelaşi loc de ani de zile. Doar cei din jurul meu se mişcă, înainte şi-napoi, alţii nu se mai întorc deloc, alţii nu mai pleacă, ci roiesc a ciudă în juru-mi. Zău că nici voi nu v-aţi declara mulţumiţi. Aşadar, iarna e pentru depresii, pentru stat în casă, băut şi ultima picătură de ţuică. Şi doar aşa pot apărea şi motive de veselie, întîmplătoare şi pasagere. Iarna e făcută pentru cei care se deprimă uşor şi care, pentru că ceilalţi se află într-o oarece perioadă de leneveală, nu mai au nimic de făcut, nimic să le ţină mintea ocupată sau, mă rog, distrasă de la tentaţia depresiei.
Nu, nu sînt depresiv. Nu, nu sînt deprimat. Pur şi simplu mă gîndesc cum ar fi să fii, pentru că mi se pare absolut deprimant ca, de fiecare Crăciun şi Revelion, să afişezi aceeaşi faţă tîmpă cu ochi zglobii, zîmbet care mai mult pare un rînjet desenat prost cu o cariocă, vorbe calde şi urări de bine. Puţin sictir n-ar strica. Cu siguranţă, e mai autentic.