Dorinţe

happinessMă dor ochii. Groaznic. Simt, în fiecare dimineaţă, de vreo două săptămîni încoace, o armată de pitici afurisiţi cum lucrează: cîteva zeci îmi înţeapă globii oculari cu ace pînă cînd privirea mi se pierde şi nu mai pot citi bine, iar alte zeci trag de pleoape în sus, proptindu-le în scobitori. După ce pe aceştia îi voi fi biruit, unii lucrează noaptea, alungîndu-mi visele frumoase şi aducîndu-mi în schimb, coşmarurile unei sesiuni care nu se mai termină. M-am săturat de corectat lucrări, de notat observaţii pe documente, de răspuns la mesaje care încep cu „de ce” şi se încheie cu „vă mulţumesc anticipat”… Curînd însă, cînd toate vor fi gata şi piticii vor fi murit, nu-mi doresc decît să reînvie ceilalţi pitici, ăia buni, care să-mi ţină ochii deschişi de plăcerea cititului şi care, imperceptibil, să dea ei paginile cărţilor care-şi aşteaptă lectura. Aştept să trăiesc, cu Pascal Quignard, Toate dimineţile lumii, ca Barbellion să mă lase să-i descopăr Jurnalul unui om dezamăgit, să mor de Foamea lui Knut Hamsun şi Zimmer să-mi spună cine-s eu din Regele şi cadavrul. Aş avea o vagă bănuială, dar să nu bag mîna-n foc…

Anunțuri

SUA vor avea prima bibliotecă publică fără… cărţi

Statele Unite ale Americii vor avea în Texas prima bibliotecă publică fără cărţi, numită – inspirat – Bibliotech. Numai cît am citit titlul şi mi-am imaginat un spaţiu (nu ştiu de ce) aseptic, înţesat cu monitoare care absorb privirile oamenilor şi m-am îngrozit. Fără motiv. La urma urmei, nu asta-i era digitală? Cărţile nu se mai aşază pe raft, ci în foldere organizate alfabetic, cronologic, pe domenii sau mai ştiu eu ce alte criterii… De pe coperte nu o să mai înlăturăm praful, ci cel mult o să dăm un refresh sau reload document atunci cînd vom întîmpina probleme. Cică dacă vrem să ne formăm o idee despre cum va arăta o astfel de bibliotecă, să dăm o fugă într-un magazin care comercializează produse Apple.

Sursa: http://www.mysanantonio.com/
Sursa: http://www.mysanantonio.com/

Ştirea completă o găsiţi aici, de unde am luat şi poza care să ilustreze cumva felul în care va arăta biblioteca. Cum văd eu lucrurile, pasul ăsta e unul important pentru dezvoltarea segmentului de e-book şi pentru forţarea editurilor să-şi regîndească strategiile de piaţă. Evident, pe termen lung, se vor modifica şi obişnuinţele de lectură şi consum de carte: oare ce va însemna mersul la bibliotecă, statul în bibliotecă, împrumutul de cărţi etc.? Pentru mine, de exemplu, dintre „zgomotele” pe care le asociez numai şi numai cu biblioteca e şuşotitul acela permanent şi răsfoitul paginilor. Cu bibliotecile astea fără cărţi o să auzim numai click-uri şi sunete de scroll. Aş vrea ca măcar liniştea să rămînă aceeaşi.

Voi cum vedeţi ideea unor astfel de biblioteci?

De-a valma

Visul de peste noapte (sau mai bine zis dinspre dimineaţă) m-a dat jos din pat fără să aştept să sune ceasul deşteptător. Se făcea că eram acasă, cred că prin preajma vreunei sărbători importante (singurele prilejuri care mă mai găsesc vieţuind pe-acolo) aplecat asupra unui lighean cu carne aburindă şi scoteam, cu tact, viermuşori care se agitau continuu. Unii pătrunseseră sub pojghiţa fină de piele semi-transparentă şi se mişcau anevoios, dar mai nervos, mai spastic. Eu însă, într-o seninătate deplină, îi scoteam, rînd pe rînd, afară, aşa cum odinioară, acasă, aplecat asupra unei coli albe de hîrtie, alegeam neghina din orez.

După ce m-am dezmeticit, am zărit pe una din crengile teiului din faţa blocului trei ciori. În timp ce suratele lor croncăneau de zor şi zburau într-o direcţie anume, ele, părînd plictisite de orice aventură posibilă, stăteau nemişcate, parcă-ntr-un efort de-a poza cuiva pentru o pictură care să le imortalizeze. Deşi parcă şi-aşa n-ar trăi destul…

Pierdut într-o lectură anume, mai ridicam privirea din cînd în cînd, să le verific, să văd dacă mai sînt acolo. Erau. Cînd am terminat paginile pe care mi le propusesem, mi-am dat seama că uitasem deja de ele. Am ridicat din nou privirea spre teiul de afară, spre locul unde se înghesuiseră ele. Fără să facă nici cel mai mic zgomot zburaseră. Am plecat spre şcoală cu iluzia c-am dezamăgit nişte ciori care s-au rupt de stolul lor ca să stea cu mine.

După ce a sunat şi telefonul m-am trezit de-a binelea.

(De) ce (nu) (mai) citim?

Lectura obligatorie şi lecturile obligatorii

Stau pe braţe cu vreo patru-cinci cărţi de jurnalism, media şi comunicare, toate ajutîndu-mă să structurez nişte prezentări tematice pentru studenţii mei. Selectasem din timp volumele şi temele pe care aveam să le abordăm la orele de seminar şi urma să iniţiez lectura. O lectură extrem de activă, cu ochii scanînd şi căutînd numaidecît esenţialul, corelînd teoriile cu exemple elocvente, căutînd validări pentru modelele propuse etc. În fine, o lectură zbuciumată, care de fiecare dată se derulează aproape contracronometru, tocmai pentru că ştiu că, făcute la timp, prezentările pot fi cu mult îmbunătăţite pînă în ziua în care urmează să fie susţinute. În fine, mi-a rămas aşa, ca un păcat, lectura asta fără tihnă, fără vreme de divagaţiuni, căzut pe gînduri sau pus în mişcare imaginaţia.

Vremea cititului

E un soi lectură cu o nuanţă de obligativitate, dar nu chiar în genul celei impuse, care îţi este dictată la şcoală, cu tine în bancă notînd volumul pe care trebuie să-l parcurgi pînă ora viitoare sau pentru vreo evaluare anume. Abia această modalitate de lectură de tip coercitiv (de care am avut, parţial, parte) o găsesc detestabilă şi non-lucrativă, deşi cel mai adesea ţi se spune că tu eşti unul dintre beneficiarii cei mai cîştigaţi de pe urma ei. E detestabilă pentru că e otravă pentru curiozitatea intelectuală, e non-lucrativă, pentru că activează mecanisme ale selectării şi memorării mecanice, întru îndeplinirea unei activităţi concrete, cu rezultate concrete, evaluabile şi evaluate pe termen scurt. Şi e ambele atunci cînd îţi e băgată pe gît de vreun prof care nu găseşte alt argument decît ăla coercitiv: „nu citeşti, nu treci!”. Cu alte cuvinte, e o lectură nocivă. Sigur că există riscul ca, fără nici o îndrumare, să nu mai citim nimic şi cel mult să răsfoim virtual paginile Facebook-ului, în căutare de cancanuri sau, selectiv, alte informaţii mai de preţ.

Lectura obligatorie probabil scuteşte profesorul de mustrări de conştiinţă (acolo unde încă mai există): „eu le-am zis că/ce trebuie să citească, dar dacă ei nu vor, eu ce-aş putea să fac?” Poate măcar să le (re)aminteşti că, dacă lectura obligatorie nu trebuie să existe, lecturile obligatorii există. Şi că, pentru o viaţă de om, lista e chiar lungă.