Lecţii de supravieţuire

Unii oameni se nasc pur şi simplu bătrîni. Dar nu ca-n nuvela lui Fitzgerald, zbîrciţi şi apoi întinerind şi îndreptîndu-se spre copilărie, ci crescînd mînaţi mereu de instinctul de-a privi spre trecut, de-a analiza fapte apuse, de-a regreta lucruri nefăcute, de-a contempla alegeri nimerite şi, în general, de-a privi în urmă. Eşti tînăr atîta timp cît priveşti înainte. Ai îmbătrînit atunci cînd privirea-ţi alunecă mai mult îndărăt. Îndărăt e trecutul, înainte e viitorul. Îndărăt e contemplare, înainte e visare. Omul bătrîn nu mai visează. Orizontul său de aşteptări se reduce la un punct care era cîndva îndepărtat şi acum se întrevede ca o adîncitură întunecată spre nicăieri. Oricît ar şovăi, paşii-l poartă într-acolo, iar gîndurile i se agaţă ferme de trecutul care-l mai poate ţine în locul ăsta. Omul tînăr însă n-are vreme pentru stări meditative, pentru reflecţii îndelungate. Singurul lui gînd e să facă. Să caute, să găsească, să împlinească. Pentru că numai aşa poate să viseze în continuare. Am cunoscut şi tineri bătrîni – însă nu în sensul celor afectaţi de sindromul Peter Pan –, şi bătrîni tineri, oameni energici gata să mute munţii din loc sau, cum se spune, oameni „plini de viaţă”. Dar unde şi de ce s-a scurs seva bogată din unii dintre noi, risipindu-ne fiinţa? Ce ne face să ne ciunţim şi să ne ciuruim sufletele într-atît încît să nu ne mai dorim să visăm? Cum credem că putem pe urmă petici ceea ce-a rezultat după ce-am fost complici la propria mutilare? Să fie de vină sadismul din noi sau sadismul din ceilalţi? Eu nu ştiu unde mă aflu pe continuumul ăsta tinereţe – bătrîneţe, căci oamenii cu care interacţionăm au un dar de-a ne face să ne simţim cînd tineri ca nişte muguri ce stau să plesnească, scăldîndu-se în lumina soarelui, cînd bătrîni, mistuiţi de patima autodistrugerii. Învăţ să mă însoţesc de oameni tineri, fie ei şi bătrîni, şi să-i ocolesc pe bătrîni, fie ei şi tineri. La urma urmei, vorba lui Mark Twain: „Age is an issue of mind over matter. If you don’t mind, it doesn’t matter.”

Reclame

Despre excese (XLVII)

Cînd mi-am dat seama că ceea ce primeam de la alţii, deşi aparent îmi era benefic, esenţial îmi dăuna, mi-am făcut din autodisciplină un crez aproape cazon. Printre multe hotărîri luate, am decis să răresc prieteniile. Pe cele deja şubrede le-am retezat de tot, iar pe cele „cu potenţial” le-am trecut prin fel de fel de probe menite să le dezvăluie intenţiile. Mi-am scuturat anturajul de cei pe care nu mi-i doream acolo şi am renunţat la a primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”. La fel cum faceţi cîteodată pe Facebook, eliminîndu-i din listă pe cei pe care găsiţi că nu vă mai sînt prieteni, faceţi asta şi în realitate! E un exerciţiu nepreţuit de igienizare a vieţii voastre sociale care, pe mine, personal, m-a scăpat de situaţii care se anunţau extrem de stînjenitoare.

Aşa am început să aleg eu pentru mine, şi nu eu pentru alţii (întru beneficiul altora) sau alţii pentru mine. Să nu vă imaginaţi că a fost uşor! N-a fost, nu este şi nici nu va fi, însă pînă acum, autodisciplina rămîne singura cale prin care m-am putut salva de ceea ce-mi făcuse rău: vicii, dar mai ales oameni.

Am învăţat că cele mai sfinte promisiuni sînt cele pe care mi le fac mie însumi: cu mine nu pot negocia atît de uşor, sînt cu mult mai intransigent decît în oricare dintre relaţiile cu semenii mei.

Am învăţat că mie nu-mi pot spune minciuni, nu-mi pot amîna adevăruri. Toate cărţile pe faţă! Asta pentru simplul fapt că, dinspre ceilalţi, foarte rar am avut parte de aşa ceva…

Am învăţat că măsura compromisului nu e dată de cît de uşor el poate trece neobservat în ochii celorlalţi, ci de cîte mustrări de conştiinţă ţi-ar putea produce.

Am învăţat că dispreţul doare mai tare ca răzbunarea şi că tu, în ochii şi mintea lumii, nu eşti niciodată unul singur, ci eşti toţi şi în toţi oamenii pe care alegi să-i însoţeşti şi pe care-i laşi să te însoţească în viaţă.

***

Mi-am făcut cîndva, dar nu demult, o nouă promisiune şi, de dragul unor oameni, zilele astea era cît pe ce să-mi încalc cuvîntul dat. N-am făcut-o. Sper însă ca şi eu să le fiu lor la fel de drag cît să-nţeleagă de ce şi fără să le explic.

Saint Motel sau aspiraţia nimicului

Membrii trupei americane Saint Motel

Nu numai dragostea se proslăveşte în cîntec. Unii proslăvesc moartea, alţii singurătatea, dar puţini sînt cei care îi înţeleg şi aprobă. Cum să glorifici ceva ce, aparent, e împotriva firii umane? Trupa indie Saint Motel pare să fi descusut în amănunt caracterele semenilor lor şi, în At Least I Have Nothing (2012), a hotărît că şi cei care dispreţuiesc mulţimile, însoţirile sau compania altora merită un cîntec, numai al lor. A înţeles cel mai bine că aspiraţia nimicului nu e la îndemîna oricui şi că nu oricine căzut pradă însingurării primeşte şi binecuvîntarea nimicniciei. Să nu-ţi doreşti nimic şi să obţii ceea ce-ţi doreşti înseamnă să fi reuşit să-ţi struneşti milităreşte propria fiinţă, să o educi întru o fericire a însingurării numai de tine ştiută:

Finally I’ve got nothing called home
I know the true joy of sorrow
Of which I’m sharing alone

O piesă excelentă de la Saint Motel pentru cei cărora numai flacăra nimicului le mai aprinde sufletul: