Dor de-o coţcă, bunicule!

103_4713
Jeu du moulin, bunicule!

Am găsit ieri într-un magazin de vechituri un joc de societate care se cheamă Moara. Era într-o cutie jerpelită şi cu instrucţiunile în franceză, dar l-am cumpărat fără să stau pe gînduri, pentru că mi-a amintit de bunicul meu. El m-a învăţat cum se joacă moara, chiar dacă la ţară jocului i se spunea coţca şi, ca să-ţi baţi adversarul, trebuia să obţii un car (trei piese aliniate) sau o moară (două rînduri de trei piese aliniate, dintre care una mobilă, trecînd dintr-un car în altul). Jocul standard are 9 piese de jucător, dar noi jucam şi cu 12, care era un fel de expert level. Dar textul ăsta nu e despre regulile de la moară, ci despre cum, în zilele ploioase de vară sau cele geroase de iarnă, după ce ni se învineţeau nasurile de la atîta săniuş, ne strîngeam în casă la o coţcă. N-aveam nici tablă frumos desenată, nici piese care să se potrivească perfect pe desen, dar bunicul era un maestru al improvizaţiilor şi găsea întotdeauna soluţii: o bucată de PFL adusă din şură devenea tabla de joc, o bucată de cretă desena pe ea schema, iar adversarii aşezau pe tablă, spre necazul bunicii, grăunţe de pe un păpuşoi şi boabe de fasole furate din lădoiul cu cereale. Ca amfitrion, bunicul juca şi prima rundă şi avea şi dreptul la prima mutare. După mai multe mutări, cu mîna tremurîndă, punea degetul mare şi aspru pe boaba de porumb şi-ţi dădea lovitura de graţie: “Car!”, îl auzeai spunînd rar şi apăsat, deşi vedeai şi tu asta pe tabla de joc. Cînd făcea şi cîte-o moară, ştiai că soarta ţi-e pecetluită. Ne lua pe toţi patru la rînd, ne bătea pe toţi şi, cînd se plictisea, ne lăsa să cîştigăm. Rare asemenea biruinţe! Cînd jucam numai noi, băieţii, cel care-l bătuse pe bunicul la coţca era, fără doar şi poate, cel care deschidea jocul, avînd deja cîştigat respectul celorlalţi. Dar bunicul făcea în aşa fel încît să nu fi rămas nici unul dintre noi fără să-l fi bătut şi să ne simţim fiecare în parte cocoşi pentru cîteva ore, pînă cînd soarele alunga norii şi-o tuleam din nou afară, la fotbal sau la sanie.

Mergînd ieri spre casă, bucuros nevoie mare de achiziţia făcută, mi-am dat seama că, de cînd bunicul s-a prăpădit, n-am mai jucat coţca. Dar, dacă ar fi trăit şi m-aş fi dus cu jocul ăsta cu aer franţuzesc la el, sigur mi-ar fi spus că mă cuconesc şi m-ar fi trimis la lădoi să aduc nişte fasole şi nişte grăunţe de păpuşoi.

PS: Iată şi regulile, din Dicţionaru limbii româneşti, 1939

Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ.

Jurnalul unui naufragiat în România (XI)

Se ţine nenorocul scai de mine. Nu c-ar fi asta o mare noutate, dar trag speranţa că unele lucruri totuşi poate n-ar trebui să se întîmple. Ce-mi spuneam eu oare atunci cînd am început aventura asta pe patru roţi? „Dă, Doamne, ca pînă fi-vor încheiate şedinţele de condus să pot spune răspicat că prefer şofatul mersului la dentist”. Da, v-aţi prins, nu e cazul încă, dar nu-i aşa că se poate şi mai rău? Adică şi condus, şi dentist în acelaşi timp. Sau, ca să nu se creadă că ne-am pierdut cu totul simţul umorului, ultima oră de condus, întîia oră de dentist. Nu, destinul nu-mi putea face una ca asa, aşa că am hotărît să-l schimb eu cu mîna mea şi să evit, totuşi, dentistul. Pînă la urmă, le-am evitat pe amîndouă, adică şi destinul, şi dentistul. N-am să intru în detalii că, la cîţi draci am, oi vorbi de măsele plombate cu smoală şi rezecţii stradale…

Dar mă gîndesc că o carte tot aş putea să scriu. Una din asta din colecţiile gen „How to”: Cum să cauţi, dar, mai ales, cum să găseşti ghinionul ar fi un titlu potrivit. Eu vă voi zice doar cum, treaba fiecăruia ce va face cu el după ce-l va fi găsit. De obicei, eu îl iau în braţe, ca pe-un copil drag, îi spun cît mi-a lipsit, că de  vreo două săptămîni îmi mergea prea bine… Apropo de copii şi ghinion, ieri m-am procopsit şi cu nişte poze compromiţătoare cu mine în ipostaze gingaşe alături de copii: am ridicat şi dărîmat castele de nisip, am adunat melci, am improvizat steguleţe din şerveţele şi beţigaşe, ne-am prefăcut că prindem peşti cînd, de fapt, pescuiam mormoloci, am, am, am… Am şi visat că circulau poze pe Facebook care să ateste momentul de slăbiciune şi m-am trezit îngîndurat de ideea că prejudiciul ăsta de imagine o să mă coste şi-o să mă urmărească ceva vreme de-acum încolo… Oricum, cel puţin azi, nu mi-a dat pace deloc şi mă tot frămîntă o dilemă: ce-a fost mai întîi, ghinionul sau copilul? Unii ar răspunde că sexul neprotejat.

Psihologie cu fundu-n sus, nu inversă

Joaca de-a psihologia

Pentru şcoala de şoferi, avem nevoie, după cum bine se ştie, şi de un aviz psihologic. Ne orientăm repede spre cel mai apropiat cabinet de profil, pentru a susţine testele necesare certificatului respectiv. Ciocănim discret la uşă şi vîrîm nasul înăuntru. Patru persoane. Trei şedeau mai confortabil în fotolii, o a patra mişuna de la un birou la un dulap şi înapoi. Aceasta ne invită să luăm loc pe două scaune, aşezaţi la o masă cu despărţitoare înalte, probabil pentru ca examinaţii să nu se lase influenţaţi reciproc în momentul testării. În fine, ne cere cărţile de identitate şi, după cîteva explicaţii, ne apucăm de teste. Ca fundal sonor, înregistrăm, sincopat, următoarele:

Psiholoaga: Dvs. consideraţi că soţia e vinovată pentru că aţi revenit în ţară?
El: Da.
Psiholoaga: Dvs. ce credeţi, doamnă?
Ea: Eu zic că amîndoi.
Psiholoaga, către el: Ei, vedeţi? Într-un cuplu, toate se împart, şi bune, şi rele, nu trebuie ca doar unul dintre parteneri să poarte sentimentul, povara vinovăţiei.
El: …
Psiholoaga: Uitaţi ce propun eu: puteţi să scăpaţi de copil week-end-ul ăsta?
Ei: Da, am putea.
Psiholoaga: Nu ştiu, să-l lăsaţi la bunici, la părinţii unuia dintre voi pentru cîteva zile şi să vă acordaţi ceva timp doar pentru voi. Voi trebuie să vă redescoperiţi…
El: Am mai încercat, vă spun, dar…
Psiholoaga, tăindu-i vorba: Ascultaţi-mă pe mine, faceţi ce vă spun eu şi-o să vedeţi c-o să fie bine. E nevoie de timp! Şi încercaţi să nu vă mai gîndiţi în permanenţă la ce ar fi fost dacă aţi fi rămas şi, cel mai important, încercaţi să nu vă mai învinovăţiţi soţia.
El: Mda….
Psiholoaga: Aţi mai fost la Vatra Dornei?
Ei: Da, dar doar în trecere.
Psiholoaga: Ei, nu, zic să mergeţi şi să staţi acolo trei zile. Vă descurcaţi? Haideţi, aveţi nevoie de un net? Dacă vreţi vă fac eu rezervările…
Ei, oscilînd: nu, nu, ne descurcăm..
Psiholoaga: V-am zis, voi trebuie să vă redescoperiţi, dar nu acasă, unde e mediul în care grijile apasă cel mai tare, trebuie să vă detaşaţi, mergeţi la Vatra Dornei! Da?
Ei, acceptînd: Da, da…
Psiholoaga: Bun, atunci, aşa facem. Haideţi acum, mă sunaţi şi ne vedem după, să-mi povestiţi, da? Daţi-vă această şansă! Ne-am înţeles?

Pacienţii se ridică din fotoliu, îşi iau la revedere şi ies. În cîteva minute iese şi cea căreia îi place, din cînd în cînd, să se joace de-a psihologul. Asistentul său, cel care s-a ocupat de noi, rămîne ca să ne ia banii şi să ne declare apţi, ba chiar foarte apţi, explicîndu-ne ceva de cinci clase de capabilitate, noi aflîndu-ne în top. Despre şefa sa n-aş putea spune însă acelaşi lucru. Dar, nu-i aşa, Colegiul Psihologilor din România a fost de altă părere…

Copilaşii porno

De-a v-aţi ascuns-o?

O fetiţă, drăgălaşă foc, se juca împreună cu alţi copilaşi, băieţei şi fetiţe, toţi drăgălaşi foc. Fetiţei i-a venit rîndul la mijat:

Fetiţa: 10, 20, 30, 40, 50… sutaaaa! Cine nu e gata… îl iau cu lopata! Ptiu, Cosmin!

Cosmin: Da’ cum pula mea m-ai văzut aşa de repede???