Un pedagog de şcoală veche

„Păi tu nu vezi, bă, ce prost scrii? Tu nu vezi ce prost scrii? De câte ori să îţi explic că aicea faci linia mai mare? De 100 de ori? Vai de mine, dar cât e de prost! Foarte prost, foarte prost!  Eşti cel mai slab din clasă, scrii mizerabil! Şi cel mai obraznic!”

„Băi fată, eu te iau şi te arunc pe geam! Nu ţi-e ruşine, mincinosule? Vrei să stai în genunchi? Că te pun. Parcă eşti pe oala de noapte sau pe wc. Nici nu ştii să vorbeşti. Copil de intelectual ce eşti!”

La elevi noi metode vechi

Aţi auzit probabil replicile, sînt ale unei (foste) doamne învăţătoare care-şi admonesta astfel elevii pentru a face din ei „oameni serioşi”. De-acord. Comportamentul este incalificabil. Adică eu aş putea găsi un adjectiv care să caracterizeze atît situaţia respectivă, cît şi personajul care a creat-o, dar adjectivul meu ar depăşi cu mult graniţele între care ar trebui să se desfăşoare învăţămîntul. Şi strict din acest punct de vedere vorbim despre asta ca de ceva incalificabil.

Dar tot incalificabilă e şi reacţia pe care întîmplarea a generat-o. Noi păţim, din nou, ca babele alea cu şifonierele pline de molii. În loc să caute să dea de sursa găurilor din haine, le tot iau şi le peticesc de fiecare dată cînd mai apare cîte-o bortă. Aşa şi noi: în loc să vedem care-i problema de fond, punem repede un petic, dăm afară învăţătoarea şi trecem mai departe.

Oricum, în toată agitaţia asta cu învăţătoarea agresivă, de-ai fi îndrăznit să spui ceva (nu neapărat în apărarea ei) care să nu se potrivească „valului”, ţi-o luai. La figurat, pe forumuri şi rubricile de comentarii ale ziarelor din online, şi poate chiar la propriu, dacă nişte taţi dintr-ăştia înfierbîntaţi bine de subitul patos patern te găseau la colţ de stradă şi te recunoşteau drept spărgător de gaşcă sau de cauză.

Cum e şi de aşteptat, doamna învăţătoare poate fi uşor bănuită (dacă nu chiar dovedită) că ar fi, cum se spune în popor, „bolnavă cu nervii”. Desigur, asta nu şterge cu buretele întîmplarea în sine, ci cel mult mai ia de pe umerii doamnei o părticică din vină şi o mută în „sistem”, acolo unde nimeni nu mai realizează competent evaluările cadrelor didactice, transformînd în formalităţi care ajung direct în coşul de gunoi ceva ce ar trebui să stea la baza procesului de selecţie. Şi găsim şi pentru asta justificări cu nemiluita: profesorii buni fug în străinătate, unde lucrează pe te miri ce posturi care nu au legătură cu vocaţia lor, dar pentru care sînt plătiţi mai bine, iar în ţară rămîn rebuturile. Nu e nici chiar aşa, ăsta e argumentul convenabil pentru cei care nu vor să-şi asume nici un fel de responsabilitate atunci cînd vorbesc de mocirla în care dă din coate educaţia de la noi. Însă despre elevii şi profesorii care înoată în cele mai frumoase şi limpezi ape – tot în România, să ştiţi! – se vorbeşte puţin şi rar.

Dar să revin la subiectul în discuţie: „pedagogului de şcoală veche” i s-a reproşat, în general, modul în care îşi trata elevii, adică prin jigniri multiple, umiliri şi teroare. Aşa e, şi asta cu atît mai grav cu cît se adresa unor copii, fiinţe care pot fi zdruncinate emoţional mult mai uşor decît adulţii. Dar hai să vedem şi ce forme au îmbrăcat aceste reproşuri, venite din partea unor părinţi, generoşi la vorbă:

habar nu ai ce vorbesti sa ai tu un copil si sa al terorizeze o idioata ca asta ,atunci sa te vad ce zici,iar despre rautatea copiilor de astia cu gandire ca a ta i-a adus asa,si an parlament tot idioti ca si tine sunt,mai zici ca esti si studenta ,dupa cum gandesti esti o ratata (pedro, forum Cancan)

Cunosc.. Mi-aduc aminte… Solutia ? O bluza cu gluga – si un ciomag gros si noduros – NU in clasa – e un loc sfant.. chit ca e pangarit… ci afara – dupa ore… Si trebuie sa-i spuneti si „DE CE” ! altfel NU are rost… Aveti incredere in voi… si apropo, daca santeti „in patru ochi..” – puteti sa-i trageti niscai palme in direct.. fara martori… (Foreskin, forum EVZ)

De aia spuneam că şi reacţia generată de întîmplarea cu pricina a fost incalificabilă. Sigur, veţi spune că nu toţi părinţii gîndesc astfel. Aşa o fi, însă în prezentările excesiv de detaliate ale acestei întîmplări care s-au făcut la televizor şi prin presă n-a spus nimeni că aceste cazuri de violenţă verbală (şi uneori fizică) a profesorilor sînt totuşi izolate. Nu, nu, s-a preferat metoda generalizării negative, aşa cum se petrece de obicei la noi. Greşeşte unul, sînt vinovaţi toţi, sînt la fel toţi. Dar cînd excelează unul, evident, e meritul său individual.

În fine, ce mai voiam să zic e că, în perioada de glorie a subiectului – nelipsit de pe agendele noastre, ale media şi ale politicienilor – am citit cele mai abjecte comentarii la adresa cadrelor didactice din România, din partea unora care se autointitulau părinţi preocupaţi de educaţia pe care o primesc copiii lor. Acum, zău aşa, după ce am remarcat bogăţia stilistică a imprecaţiilor lor, cred că mai bine s-ar îngriji de ce educaţie le-ar putea oferi ei, ca părinţi, propriilor copii. Oameni buni, nu toate lucrurile pe lumea asta se învăţă de la şcoală! Unele lucruri se învaţă şi de acasă, dar cînd acasă nu e nimeni, evident că acolo va rămîne un mare gol pe care copilul singur va încerca să-l umple cu ce va vedea în (şi va prelua din) jur.

Cunosc profesori de liceu cărora le este frică să intre la clasă. Dar de aceştia şi motivele lor nu se interesează nimeni. Am asistat la discuţiile care şi explicau frica asta: odată, înainte de oră, cîţiva elevi au scos uşa din ţîţîni, la propriu, şi-au lăsat-o sprijinită de toc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Profesoara, cu catalogul şi sacoşa de cărţi într-o mînă, dă să deschidă uşa, care se prăbuşeşte întîi peste ea, apoi pe parchet, scoţînd un zgomot asurzitor, multiplicat şi de ecoul de pe sală. Ea e aproape de leşin, elevii din clasă la fel. Numai că din cauze diferite: ea de plîns, ei de rîs. Altă dată, chiulangiii clasei, cînd ceilalţi dădeau „lucrare de control”, au venit tiptil pe sală şi au început să lovească tare cu picioarele în uşă. Cum uşa era subţire, din lovitura puternică piciorul unuia dintre elevi a trecut dincolo. Tînărul şi-a abandonat pantoful, tocmai ca să nu fie descoperit, deşi toată lumea ştia cine e, dar nimeni nu lua măsuri. Nota la purtare scăzută nu mai înseamnă nimic şi nici nu ştiu dacă a însemnat vreodată. Care mai sînt standardele bunei purtări în ziua de azi? Probabil că puţini părinţi şi mulţi profesori îmi vor da dreptate. Slavă Domnului, nu predau în învăţămîntul preuniversitar, pot să spun că am fost „ferit”, avînd în vedere poveştile pe care mi-a fost dat să le ascult. Şi astea sînt cele decente: mai ştiu şi de altele, cînd elevi cu multă masă musculară pipăie fundul domnişoarelor profesoare, blestemate să le predea, pentru o bucată de pîine şi-un ban de chirie, în şcoli profesionale care au ajuns să semene cu cele mai rău famate cartiere din orăşelele de provincie, unde nu-ţi vine să calci nici ziua în amiaza mare.

Da, ştiu şi profesori absolut dezinteresaţi de ceea ce se întîmplă, care fac pregătire pentru un baton de salam sau mai ştiu eu ce avantaje materiale. Şi putem duce discuţia asta la nesfîrşit, unii susţinînd o direcţie, alţii pe cealaltă. Dar revin la exemplul cu moliile din şifonier: nu trebuie să ne fixăm atenţia pe cazurile particulare ca să rezolvăm probleme de fond. Intervenţia publică a doamnei ministru a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, dînd asigurări că acea învăţătoare nu va mai pune piciorul într-o instituţie de învăţămînt, nu rezolvă mare lucru. E ca şi atunci cînd ţi se anunţă acasă o vizită neaşteptată de la nişte musafiri importanţi, ştiind că n-ai timp să faci curat, doseşti totul într-o debara pe care o ţii sub lacăt. Dar oare ce credeţi că se întîmplă cînd în debaraua burduşită nu mai e loc nici pentru un singur pai?

Nu cred că-şi pune doamna ministru astfel de întrebări, sau dacă şi le pune, bănuiesc că o face numai în gînd, sau numai teoretic, sau numai pentru a salva nişte aparenţe cu care să-şi ducă la (bun) sfîrşit mandatul. Eliminarea din sistemul de educaţie a doamnei Veronica Bereandă, învăţătoarea violentă, – măsură necesară, de altfel – a fost salutată de multă lume, în special de părinţii direct implicaţi în „scandal”, oripilaţi şi mîhniţi pe bună dreptate de asemenea atrocităţi instituţionalizate. Cel mai mult s-au bucurat însă forumiştii care şi-au dat drumul şi mai şi la gura lor oricum slobodă, inundîndu-ne cu dejecţiile lor verbale, infectînd tot ce mai poate rămîne frumos în învăţămîntul de la noi, aşa cum e el, porcăit cam de toată lumea.

Concluzia e următoarea: învăţămîntul românesc, ca instituţie, e deja decredibilizat, şubrezit şi cum mai vreţi voi, dar în „porcăria” asta – aşa cum a fost numit de multe ori –, mai sînt şi oameni curaţi, oneşti şi care, în pofida multor aspecte care i-ar putea îndemna să renunţe, se duc totuşi cu entuziasm la ore. Ceea ce mi se pare chiar mai grav decît asta e că nişte cazuri (încă) răzleţe (ceea ce nu le atenuează însă din gravitate!) sînt repede generalizate şi oamenii se grăbesc să tragă nişte concluzii greu revocabile privind modul în care se face educaţia în România. Se pare că ăsta e modalitatea prin care ni se propun explicaţiile la ceea ce ni se întîmplă sau se întîmplă cu cei din jurul nostru: generalizînd, etichetînd, stigmatizînd. Şi, cînd, din păcate, judecata omenească (dar mai ales românească) e şi simplă, şi – mai grav – reducţionistă, calea de urmat nu e decît una care duce înspre prăpăd. În tot plin circ cu învăţătoarea violentă, postul public de televiziune difuza un reportaj care prezenta într-o notă vădit pozitivă avîntul pe care l-a luat, în anumite cercuri selecte ale societăţii româneşti, învăţămîntul privat ca alternativă la forma de educaţie propusă de sistemul public, gratuită şi pentru toată lumea.

Aveau şi un sincron cu o doamnă învăţătoare sau profesoară, care n-a făcut decît să confirme ceea ce am spus mai devreme: mintea românului e simplistă şi reducţionistă. Pe scurt, explica aşa doamna cu pricina avantajele acestei forme de învăţămînt: un salariu mai bun pentru ea, ceea ce o făcea mai responsabilă faţă de elevi, mai motivată şi mai… reţinută în privinţa actelor de violenţă (verbală sau de oricare alt fel), părinţi fără griji în privinţa educaţiei copilului lor şi cam atît. Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea învăţătoarea/ profesoara era, de fapt, ceea ce cred mulţi dintre noi: dacă nu eşti plătit bine pentru ceea ce faci înseamnă că nici măcar nu te pricepi şi-ţi meriţi soarta, iar dacă eşti printre cei care cîştigă bine, fie ai furat, fie lucrezi la privat.

Personal, cred că am putea înţelege starea de astăzi a învăţămîntului românesc numai dacă s-ar apuca cineva să facă nişte cercetări serioase care să investigheze degradarea extremă a relaţiei elev/ student – educator/ învăţător/ profesor şi a relaţiei părinte – educator/ învăţător/ profesor. Dacă nu, o să ne mulţumim cu faptul că am tras acum bine de gulerul hainei care îmbracă educaţia românească, am scuipat-o niţel, am şters cu ea pe jos, ca să ştie şi să ţină minte unde-i e locul. După aia, ne-am trimis plozii la aceleaşi şcoli, în acelaşi „sistem de învăţămînt de căcat”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Asta pînă la următorul cancan.

Anunțuri

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.