(De) ce (nu) (mai) citim?

Lectura obligatorie şi lecturile obligatorii

Stau pe braţe cu vreo patru-cinci cărţi de jurnalism, media şi comunicare, toate ajutîndu-mă să structurez nişte prezentări tematice pentru studenţii mei. Selectasem din timp volumele şi temele pe care aveam să le abordăm la orele de seminar şi urma să iniţiez lectura. O lectură extrem de activă, cu ochii scanînd şi căutînd numaidecît esenţialul, corelînd teoriile cu exemple elocvente, căutînd validări pentru modelele propuse etc. În fine, o lectură zbuciumată, care de fiecare dată se derulează aproape contracronometru, tocmai pentru că ştiu că, făcute la timp, prezentările pot fi cu mult îmbunătăţite pînă în ziua în care urmează să fie susţinute. În fine, mi-a rămas aşa, ca un păcat, lectura asta fără tihnă, fără vreme de divagaţiuni, căzut pe gînduri sau pus în mişcare imaginaţia.

Vremea cititului

E un soi lectură cu o nuanţă de obligativitate, dar nu chiar în genul celei impuse, care îţi este dictată la şcoală, cu tine în bancă notînd volumul pe care trebuie să-l parcurgi pînă ora viitoare sau pentru vreo evaluare anume. Abia această modalitate de lectură de tip coercitiv (de care am avut, parţial, parte) o găsesc detestabilă şi non-lucrativă, deşi cel mai adesea ţi se spune că tu eşti unul dintre beneficiarii cei mai cîştigaţi de pe urma ei. E detestabilă pentru că e otravă pentru curiozitatea intelectuală, e non-lucrativă, pentru că activează mecanisme ale selectării şi memorării mecanice, întru îndeplinirea unei activităţi concrete, cu rezultate concrete, evaluabile şi evaluate pe termen scurt. Şi e ambele atunci cînd îţi e băgată pe gît de vreun prof care nu găseşte alt argument decît ăla coercitiv: „nu citeşti, nu treci!”. Cu alte cuvinte, e o lectură nocivă. Sigur că există riscul ca, fără nici o îndrumare, să nu mai citim nimic şi cel mult să răsfoim virtual paginile Facebook-ului, în căutare de cancanuri sau, selectiv, alte informaţii mai de preţ.

Lectura obligatorie probabil scuteşte profesorul de mustrări de conştiinţă (acolo unde încă mai există): „eu le-am zis că/ce trebuie să citească, dar dacă ei nu vor, eu ce-aş putea să fac?” Poate măcar să le (re)aminteşti că, dacă lectura obligatorie nu trebuie să existe, lecturile obligatorii există. Şi că, pentru o viaţă de om, lista e chiar lungă.

Anunțuri