Jurnalul unui naufragiat în România (XIII)

Azi, după ce am făcut mulţi (da’ mulţi) paşi mici, am făcut şi pasul cel mare: m-am înscris pentru examenul auto. Dar să începem cu paşii mici făcuţi la sediul Instituţiei Prefectului din judeţul Botoşani, care găzduieşte (staţi să trag aer în piept şi să-mi masez puţin degetele) Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor. Intru. Putoare: transpiraţie & Co. (pentru detalii privind „Co.”, aveţi liber la imaginaţie). De la ghişeul „Informaţii” vreau să aflu unde e ghişeul pentru înscrierea la examenul teoretic. Un deget apare la gemuleţul deschis şi arată – vag – înspre stînga, aşa că întorc privirea înspre stînga. În stînga, două cozi. N-apuc să-ntreb la care dintre ele, că gemuleţul s-a închis. Caut să mă lămuresc singur: în faţa ambelor scrie „Examinări Auto”. Excelent, îmi zic, înseamnă că merge repede treaba şi şterg din mintea-mi scenariul privind cozile: mă gîndisem ca dacă mă aşez la cea mai scurtă sigur, de-al dracului, o să meargă mai repede cealaltă şi că dacă mă aşez la cea lungă, ei bine, fiind lungă, o să meargă al dracului de încet. Aşadar, fără scenarii şi stau liniştit la una din ele. În faţa mea, un tată şi fiu din Truşeşti, însoţiţi de o putoare de nedescris. Fiind de nedescris, nu vă aşteptaţi, deci, la detalii. În spatele meu se aşezase un tip cu nişte numere de maşină în mîini. Ghişeul pentru înmatriculări era vizavi, dar m-am gîndit că, la cît sufăr, merită să mă amuz şi eu puţin, aşa că nu i-am zis nimic. În vreo 10 minute (record!), îmi vine rîndul. Nici nu întind bine dosarul, că aflu că am stat la coada greşită. Dar scrie „Examinări Auto”!, mă revolt eu. Da, dar aici e pentru cei care au fost respinşi, la sală sau oraş, şi se înscriu pentru re-examinare. Dvs. dincolo, la cealaltă coadă. Bolborosesc eu acolo ceva şi mă mut. Evident, între timp, coada aia se lungise considerabil. O abordez cu calm, las nişte ţărani să treacă înainte, pentru că găsisem o zonă unde ori mirosea mai puţin îngrozitor, ori deja mă obişnuisem. Pînă să-mi vină mie rîndul, ascult poveşti. Un tip şi-o tipă (probabil foşti colegi de liceu) se reîntîlnesc, după cîţiva ani, la coada pentru examenul auto. Ar fi putut fi romantic dacă s-ar şi fi îndrăgostit şi dacă nu puţea în halul ăla. În fine, el picase de vreo două ori (deci ar fi trebuit să fi stat la cealaltă coadă, dar, din nou, nu zic nimic) şi făcuse doar şase ore de condus din cele 30 obligatorii pentru că i-ar fi spus instructorul că se descurcă. Iar ea… Nu mai apuc alte detalii, căci uşa se deschide şi sînt primit într-o încăpere micuţă. Femeia, tinerică, îmi cere dosarul, ridicînd uşor privirea.

Dar de ce-aţi venit aşa nebărbierit?
Poftim?
Păi vă facem poză aşa?
Dar cum?

În final, după ce-am convins-o că mă bărbierisem cu o seară înainte, acceptă şi mă pune la zid. La propriu, ca să mi se poată face poza pentru permis. Zidul era, de fapt, un perete jegos, cu două forme, una de fund şi una de spate, cum s-a tot frecat lumea de el. Domnişoara/doamna îmi confirmă: da, da, acolo, aşezaţi-vă în dreptul rapănului! Mi se face şi poza, mi se dă dosarul înapoi şi mi se urează succes. N-o să vă zic cînd o să fie şi examenul, că cică ar purta ghinion. Oricum, la cît sînt de ghinionist, s-ar putea să iau din prima.

Reclame

Jurnalul unui naufragiat în România (VI)

Ieri mi-am amintit brusc de unde şi damblaua asta cu maşina şi cu şofatul: fix din tren! Mai precis, din trenul personal (sau Regio, mă rog) românesc. Nu obişnuiesc să etichetez oamenii decît după ce am cel puţin cîteva întîlniri edificatoare cu ei, dar în privinţa călătoriilor cu acest mijloc de transport, lucrurile stau cu totul altfel. Cît jeg, nesimţire, duhori de orice natură, grosolănie şi prost gust se adună acolo zilnic e greu de imaginat. Nu cred să fi mers vreodată cu personalul şi trăirile-mi să nu fi fost, invariabil, aceleaşi: şoc, groază, lehamite, dezgust, rău fizic, sentimenul că timpul se dilată în contra-mi şi că la destinaţia dorită, deşi la o oră jumătate de călătorit, nu mai ajung.

Really, no comment!

Din Iaşi pînă în Paşcani, am văzut şi trăit, din nou, exact cele descrise mai sus. După ce-am luat biletul de 10,6 lei, înapoi primind, surprinzător, 30 de bani, ca rest la 11 lei, fuguţa spre tren! Oameni pînă la refuz. Intrările erau ocupate de diverşi care cică ar fi coborît în haltele din apropierea Iaşului, cu sacoşe pline după ei, biciclete, cărucioare şi alte acareturi. Puţin slalom şi-am intrat. Jos full, aşa că trag speranţă că la etaj măcar un locşor oi găsi. Important era să ajung acolo. Din nou slalom printre oamenii proptiţi pe scările de urcare. După o scrutare de cîteva minute, constat ceea ce, pesimist, anticipasem: nimic. Nu voiam să renunţ căutării, însă, cît timp m-am dedicat identificării unui loc, intrările şi ieşirile au fost blocate şi m-am trezit sechestrat între 5-6 spărgători pricepuţi de seminţe, ale căror coji cădeau, în mişcări circulare, tocmai pe adidaşii mei. M-am bucurat. Bine că sînt doar coji de seminţe şi nu ca în alte dăţi, cînd din sacoşa de rafie a unei bătrîne mi s-a scurs, pe pantaloni şi pantofi, zer, sau cînd am stat, două ore, cu o pungă de peşte la nas. E drept, asta am păţit-o într-un microbuz, dar tot un drac!

Recunosc, m-am gîndit că poate o fi mai aglomerat, că-i Paşte la catolici şi, mă rog, mai face şi ţăranul cumpărături de la oraş, dar nici chiar aşa! Loc era cît să se strecoare controloarea şi să întindă mîna după ciubucuri, că prea puţini erau cei care aveau şi bilet. În dreptul nostru, cineva îi întinde un leu, strîns grămadă. Îl ia, aşa, din mers, şi simte banul în mînă. Se întoarce: „Măcar încă 50 de bani!”. Bărbatul se scotoceşte prin buzunare şi n-are mărunt, aşa că îi mai dă încă un leu, bolborosind. Nici nu ştiam ce mă enerva mai tare: scroafa asta nenorocită care făcea pe-a Sfînta Sfintelor, băgînd în buzunare verzişori (bancnote de-un leu, adică) sau nenorociţii ăştia care-mi luau mie aerul (curat), oferind la schimb mirosuri pestilenţiale, coji de seminţe şi discuţii de căcat despre Partidul Poporului şi o alianţă (?!) cu Daniel Constantin (?!).

Promit să nu vă mai îngreţoşez decît cu o singură poveste, c-am ajuns şi eu în Paşcani. În vagon, către care aveam totuşi o vizibiliate destul de bună, hărmălaie de nedescris. Zbierete, ambalaje pe jos, în fine, forfotă mare. Nişte elevi, însoţiţi de doi profesori, o ea şi-un el, pesemne vizitaseră Iaşul cu prilejul „Şcolii altfel” şi se îndreptau spre casă. Doamna avea cocul clasic de profă afurisită. El se prezenta cu o faţă de libidinos şi un comportament de pedofil. Desface o doză de bere şi le-o dă la poştit ţîncilor, fete şi băieţi, şi, invocînd obligativitatea (morală şi profesională) de a-i supraveghea pe micuţi, îi însoţea, pe rînd, la budă. Părinţi de pretutindeni, aveţi, rogu-vă, grijă pe mîna cui vă lăsaţi odraslele!

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Am compătimit-o sincer pe domnişoara care a nimerit şi ea în personalul Iaşi – Mărăşeşti şi, cu un rînjet pe faţă, am coborît în Paşcani, cedîndu-i locul meu în picioare, într-un morman de coji de seminţe. Dar tot e mai bine decît lîngă budă.

10 pentru Hazaparu

Ce urăsc eu, nu neapărat în această ordine:

1.    Înmormîntările (alea cu bocitoare şi tot tacîmul);
2.    Plecările (deci şi gările şi autogările cam cu tot ce conţin acestea în materie de oameni şi comportamente)
3.    Autosuficienţa (proprie şi a celorlalţi);
4.    Jegul (la propriu şi la figurat) oamenilor;
5.    Abuzurile;
6.    Oraşul;
7.    Şefii;
8.    Pupincuriştii;
9.    Falsa modestie;
10.  Socializarea forţată.

Evident, aş putea continua.

Mi-ar fi fost mai simplu dacă leapşa primită de la Multzam s-ar fi referit la acele lucruri care îmi plac. Căutîndu-i pe cei care se mulţumesc cu puţinul îndestulător, trimit leapşa în această variantă către Laura Păuleţ, Maria Postu şi Mihaela Berneagă. Aşadar, „fără număr” pentru lucrurile care vă plac.

Nou: microbuz de 16 locuri pentru 40 de persoane!

Microbuzul lu’ peşte

Da, ştiu. Mi-am şi jurat că nu mai urc în microbuze, dar dacă e musai? Şi de fiecare dată sfîrşesc ocupînd un scaun slinos, ales după constatarea că celelalte îs şi mai slinoase. Cel mai tare mă îngrijorează să nu fie un şofer din ăla puturos care, pentru cinci mii, opreşte în fiecare gaură de drum, după fiecare babă obosită, care în loc să stea acasă, la umbră, s-a găsit să o viziteze pe nor-sa ce stă la 10 porţi mai încolo…

Staţii sînt peste tot, din bătătură în bătătură. Microbuzul Iaşi-Paşcani se încarcă de populaţii de tot felul, de la cuconete mofturoase la măicuţe cu laptop şi burtoşi cu nasturii cămăşii jegoase plesniţi de la atîta grăsime. N-au loc, bineînţeles, că n-au cumpărat bilet, ci au fost culeşi de pe drum. Cuconeta te priveşte ofticată de parcă ea ţi-ar fi plătit biletul ţie şi tu, ca nesimţitul, nu binevoieşti să-i cedezi locul. Măicuţa îşi vede de cele sfinte, jucîndu-se parcă de-a număratul bisericilor de pe traseu. Slinosul-burtosul nici măcar nu priveşte în jur. Loc îşi face inevitabil, călătorii retrăgîndu-se cît mai înspre fereastră. Îi simţi prezenţa după putoarea care îl anunţă şi pe care o lasă în urmă, de la alcool ieftin şi ţigări asemenea. Şi de parcă n-ai avut destul ghinion, îţi mai şi trînteşte pe umăr o sacoşă plină de peşte, unsuroasă şi – cum altfel? – puturoasă.

Pentru toate astea, 80.000. De nu-ţi convine, ura şi la gară! Biletul e tot atît. În plus, pe lîngă toate astea, te poţi trezi şi cu priviri piezişe de la controlor. La ce dracu’ ţi-ai luat bilet cînd poţi să-i bagi lui vreo pa’jdemii în buzunar? Da, ştiu. Mi-am şi jurat că nu mai urc în microbuze, dar dacă e musai?

Despre excese (X): Excesul iubirii de sine

Iubirea de sine naşte jeguri. Evident, „jegurile” ar forma şi ele o categorie de oameni, dar, din prea multă iubire de sine, nu pot trăi nicicum împreună. Jegurilor le e dat să fie singuri şi să se iubească. Mult. Pentru ceilalţi n-au decît firimituri căzute de pe altarul egoismului lor. La o Judecată de Apoi, jegurile n-ar putea spune că se căiesc, căci inimile lor nu s-au îndoit niciodată, iar suflet n-au avut nicicînd. Jegurile ar călca mîndru peste pragul Raiului, aşteptînd reverenţe. Nu şi-ar pleca urechea să-i asculte şi pe ceilalţi pentru că ei le ştiu pe toate. Dumnezeii de pe Pămînt s-au ridicat la ceruri şi-şi aşteaptă primenirea. Însă pe ei n-are cine să-i judece acolo. Pentru astfel de oameni judecată de apoi nu există! Verdictul li se dă pe pămînt, iar la Poarta Iadului nu-i aşteaptă nimeni. Toţi ceilalţi vor păşi peste ei. Ei vor fi talpa.