Profesor cu distincţie

Aprilie 2002. Cum priveşti dinspre catedră, în partea dreaptă, în prima bancă sînt eu, unul din cei vreo 50 de boboci care au ales, în vara anului 2001, să studieze jurnalismul. La catedră, Domnul Profesor nu stă locului defel, e cînd în picioare, cînd aşezat şi, fie că ne povesteşte despre limbile indo-europene, fie că ne vorbeşte despre manifestarea funcţiei poetice în discursul publicitar, îşi completează spusele cu exemple notate pe nişte pătrăţele galbene de hîrtie. „I like Ike. E şi fatic, şi poetic.”, spune plin de vervă. Mă las cuprins de entuziasmul care emană dinspre catedră, însă se pare că nu sînt suficient de pregătit şi pentru explicaţiile care însoţesc exemplul ales. În mintea studentului de anul I rămîn doar numele preşedintelui american şi acel slogan de campanie pe cît de simplu pe atît de captivant. Din fericire, discuţiile despre funcţiile limbajului aveau să revină, iar funcţia fatică, cea care mi-a dat niscaiva bătăi de cap în primul an de facultate, să devină un leitmotiv al întîlnirilor dintre mine, învăţăcelul, şi dl Dumistrăcel, Profesorul.

Septembrie 2007. Urc scările de la Institutul Philippide şi mă tot uit afară, prin ferestrele largi, gîndindu-mă ce să-i spun Domnului Profesor şi cum să-i cer să mă ajute. Am examenul de admitere la Şcoala Doctorală, iar domnia sa, ca urmare a unor hotărîri ministeriale – sau să fi fost unele la nivel de universitate? – nu mai poate coordona teze de doctorat. Mai am la dispoziţie un minut, sau poate două, dacă merg încetişor pe culoar, să găsesc nişte argumente convingătoare, dar mă trezesc deja bătînd la uşă şi recunosc vocea care mă invită înăuntru. Ştie de ce am venit şi fără să i-o spun, ceea ce, la drept vorbind, mă face să răsuflu uşurat. Ceremonios, ca întotdeauna, îmi arată teancul de cărţi de pe birou pregătit pentru mine. Aveam să-i cunosc mult mai bine decît o făcusem în facultate pe Malinowski, Bühler, Jakobson, Coşeriu şi alţii. Cînd revin, o lună mai tîrziu, ca să returnez volumele şi să-l anunţ de reuşita la doctorat, primesc în dar Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, care include, pe prima pagină, următoarele cuvinte: „Domnului Adrian Hazaparu, tînăr prieten şi coleg, cu urări de succes în ce a început”. De fapt, nu ştiu sigur ce am început, dar mi-e frică s-o spun cu voce tare, pentru că am impresia că dl Profesor ştie mai bine decît bine, aşa că prefer să iau dedicaţia domniei sale ca pe o declaraţie de sprijin, semnată şi datată. Şi chiar asta avea să fie.

Octombrie 2010. Sînt la susţinerea publică a tezei de doctorat şi din comisie face parte, alături de profesorii Rodica Zafiu, Eugen Munteanu, Ilie Rad şi Dan Stoica, şi dl Dumistrăcel. După observaţiile din referatul privind teza, Domnul Profesor mă cheamă la prezidiu ca să-mi returneze ceva: una dintre lucrările de examen din primul an de facultate, notată cu „10 cu distincţie”. „Ştiam eu de ce o păstrez”, a spus atunci. După un zbor cu avionul cu o zi înainte şi copleştit de emoţii, e singura amintire clară pe care o am din ziua aceea şi-i mulţumesc Domnului Profesor pentru gestul său, unul, în citadela emoţiilor mele, de o duioşie aparte.

Mai 2014. Tot cu duioşie vorbeşte dl Dumistrăcel şi în ziua lansării volumului meu de debut, care, esenţial, i se datorează: fără rodnicele întîlniri avute cu Domnia sa, acest „pumn de curiozitate, receptivitate şi ambiţie”, cum m-a descris atunci Domnul Profesor, nu s-ar fi deschis.

***

Am evitat să scriu un text despre meritele profesionale ale Domnului Profesor – de altfel, cunoscute şi recunoscute – şi am preferat să ţes o poveste din întîmplări care, prin natura lor, nu pot fi menţionate în CV-ul unei persoane, dar care, prin intimitatea pe care o presupun, construiesc lumi inaccesibile celui care nu a fost martor direct. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cu cîtă plăcere descifram la examenele de Discurs jurnalistic enunţuri aparţinînd discursului repetat, cum întorceam cuvintele cînd pe-o parte, cînd pe cealaltă, ca să le descos de sensurile şi să cos la loc altele noi, mînat de ideea inculcată de Domnul Profesor, că limba merită studiată pentru că e un organism viu, mereu în schimbare, dezvăluindu-se puţin cîte puţin, pentru ca atunci cînd ţi-a creat iluzia că ai înţeles-o să se închidă într-o nouă engimă. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cum acel „10 cu distincţie” obţinut la primul examen cu Domnul Profesor m-a făcut să muncesc şi mai mult pentru cei care au urmat, să mă simt cumva special în faţa colegilor, părinţilor şi chiar în faţa oglinzii, dar, mai presus de toate, să mă simt apreciat. Am înţeles mai tîrziu ce se întîmplase de fapt, citind, în 2013, un interviu din Opinia studenţească, unde Domnul Profesor îşi exprima credinţa că „studenţii simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta”. În ceea ce mă priveşte, Domnule Profesor, v-aş putea răspunde, răsturnînd cuvintele, că şi profesorul ar trebui să simtă că studenţii îl apreciază tocmai din cauză că văd în el ceva din ce-şi doresc să fie o vîrstă a lor.

Anunțuri

Eu nu

N-aş mai fi optat pentru filologie în liceu dacă aş fi ştiut că a-ţi urma pasiunea înseamnă a-ţi curma viitorul. N-aş fi făcut jurnalism dacă aş fi avut intuiţia că meseria asta va însemna şantaj, hăituire, desconsiderare. N-aş fi făcut un master în relaţii umane şi comunicare doar ca acum să văd mai clar cum încolţeşte în alţii sămînţa răului şi-i demonizează. Nu m-aş fi apucat de-un doctorat dacă aş fi ştiut că poţi să fii prim-ministru şi cu o teză copiată. N-aş fi plecat în Spania dacă aş fi ştiut că va trebui să mă întorc. N-aş fi acceptat să fiu cadru didactic dacă aş fi ştiut că profesia pe care eu am ales-o din devotament alţii au ales-o din ratare sau comoditate. Dar nici nu ştiu ce-aş fi făcut dacă n-aş fi făcut nimic din toate astea.

via The Curious Brain

Făcătură România TV: o ştire de acum şapte ani, difuzată ca fiind actuală!

Site-ul România TV publică pe 18 ianuarie 2013 o ştire despre un incident pe care presa internaţională l-a relatat ACUM 7 (ŞAPTE) ANI. E vorba de cazul bărbatului din Sudan „forţat” să ia de nevastă capra unui vecin după ce a fost surprins făcînd sex cu animalul. Ştirea a fost difuzată atunci de mai multe instituţii media internaţionale, începînd cu BBC, care avea subiectul de la un corespondent local, şi a reintrat în atenţia presei un an mai tîrziu, cînd capra, între timp numită Rose, a murit.

Ştirea de pe site-ul România TV:

Sursa: www.rtv.net
Sursa: http://www.rtv.net

Ştirea pe pe site-ul BBC:

Sursa: www.bbc.co.uk
Sursa: http://www.bbc.co.uk

Dacă o cunoaşteţi pe Alina Costache, cea care semnează „ştirea” de pe site-ul România TV, întrebaţi-o voi de capră. E posibil ca violatorul devenit ulterior soţ să fi recidivat şi agenţiile de presă străine să nu fi aflat înaintea jurnaliste românce. Oricum, pentru zelul ei, propun înfiinţarea unui premiu special care să i se acorde imediat – Capra cu trei pulitzeri.

Jurnalişti în ultima gară

Nu ştiu cît de ciulite aveţi urechile şi înspre ce se întîmplă în presa de dincolo de graniţele ţărişoarei noastre şi, chiar dacă nu le aveţi, nu vă condamnă nimeni. La cîtă mizerie e prin mass-media de la noi, nu ne mai arde să mai ştim şi de mizeria din ograda altora!

Am citit astăzi scrisoarea către cititori redactată de angajaţii El País. Cuţitul a ajuns la os şi, ca dinţii unui ferestrău, a început să taie. Juan Luis Cebrián, preşedintele grupului PRISA (Promotora de Informaciones, Sociedad Anónima), cel mai mare grup media din Spania care deţine şi cotidianul El País, şi-a trimis, încă de la începutul lunii, 149 de angajaţi acasă. I-a concediat, punîndu-i în faţa ERE (expediente de regulación de empleo), procedură juridică prin care o companie poate obţine legalitatea cu privire la suspendarea sau concedierea angajaţilor.

Motivul: că au trăit prea bine pînă acum şi că sînt bătrîni. Le-a spus-o un om în vîrstă de 68 de ani şi care în anul 2011 a avut un salariu cumulat de 13 milioane de euro. Cam 35.600 de euro pe zi, cît alţii nu cîştigă nu într-un an, ci poate doi sau chiar trei.

Conflictul dintre conducere şi cei 149 de angajaţi a ajuns în punctul terminus. Ultima gară. Ne luăm bagajele şi ne dăm jos. Pentru mulţi dintre ei concedierea asta va însemna ultima ştire, ultimul reportaj, ultima cronică. În scrisoarea formulată către cititori au avut totuşi puterea să treacă dincolo de interesul imediat şi personal (de altfel, justificat) şi să-şi manifeste, poate pentru ultima oară în calitate de jurnalişti, îngrijorarea pentru o breaslă aflată în derivă şi sub condiţionările unor patronate deseori necruţătoare şi nepăsătoare:

„Ne facem griji nu doar pentru faptul că 149 de angajaţi rămîn pe drumuri şi cu proiectele personale şi profesionale în aer. De asemenea, ne îngrijorează pierderea calităţii informaţiei. Ce fel de ziar va mai ajunge la chioşcuri după ce ai dat afară peste 100 de jurnalişti, printre care unii dintre cei mai buni din toată Spania? Mai mult, planurile conducerii au în vedere şi reducerea la minim a informaţiilor furnizate de redacţiile din Valencia, Galicia, País Vasco şi Andalucía, măsură prin care El País va pierde vocile din afara Madridului şi Barcelonei, voci care contribuiau la pluralitatea şi contrastul de opinii.”

Probabil că PRISA ar trebui să-şi schimbe motto-ul după care se ghidează. El futuro está aquí (Viitorul este aici! sau Viitorul începe azi) sună a glumă proastă.

„Pe ce lume trăieşte studenţimea română?”

Revista Capital a publicat astăzi un articol cu titlul „Pe ce lume trăieşte studenţimea noastră?”. Cu pretenţii de analiză, textul, prin autorul său, ridică semne de întrebare cu privire la opţiunile aberante de carieră ale tinerilor de astăzi, mai exact ale celor din generaţia care a trecut anul acesta de examenul de bacalaureat. Surpriză sau nu, conform Capital, tinerii absolvenţi s-au îndreptat spre acele „specializări fără nici un viitor”,  exemplificînd, printre altele, prin jurnalism, publicitate şi studii europene.

După oferirea unor date statistice se caută un vinovat, care e şi repede „întrupat”, prin vaga şi foarte răspîndita formulare, în „sistemul de învăţămînt universitar”. În această afirmaţie e însă cel puţin o greşeală de logică, asta ca să nu mai spun că e vorba şi despre o enormă lipsă de documentare a jurnalistului care a scris textul. Cum poate fi vinovată universitatea de nişte decizii pe care tinerii le iau înainte de a ajunge la universitate?! E adevărat că există specializări învechite sau specializări care oferă în mod nejustificat un număr prea mare de locuri de şcolarizare în raport cu cererea existentă (pentru a putea acoperi, aşa cum se arată şi în articol, unele din normele didactice ale profesorilor), dar de aici şi pînă la a „înfiera” universitatea şi pentru această criză a societăţii noastre e o asumare de poziţii exagerată şi, pe deasupra, mincinoasă.

Pînă să fie o problemă instituţională (a universităţii, mai exact), cum îşi văd tinerii viitorul e o problemă personală (a lor şi a familiilor lor) şi, extins, socială. Cu ce aş fi eu vinovat, ca reprezentant al unei instituţii de învăţămînt superior, că absolventul de liceu vrea, de exemplu, doar jurnalism şi nu altă specializare care i-ar oferi alt viitor, mai bun? Ce-ar trebui să fac? Să-l conving, a priori, să-şi aleagă altceva? Şi de ce ar fi mai bun ce i-aş recomanda eu faţă de ceea ce crede el că i se potriveşte? De ce nu se ocupă nimeni din liceu sau din familie de o minimă orientare spre o carieră/ profesie a elevului? La universitate studentul trebuie să ajungă cu o opţiune clară şi cu un bagaj de cunoştinţe care să susţină acea opţiune. Că, în general, nu se întîmplă aşa, nu cred că e problema instituţiilor de învăţămînt superior…

Am să vă dau şi cîteva exemple de dată recentă. Am fost în toamna asta într-una din comisiile de admitere la universitate. Au venit să se înscrie tineri care nici măcar nu ştiau ce specializări există la facultatea unde se prezentaseră să-şi depună dosarul, alţii care aveau ca obiectiv principal admiterea la buget, indiferent de specializare (că era ea Limbi clasice, Jurnalism sau Studii americane!). Un alt moment interesant a fost cel al unui tînăr care, îndrăgostit pe loc de domnişoara care tocmai îşi depusese dosarul la Jurnalism înaintea lui, a hotărît să o urmeze… în carieră. Două doamne, nehotărîte rău, ne rugau – pe noi, cei din comisie – să ţinem cont de faptul că ele sînt cazuri speciale (au o vîrstă, serviciu şi poate chiar soţi şi copii acasă) şi, din acest motiv, să le ajutăm sugerîndu-le specializarea la care să se înscrie. Menţionez că erau în căutarea unei specializări unde profesorii nu prea ţin cont de prezenţă şi unde ar putea intra la buget.

Revenind la articolul din Capital, da, întrebarea din titlu e bună – „Pe ce lume trăieşte studeţimea română?”. Dar răspunsul dat ridică semne de întrebare.

Jurnaliştii care este, bacalaureatul care-a fost

În fiecare an, la început de iulie, m-am obişnuit ca presa să se amuze copios pe seama greşelilor comise de tinerii care susţin examenul de bacalaureat. Să se amuze şi atît. Anul acesta, vîlvă a făcut „Sper că va plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul!”, unde, fireşte, „va” este scris greşit, varianta corectă fiind „v-a”, întrucît rostim împreună un pronume (v-, adică vouă) şi un auxiliar pentru perfect compus. Eroarea gramaticală a fost comentată în fel şi chip, autorul anonim fiind tras de urechi de diverşi comentatori de gazetă, în ideea absurdă a căii greşite pe care a apucat „tineretul din ziua de azi”. De-acord, greşeala e inacceptabilă. De altfel, dintre greşelile de scriere, cele care trădează ignoranţa autorului şi nu simpla sa neştiinţă sînt, din punctul meu de vedere, toate, inacceptabile. Dar, ca în orice situaţie de viaţă, există anumite circumstanţe, care pot agrava sau atenua din impactul pe care o greşeală, indiferent de natura ei, îl poate avea. Un examen de tipul bacalaureatului, cu toate emoţiile care-l încarcă, ar putea fi totuşi un motiv de a nu arăta cu degetul.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sînt nicicum apărătorul imberbilor cărora nu le-a crescut cratima acolo unde şi cînd ar fi trebuit! O pot confirma amicii care-mi suportă lamentările constante şi pledoariile nesfîrşite pentru nevoia mai multor ore de limbă română (gramatică şi vocabular, în special) în liceu. La fel, o pot confirma studenţii mei, cei care-şi primesc perdaful chiar şi pentru o virgulă nelalocul ei! Evident, urmează apoi explicaţiile mele şi, apoi, explicaţiile lor. De exemplu, una dintre „victime”, asumîndu-şi neputinţa în această privinţă, mi-a răspuns senin că profesoara sa de limba română e de vină, aceasta fiind… unguroaică. Alte două persoane s-au scuzat spunîndu-mi că au făcut liceul în Italia, unde le erau părinţii aproape, urmînd ca pentru facultate să-i trimită înapoi în România, pentru că „aici încă se face carte”. Nimic de rîs, ba dimpotrivă! Dar de Bacalaureat văd că rîdem cu gura pînă la urechi şi aşa ne minunăm citind cîte-o „perlă” de-a vreunui elev emoţionat de parcă am fi în faţa Piramidei lui Keops!

Nu ştiu cîtă lume a rîs sau cîtă lume măcar a sesizat însă atunci cînd un editor online de la Realitatea TV a scris „PDL v-a veni” sau cînd unul de la România TV a scris „L-a întîlnirea cu FMI va participa (…)”.

Ei cam cît au luat la Bac? Sau doar au dat?

Chiar azi am citit în Jurnalul Naţional despre o subiectă (!), aceasta fiind persoana de sex feminin, subiect fiind, în viziunea autorului textului, doar bărbatul. Ieri sau alaltăieri, Adevărul scria, în mod paradoxal, or în loc de ori (de obicei, greşeală frecventă e cea a folosirii lui ori atunci cînd trebuie folosit or). Tot acolo am dat şi peste un „frumos” dezacord între subiect şi predicat. Pe astea, comise de persoane cu bacalaureatul luat şi lucrînd într-un domeniu în care prietenia cu limba română trebuie să fie una sinceră şi la cataramă, le trecem cu vederea. Dragi impostori din presă, ce-ar fi să vă minunaţi de aceste gafe ale voastre şi să le iertaţi celor (mult) mai tineri ca voi greşelile pe care le faceţi voi acum?

Ştiu că sînteţi obişnuiţi să scrieţi la comandă, dar pe cînd să ne aşteptăm să scrieţi şi la comanda limbii române, în locul celei a limbilor mai ascuţite ale politicienilor pe care-i serviţi?

Non-Evenimentul Zilei

Rog pe cineva din redacţia Evenimentului zilei, oricine, să-mi explice natura publicistică a rubricii „Memoria EVZ”. E o nouă formă de jurnalism? E cancan de publicaţie serioasă? Rogu-vă, lămuriţi-mă, să ştiu ce să le spun şi eu studenţilor mai departe…

Dezvăluiri incendiare făcute de Non-Evenimentul zilei

Jurnalismul în care ne scăldăm

Cine? Ce? Cînd? Unde? Cum? De ce? Lăsaţi...

Iniţial am crezut că-i şapoul vreunui interviu sau al vreunui reportaj-portret în exclusivitate. Apoi am sperat să fie măcar o ştire. Apoi m-am rugat să fie o glumă. De fapt, nu era nimic. Totuşi, cineva a scris mizeria asta şi altcineva din redacţie a spus că este OK.

Mă bucur acum c-am păstrat, de pe la finele lunii trecute, un comentariu publicat de un cititor al Ziarului de Iaşi pe pagina online a cotidianului, prin care îşi exprima nemulţumirea cu privire la unul dintre articolele citite. Spunea dumnealui acolo:

„Sunt un vechi cititor de presă şi, din păcate, observ că publicaţii cu pretenţii precum Ziarul de Iaşi, lasă multe de dorit când vine vorba despre calitatea redactorilor. Acest redactor nu ştie limba română / cel puţin aşa reiese din această ştire. Cum poţi pune nişte virgule aşa, de aiurea, fără să ştii dacă ele îşi au sau nu îşi au locul acolo? În plus, exprimarea este una de maidan: «O jumătate de maşină a ajuns în şanţ, iar cealaltă a fost aruncată…» Lăsând la o parte repetiţiile şi virgulele plasate absolut fără vreun sens, cred că ziarele în general ar trebui să fie mai atente la persoanele pe care le angajează. Probabil că salariile au ajuns atât de mici, încât singurii dispuşi să lucreze în acest domeniu sunt analfabeţii. Păcat…” (comentariu publicat pe 26 martie a.c., la ştirea „Maşină ruptă efectiv în două, pasagerii au scăpat cu viaţă”)

Avînd în vedere şi „capodopera” din Evenimentul zilei (EVZ), n-aş vrea să restrîngem termenul „analfabet” la sensul său strict (din dicţionare) de persoană care nu ştie să scrie şi să citească, ci aş vrea ca prin el să desemnăm, in extenso, pe toţi cei care îşi demonstrează incompetenţa în domeniul în care profesează. Abia după această nuanţare, vă spun şi ce m-a făcut să păstrez mesajul „vechiului cititoru de presă”. Mi se păruse important. Nu pentru că autorul său găsise (şi era revoltat de) hibele gramaticale ale textului, ci pentru explicaţia pe care el o oferă pentru o astfel de situaţie şi care, din pricina strînselor mele legături cu breasla jurnalistică, m-a pus pe gînduri: „Probabil că salariile au ajuns atât de mici, încât singurii dispuşi să lucreze în acest domeniu sunt analfabeţii. Deşi n-aş vrea să-i dau dreptate întru totul (da, salariile au ajuns foarte mici!), nici partea de adevăr din spusele sale n-o pot nega. Iar opinia sa, cu doza de adevăr inclusă, face parte din percepţia publicului asupra acestei profesii şi asupra celor care o practică.

Despre un nou format de presă

Eu am tot întrebat şi m-am tot întrebat: să fie jurnaliştii analfabeţi/ inculţi/ agramaţi? Cînd nu am primit răspunsuri ferme, le-am căutat şi, de multe ori, le-am găsit tot la cititorii de presă. În tot online-ul, unde publicul are posibilitatea de a comenta ceea ce citeşte, vina le-ar reveni celor care-i învaţă meseria asta, adică inclusiv profesorilor lor din facultate: „Păi la ce-au mai făcut o facultate dacă nici măcar să scrie româneşte nu ştiu?” În primul rînd, nu există (şi Doamne fereşte să existe!) facultate care să te înveţe scrierea corectă în limba română! Şi nici bagajul de cultură generală nu şi-l ia careva de-aici! În facultate trebuie să vii cu ambele şi să pleci adăugînd cunoştinţe specializate într-un domeniu. Din tot traseul ăsta, o verigă îmi scapă: cum ar putea totuşi un student, care să fi stat în băncile unei facultăţi de Jurnalism, să o comită într-un asemenea hal încît să redacteze o porcărie de felul celei din EVZ? Aş vrea să cred că n-ar putea, dar în cazul ăsta i-aş da dreptate cititorului Ziarului de Iaşi: salariile sînt foarte mici la bază şi foarte mari la vîrf sau, în fine, disproporţionate în raport cu mediul: în print şi în radio mult mai mici decît în televiziune. Dar nu cred să fie asta justificarea pentru starea jurnalismului de cotidian: non-ştiri cu duiumul, conţinut original foarte puţin (foarte multe dintre informaţii provin de la agenţiile de presă şi din comunicate de presă, şi nu ca urmare a muncii de teren desfăşurate de reporteri), foarte multe greşeli de limba română şi asta la nivel micro. La nivel macro, ar trebui să adăugăm toate derapajele editoriale (implicare politică, şantaje de presă, surse îndoielnice de venit etc.).

Cineva drag îmi spunea să nu mă mai agit aşa tare şi să iau realitatea ca atare, pentru că multe din lucrurile care mă oripilează acum vor deveni, cîndva curînd, normă. Cu toate astea, nu pot. Nu pot, pentru că ştiu că nesancţionarea înseamnă, pentru cei care trăiesc în greşeală, fie aprobarea, fie chiar certitudinea că aşa trebuie să fie bine. Numai aşa pot să-mi explic cum „ştirea” din EVZ s-a strecurat, fără prea mari chinuri ale facerii, în paginile ziarului.

În fine, am încredere că ar putea exista şi o presă corectă (nu doar referindu-mă la ortografie şi alte păcate ale limbii) atunci cînd şi dacă selecţia celor care să reprezinte breasla ar fi corectă. Atîta timp cît banul dictează, în sensul racolării celor dispuşi compromisului, celor cu o cultură generală incertă sau cu o moralitate… provizorie, presa n-are încotro să se îndrepte decît înspre rahat. Dar nu cred că noi, ceilalţi, trebuie să stăm deoparte şi să ne ţinem de nas, ci să ne-apucăm, fiecare după puteri, să spălăm mizeria.

Jurnalism din întîmplare?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”, îmi scria, acum cîţiva ani, o studentă în anul I, răspunzînd unei întrebări adresate de către mine şi care urmărea să afle ce stă în spatele deciziei elevilor de a urma studii superioare de Jurnalism.

Răspunsul acesta mă pusese pe gînduri la momentul respectiv (după cum scrisesem aici), tocmai pentru ingenuitatea sa şi mă întrebam sub ce formă este abordat jurnalismul (sau media în general) în liceele româneşti. Acum mă bucur că există oameni care se întreabă acelaşi lucru şi care-şi propun şi soluţii îmbucurătoare.

Voiam să scriu chiar de luna trecută despre o iniţiativă lăudabilă a Asociaţiei pentru Jurnalism şi Online Media (AJO): aceea de a strînge laolaltă cîţiva jurnalişti şi de a-i ruga să le vorbească liceenilor despre această meserie. Prima dată s-a întîmplat în februarie, cînd Claudia Iacob Crăcăleanu (Radio Iași), Ioana Popa (Ziarul de Iași), Dana Balan-Bâlu (TVR Iași) și Oana Marocico (TVR Iași) au răspuns întrebărilor legate de jurnalism adresate de elevii de la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Intenţia declarată de AJO a fost aceea de a contribui, cît de puţin, la creşterea nivelului de educaţie media în rîndul elevilor care-şi doresc să devină jurnalişti şi – cel mai important – să le ofere o imagine cît mai apropiată de realitate cu privire la implicaţiile acestei meserii.

Mîine deja va fi a doua întîlnire de acest gen, la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, unde întrebărilor elevilor vor răspunde George Onofrei (Suplimentul de cultură), Iulian Micu (newsiasi.ro), Nicoleta Bunduc (Ziarul de Iaşi) şi Tudor Ghioc (Evenimentul).    

Pe Ana Mocanu şi Denisa Ilaşcu, cele care se îngrijesc de AJO, am să le rog, din nou, să-mi dea de veste despre cum a decurs întîlnirea. Nu de alta, dar în curînd îmi va veni şi mie rîndul.

Despre bunăstarea reportajului

Am aşteptat Dilema veche de săptămîna asta exact aşa cum aşteptam odinioară pîinea caldă şi vă jur că, de îndată ce mi-a ajuns în mîini, mirosul paginii de ziar s-a confundat în mintea mea, pentru cîteva secunde, cu mirosul pîinii abia scoase din cuptor. Iar această senzaţie o datorez faptului că redacţia revistei – generoasă – a dedicat opt pagini de dosar reportajului (de presă scrisă), un tip de text jurnalistic extrem de ispititor, în special pentru tînărul reporter, de obicei mai vulnerabil în confruntarea cu pretenţiile genului, dar suficient de curajos cît să poată ieşi victorios din această bătălie.

Revenind, propunerea Dilemei vechi mi-a produs multiple bucurii pe care am simţit că nu trebuie să le las neîmpărtăşite. Una dintre ele ar fi că, în ultimul timp, cu greu mai găseşti dezbateri serioase care să aibă ca temă reportajul. În afară de diverse workshop-uri pe la simpozione (naţionale) de jurnalism – care abordează genul dintr-o perspectivă didactică decît dintr-una care, în primul rînd, să interogheze – rareori am mai asistat la o astfel de provocare. Pentru mine, iniţiativa Dilemei a semănat, păstrînd proporţiile impuse poate şi de trecerea timpului, dar şi de numele participante la discuţii (Geo Bogza, N. D. Cocea, F. Aderca, N. Davidescu  şi F. Brunea-Fox), cu o dezbatere a revistei Vremea de acum 78 de ani – „Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri”. Şi acum, la fel ca şi atunci, cei întrebaţi despre „starea reportajului” s-au ferit de sentinţe, clişee şi alte păcate de factură canonică (artisticitate, perenitate, paraliteratură şi alte cele), împotrivindu-se, aproape unanim, ideii false (dar promovată intens chiar în interiorul breslei) că avem de-a face cu o specie pe cale de dispariţie. Printre cei care contestau în paginile Dilemei moartea reportajului i-am regăsit şi pe doi foşti colegi de redacţie de la Opinia (cîndva studenţească, iar, mai nou, veche), Dana Balan şi Liviu Iolu, ambii premiaţi la secţiunea Reportaj de presă scrisă în competiţii jurnalistice majore, precum cele organizate, de pildă, de Clubul Român de Presă. Ce bucurie mai mare ca aceea de a-ţi găsi nişte foşti colegi scriind, la fel de responsabil şi competent, şi reportaj, şi despre reportaj? Am revăzut cu ochii minţii discuţii purtate în redacţia de la Iaşi, cu păreri exprimate cu patos despre cum ar trebui să arate un reportaj ca să fie cît mai bun, cît mai pătrunzător, despre cum să renunţi la zorzoane, la titlurile împodobite, ca o sorcovă, cu epitete de prost gust sau naive… Pe toate le-am revăzut şi, pentru cîteva clipe preţioase, m-am bucurat, îndrăznind să asemăn plăcerea lecturii provocată de textele semnate de ei cu şedinţele (de sumar şi analiză) din vechea redacţie din care toţi am plecat luînd cu noi un „savoir faire” pe care apoi am încercat să-l demonstrăm, în felul nostru, în locurile în care am ajuns.

Şi uite-aşa ajung şi la cea de-a treia bucurie, căci dosarul Dilemei, aşa cum se zice în popor, a picat la ţanc: la cursul practic de presă scrisă voi lucra cu studenţii din anul I de la Jurnalism tocmai reportajul şi interviul! Pentru interviu selectasem deja două interviuri despre interviu luate Titei Chiper (o somitate în materie), dar în privinţa reportajului încă mă codeam, neştiind, pe lîngă selecţia unora dintre reuşitele recente ale genului, cum să-i mai conving că reportajul merită întreaga atenţie şi ar face bine să i-o acorde, deoarece, întocmai unei femei frumoase conştientă de frumuseţea ei, se lasă greu cucerit. Sper să-i cîştig iremediabil după ce voi parcurge, împreună cu ei, şi opiniile despre „starea reportajului” din Dilema de săptămîna aceasta. E posibil să-mi ceară şi texte de-ale mele care se încadrează genului şi, ca să fiu cît mai convingător, s-ar putea să fiu nevoit să le scot din sertar, deşi preocuparea mea pentru reportaj s-a mutat demult dinspre practică spre teorie, cu o lucrare de licenţă despre reportaj (în care am abordat, dintr-o perspectivă tocită şi uşor naivă, conceptul reportajului–literatură şi cel al literaturii-reportaj) şi cu o teză de doctorat (scrisă cu o minte mai rafinată şi – cel mai important – mai deschisă) despre interferenţele stilistice în reportaj, renunţînd la etichete care să-l discrimineze într-un fel sau altul.

Nu, reportajul nu s-a mai numărat de vreo şapte ani printre opţiunile mele pentru scris, dar de abandonat nu l-am abandonat niciodată.

Un deceniu de Jurnalism

Cei zece ani ciudaţi s-au dus, de-acum aştept minunea!

Mi-am dat seama că în octombrie 2011 a început cel de-al zecelea an din existenţa-mi pe care-l petrec în preajma Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Am fost: prima generaţie care a făcut modulul CuzaNet, prima generaţie care nu a mai dat examen de admitere şi prima care nu a mai susţinut un examen scris pentru finalizarea studiilor (examen de licenţă). Patru ani din cei zece au fost de o parte a catedrei, următorii şase de cealaltă parte. Suficient cît să-mi rămînă amintiri pentru fiecare an, amintiri care-ncep cam aşa:

 

1. Pe vremea mea, documentarea ştirilor se făcea pe teren şi nu pe Facebook;
2. Pe vremea mea, interviurile se făceau faţă în faţă, nu pe Messenger;
3. Pe vremea mea, declaraţiile se luau pe reportofon cu casetă şi nu pe reportofon digital;
4. Pe vremea mea, greşelile de gramatică erau o excepţie, nu o regulă;
5. Pe vremea mea, orele de practică (radio) se desfăşurau într-o încăpere din Fundaţie, cu tabla rezemată de perete;
6. Pe vremea mea, bursa de merit era de 1.500.000, adică 150 de lei;
7. Pe vremea mea, CuzaNet era un modul de practică de un semestru, dar trimiteam ştiri cît pentru două;
8. Pe vremea mea, cursurile se scriau de mînă şi nu ne erau furnizate în formate electronice (cu foarte mici excepţii);
9. Pe vremea mea, nici nu se cumpărau, nici nu se vindeau teme, proiecte de final de semestru ori licenţe;
10. Pe vremea mea, Jurnalismul se studia în patru ani, deşi umbla o vorbă cum că, în România, pentru a face meseria asta, n-ai avea nevoie de niciunul. Dar cum facultatea ne învăţa pe-atunci că bunul jurnalist nu-şi pleacă urechea la zvonuri, fireşte, am rămas. Cică cei care s-au lăsat şi s-au apucat de altceva au ajuns departe, dar şi informaţia asta o ştiu tot din auzite.

Limba lungă a presei

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.

Ana. Ana de la Jurnalism

Ana

Mda. She’s back. Renunţaţi la celebra propoziţie „Ana are mere”. De-acum la modă e „Ana are medie”. See you in class, dear! 😀

ana_Jurnalism

Să-i răspundă cineva, eu mi-s fără cuvinte!

De admitere „non disputandum”

Viitorul sună bine

Dragi studenţi şi absolvenţi de jurnalism,

acordaţi, rogu-vă, o notă unei posibile viitoare colege care, „precocă” fiind, a înţeles că gramatica n-are nici o legătură cu intratul la facultate: nu se poate pe uşă, atunci pe geam. Îi prevăd şi o carieră de succes: corespondent de război din zona de conflict cu limba română.

Untitled picture

Despre ce şi cum scriu jurnaliştii

Jurnalismul cu peste 300 de ani în urmă

Iată ce scria, la 1690, Tobias Peucer, primul teoretician al jurnalismului, în teza sa de doctorat, De relationibus novellis (Despre relatările jurnalistice):

„Cît despre relatarea materialului potrivit să apară în relatările destinate publicului, sînt necesare cîteva observaţii (…)

– să nu incluzi în ele aspecte nesemnificative sau activităţi cotidiene ale oamenilor a căror mulţime este foarte mare adesea în viaţa obişnuită. De acest fel sînt intemperiile frecvente datorate schimbării anotimpului şi a vremii; viaţa privată a împăraţilor, precum vînătorile, petrecerile, spectacolele de teatru, călătoriile într-o cetate sau alta; (…) relaţiile dintre cetăţeni, pedepsele rău-făcătorilor, speculaţiile privind tranzacţiile publice încă necunoscute (…)”

– să nu fie divulgate în mod indiscret activităţile împăraţilor pe care ei nu vor să le facă cunoscute. Căci este periculos să scrii despre cei care au puterea de a proscrie. De aceea, cei precauţi avertizează că trebuie aşteptat pînă cînd aceia nu vor mai fi printre cei vii sau pînă cînd nu vor mai avea puterea să facă rău (…)

– să nu includem lucruri care aduc daune bunelor maniere sau adevăratei religii, cum sînt obscenităţile, crimele comise în mod îngrozitor, înjurăturile proferate de oameni care sînt greu suportate de urechile pioase (…)”

(cf. Munteanu, Cristinel, De relationibus novellis • Despre relatările jurnalistice. Ediţie bilingvă, Piteşti, Editura „Independenţa economică”, 2008, p. 95-98)

Comentarii?

Jurnalismul se citeşte la Moscova

Mass-media, la raport

Organizată de Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Moscova, conferinţa International media readings in Moscow se va desfăşura în perioada 8-10 octombrie 2009 şi printre temele de interes se regăsesc şi următoarele: jurnalism şi new media, globalizare, tendinţe în media, drepturile de autor pe Internet etc. etc. Propunerile de proiecte (în vederea acceptării la lucrările conferinţei) se trimit pînă pe 15 februarie 2009, iar taxa de participare este de 3500 de ruble (aproximativ 350 de lei), incluzînd mai multe servicii, precum cafea pe durata întîlnirilor din cele trei zile, prînzurile ş.a. Detaliile le găsiţi aici.

Jurnalism la înălţime

Un metru de ştiri, 70 cm de tablete şi 50 cm de reportaje

De cele mai multe ori, a face curăţenie în casă înseamnă, pentru mine, a muta diverse obiecte dintr-un loc în altul sau dintr-un loc în altul şi înapoi. Nici de data aceasta nu m-am sustras de la propria cutumă, cu avantajele şi dezavantajele ei. În premieră, dosarele cu temele studenţilor au fost mutate dintr-un loc (adică de supat) în altul (la zid călare) şi apoi în altul (după o etajeră). Au rămas cu cîteva chestiuni nelămurite:

1. mi-aş fi dorit să ştiu cît cîntăreau (în kilograme, nu valoric 😀 ) temele cu pricina;

2. mi-aş fi dorit să-mi dau seama de ce nu pot să mă desprind de ele [explicaţii ar fi: a) dacă le mut mai des dintr-un loc în altul nu mai am nevoie să merg la sală; b) au valoare sentimentală 😀 ; c) au valoare (studenţi minunaţi, ce mai!); d) au valoare (a.ka. perle)];

Totuşi, am tras şi o concluzie, din două unghiuri chiar:

Temele la control!
Temele la control!
O temă de doi metri
O temă de doi metri

Deci, da. 2,20 m de teme de la cei care au absolvit anul acesta şi de la cei care sînt acum în anul al III-lea. Supat au rămas temele celor care au terminat acum anul I. Trec lejer de trei metri…

Şi gata şi ştirea despre un asistent universitar care, de la o vreme, nu se mai ridică la înălţimea temelor studenţilor săi!

PS: nu-i aşa că merit o vacanţă?