Cum m-am apucat de alergat

img_20170114_175638
Miercurea sărutăm asfaltul

E vechea poveste: nu apreciezi ceea ce ai pînă cînd te trezeşti că nu mai ai sau că ai putea să pierzi lucruri cărora nu le-ai acordat niciodată importanţă pentru că – da, aţi ghicit! – pur şi simplu erau acolo. Ai două picioare, pur şi simplu mergi. Ai două mîini, pur şi simplu dai din ele întru folosul tău. Ai o inimă care pur şi simplu bate numai pentru tine fără ca tu măcar s-o simţi. Şi lista ar putea continua pînă epuizezi tot ceea ce ţi-a fost dat by default. Ai un cap pe umeri, pur şi simplu îl foloseşti. Ei, în ăst exemplu, treaba nu stă chiar aşa. Dovadă că m-am apucat de alergat tîrziu, cînd m-am speriat de-a binelea că n-o să mai pot să merg. Cînd n-aveam nici pe naiba, mă mulţumeam numai cu promisiunea că mă apuc de alergat, trecînd ŞI activitatea asta pe un to-do-list imaginar pe care urma să-l agăţ pe un raft al minţii peste care avea să se aşeze praful liniştitor al uitării. Apoi aveau să se aşeze peste alte to-do-list-uri şi cam atît. Hai, cu ceva efort, uneori mă mai sinchiseam să ies din casă şi chiar să dau vreo două ture prin cartier. Mă ţinea o lună – două, după care gata!

Cînd mi s-a mototolit coloana fără avertisment, gîndul tăios care mi-a străfulgerat minţile a fost că n-am să mai pot să merg. Sar peste terminologia medicală, că iar mă apucă durerea de cap. Nici nu ştiţi cît de cameleonice sînt afecţiunile astea ale coloanei! Sau, dacă le-aţi experimentat, ştiţi. Ea, în sine, te doare mai rar şi, în funcţie de caz şi gravitate, nu prea rău. Azi te doare o mînă, mîine cealaltă, poimîine un picior, răspoimîine amîndouă şi tot aşa. Te pot durea şi coastele, şi muşchii, şi capul, şi fesele, poţi să-ţi simţi mîinile grele, de parcă ţi-au fost legate două menghine de încheituri, sau poţi simţi în picioare furnicături care se transformă imediat în amorţeli şi înţepeneli. Pe lîngă astea, te mai doare şi spatele. O durere surdă pe care nu i-o poţi indica cu precizie medicului pentru că şi ţie, suferindul, ţi-e greu s-o dibuieşti. Dar ea e mereu prezentă acolo. Paradoxul era că mie îmi venea să ţopăi toată ziua. Şi nu de durere fizică, ci pentru că mi se rupea inima de ciudă că n-am ştiut să am grijă de mine. Am făcut un calcul simplu şi mi-am dat seama că, la un loc, strîngeam vreo 16 ore din 24 de stat la calculator. Job, proiecte personale, Facebook şi alte căcaturi mă legau de un scaun ergonomic (ha ha!) pe care stăteam în cele mai ciudate poziţii (confortabile cică!) pînă cînd am înţepenit. Au urmat RMN-uri, radiografii şi ecografii. După ce-am schimbat o droaie de medici, diagnostice şi tratamente, cu recomandări care mergeau de la repaus fizic total, la perfuzii cu cortizon, orteză cervicală purtată zi şi noapte, crioterapie, electroacupunctură şi alte asemenea, Cineva mi-a dat un şut în fund şi m-a trimis la alergat. Aşa am ajuns mai întîi la şi apoi în Runners Iaşi, admirînd nişte oameni care în fiecare miercuri, după o zi de muncă, aleargă 10 kilometri din Parcul Copou pînă la rond la Breazu şi înapoi. Aveam să aflu că unii veneau de acasă tot în alergare şi plecau aşijderea. Sau că unii aleargă şi sîmbăta, şi duminica. Eu prima dată am zis că mor. Tot aşa am spus şi a doua oară. Şi era s-o spun şi a treia oară, cînd mi-am dat seama că trăiesc şi că picioarele mele trăiesc şi ele.

Cînd alerg, mă gîndesc de ce mi-a luat atîta timp pînă să mă apuc, dar după un kilometru, doi, gîndurile astea rămîn în urmă, nu pot să ţină pasul cu mine, cel care are ca prim obiectiv să ajungă pînă la rond la Breazu. Nici după aia nu revin, pentru că apoi mă gîndesc că trebuie să mă şi întorc de unde am plecat. Şi alerg. Şi mă simt mai bine. Alerg odată cu timpul, care mi-a dat de înţeles că nu stă niciodată pe loc. Stăm noi, oamenii. Şi n-ar trebui.

Reclame

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.

Un preşedinte care dezbină

Sursa: http://www.ziarmm.ro/wp-content/uploads/2014/10/victor-ponta-presedintele-care-uneste-psd.jpg
Sursa: http://www.ziarmm.ro

Ieri dimineaţă, în autobuzul 28, intră un bunic împreună cu nepotul de vreo 5-6 ani. Nepotul se uită pe geam şi-şi tot chestionează bunicul despre ce vede afară. Ceilalţi bătrînei de pe celelalte scaune se tot minunează şi-l privesc cu admiraţie pe ţînc. Cît autobuzul e oprit într-o staţie de pe Indendenţei, copilul citeşte cu voce tare:

─ „Copii, damă, bărbaţi”. Ce e aia „damă”?
─ Adică femei, îi explică bunicul.
─ Păi de ce „damă” şi nu „femei”? cere el lămuriri, fără să primească un răspuns.

La următoarea oprire a autobuzului, iar se aude vocea băieţelului, sacadată, clară, puternică:

─ „Victor Ponta preşedinte”. Apoi continuă, la fel de sacadat:

─ Victor Ponta este un porc.

Toţi bătrînii dimprejur s-au întunecat brusc la faţă, iar la următoarea staţie bunicul şi-a luat nepoţelul de-o aripă şi-au coborît. „Preşedintele care uneşte” tocmai ce dezbinase o legătură de familie.

Jurnalul unui naufragiat în România (VIII)

Dacă ar fi să vorbim de premiere, anul ăsta mai pot trece pe listă încă una: contrar majorităţii, care pleacă de Paşte care încotro, am hotărît să rămîn în Iaşi: fără cozonaci, fără miel, fără drob, fără ouă roşii şi toate ameţelile astea tradiţionale, ca la mama, ca la bunica sau ca la naiba acasă. Doar cu nişte ţuică bună şi vin asemenea şi n-am nici cel mai mic regret. Doar grija să nu mă uit mai deloc pe posturile de televiziune româneşti, unde ni se aminteşte constant de cea mai mare sărbătoare a creştinăţăţii, cu oameni care ajung în spital pentru că au băgat în ei carne de miel ca nişte porci, cu ştiri ciuhodariene despre moldoveni cu minim 5 mg/l alcool pur în aerul expirat, sfidînd legile comei alcoolice, dacă acestea există, cu vacanţe la munte, la bulgari şi la greci. Le urăsc pe toate şi le doresc celor care le petrec şi le agreează să le dea Dumnezeu un Paşte luuung şi fericit, de cel puţin trei săptămîni. Iaşul arată altfel în absenţa agitaţiei ăsteia pascale absolut aberante şi am păţit ca în bancul ăla despre România: adică să cred că e un oraş frumos mai ales atunci cînd nu e locuit.

Tot pentru prima dată, azi am gîndit, cîteva secunde, în timp ce eram la volan, că şofatul chiar ar putea (ajunge) să-mi placă. Trebuie doar alte străzi, cu un trafic rutier fluidizat (ia te uită ce exprimare!), cu pietoni care să traverseze pe-acolo pe unde trebuie şi cu şoferi care să circule şi să parcheze cum trebuie. Cam aşa cum era azi şi cam aşa cum sper să fie şi luni, cînd mai am planificate alte ore de condus. Extraordinar, zicala asta cu minunile care ţin maxim trei zile o să se mai verifice încă o dată. Pentru marţi probabil, cînd lumea o să înceapă să se întoarcă în Iaşi o să se aplice altă zicală, cea cu trei ceasuri rele.

Hai, fugiţi de luaţi lumină, nu care cumva să rămîneţi pe întuneric!

Jurnalul unui naufragiat în România (VI)

Ieri mi-am amintit brusc de unde şi damblaua asta cu maşina şi cu şofatul: fix din tren! Mai precis, din trenul personal (sau Regio, mă rog) românesc. Nu obişnuiesc să etichetez oamenii decît după ce am cel puţin cîteva întîlniri edificatoare cu ei, dar în privinţa călătoriilor cu acest mijloc de transport, lucrurile stau cu totul altfel. Cît jeg, nesimţire, duhori de orice natură, grosolănie şi prost gust se adună acolo zilnic e greu de imaginat. Nu cred să fi mers vreodată cu personalul şi trăirile-mi să nu fi fost, invariabil, aceleaşi: şoc, groază, lehamite, dezgust, rău fizic, sentimenul că timpul se dilată în contra-mi şi că la destinaţia dorită, deşi la o oră jumătate de călătorit, nu mai ajung.

Really, no comment!

Din Iaşi pînă în Paşcani, am văzut şi trăit, din nou, exact cele descrise mai sus. După ce-am luat biletul de 10,6 lei, înapoi primind, surprinzător, 30 de bani, ca rest la 11 lei, fuguţa spre tren! Oameni pînă la refuz. Intrările erau ocupate de diverşi care cică ar fi coborît în haltele din apropierea Iaşului, cu sacoşe pline după ei, biciclete, cărucioare şi alte acareturi. Puţin slalom şi-am intrat. Jos full, aşa că trag speranţă că la etaj măcar un locşor oi găsi. Important era să ajung acolo. Din nou slalom printre oamenii proptiţi pe scările de urcare. După o scrutare de cîteva minute, constat ceea ce, pesimist, anticipasem: nimic. Nu voiam să renunţ căutării, însă, cît timp m-am dedicat identificării unui loc, intrările şi ieşirile au fost blocate şi m-am trezit sechestrat între 5-6 spărgători pricepuţi de seminţe, ale căror coji cădeau, în mişcări circulare, tocmai pe adidaşii mei. M-am bucurat. Bine că sînt doar coji de seminţe şi nu ca în alte dăţi, cînd din sacoşa de rafie a unei bătrîne mi s-a scurs, pe pantaloni şi pantofi, zer, sau cînd am stat, două ore, cu o pungă de peşte la nas. E drept, asta am păţit-o într-un microbuz, dar tot un drac!

Recunosc, m-am gîndit că poate o fi mai aglomerat, că-i Paşte la catolici şi, mă rog, mai face şi ţăranul cumpărături de la oraş, dar nici chiar aşa! Loc era cît să se strecoare controloarea şi să întindă mîna după ciubucuri, că prea puţini erau cei care aveau şi bilet. În dreptul nostru, cineva îi întinde un leu, strîns grămadă. Îl ia, aşa, din mers, şi simte banul în mînă. Se întoarce: „Măcar încă 50 de bani!”. Bărbatul se scotoceşte prin buzunare şi n-are mărunt, aşa că îi mai dă încă un leu, bolborosind. Nici nu ştiam ce mă enerva mai tare: scroafa asta nenorocită care făcea pe-a Sfînta Sfintelor, băgînd în buzunare verzişori (bancnote de-un leu, adică) sau nenorociţii ăştia care-mi luau mie aerul (curat), oferind la schimb mirosuri pestilenţiale, coji de seminţe şi discuţii de căcat despre Partidul Poporului şi o alianţă (?!) cu Daniel Constantin (?!).

Promit să nu vă mai îngreţoşez decît cu o singură poveste, c-am ajuns şi eu în Paşcani. În vagon, către care aveam totuşi o vizibiliate destul de bună, hărmălaie de nedescris. Zbierete, ambalaje pe jos, în fine, forfotă mare. Nişte elevi, însoţiţi de doi profesori, o ea şi-un el, pesemne vizitaseră Iaşul cu prilejul „Şcolii altfel” şi se îndreptau spre casă. Doamna avea cocul clasic de profă afurisită. El se prezenta cu o faţă de libidinos şi un comportament de pedofil. Desface o doză de bere şi le-o dă la poştit ţîncilor, fete şi băieţi, şi, invocînd obligativitatea (morală şi profesională) de a-i supraveghea pe micuţi, îi însoţea, pe rînd, la budă. Părinţi de pretutindeni, aveţi, rogu-vă, grijă pe mîna cui vă lăsaţi odraslele!

Într-un final, am ajuns şi la destinaţie. Am compătimit-o sincer pe domnişoara care a nimerit şi ea în personalul Iaşi – Mărăşeşti şi, cu un rînjet pe faţă, am coborît în Paşcani, cedîndu-i locul meu în picioare, într-un morman de coji de seminţe. Dar tot e mai bine decît lîngă budă.

Jurnalul unui naufragiat în România (IV)

În loc de lămîia de începător, aş prefera un pomelo!

Aşa-mi trebuie dacă am zis să mă apuc de lucruri simple…. Ce putea fi mai simplu decît şofatul, cu atîtea mii şi mii de oameni care deţin un permis de conducere? Orice! Mi-ar trebui cîte un picior pentru fiecare pedală şi cîte o mînă pentru fiecare treaptă de viteză, numai că instructorul nu vrea să priceapă asta… El insistă că, pentru a schimba vitezele, e suficient şi-un deget. Totul e „să simţi maşina”, „să simţi motorul”, să simţi, să simţi şi iar să simţi. Nu e cazul meu şi vă mulţumesc de compliment. Şi cu toate astea, cine-a ajuns pînă-n Miroslava şi înapoi la sediul Şcolii, trecînd peste podul din Alexandru, unde un dobitoc insensibil a claxonat, stînd pe la semafoare, depăşind cu viteza de 30 km/h maşinile parcate cîş pe drum? Oui, moi! Da’ leoarcă! Şi, ca şi cum toată epuizarea mea fizică şi psihică nu părea convingătoare, mi s-a cerut şi-o parcare cu spatele, între două maşini (?!) You must be joking. Dar, nu, omul nu glumea. Aşa că ambreiaj, marşarier şi bagă-te, tată! Ceva poticneli, dar pînă la urmă am făcut-o şi pe asta.

După ziua de azi am constatat cum dezvolt simţuri noi, în timp ce de unele vechi, uşor-uşor, mă descotorosesc. Azi am fost mai sensibil ca ieri la gropile nenumărate din asfalt, pentru prima oară am apreciat sincer femeile din trafic, cărora li s-a făcut milă de mine cînd mi se oprea maşina – (evident) fix acolo unde n-ar fi trebuit –, tot pentru prima oară au început să mă deranjeze mai mult autoturismele parcate de-aiurea pe stradă decît cele parcate de-aiurea pe trotuar şi alte cîteva senzaţii stranii care încă îmi testează vechile obişnuinţe, mai-mai să le ia locul.

Dă, Doamne, ca pînă fi-vor încheiate şedinţele de condus să pot spune răspicat că prefer şofatul mersului la dentist. În vecii vecilor, amin!

Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!

„Wikipedia, the encyclopedia where you can be an authority even though you don’t know what the hell you’re talking about” (Stephen Colbert)

Încerc, de cînd mă ştiu la catedră, adică de vreo şase-şapte ani de-acum, să-mi conving studenţii să trateze cu mai multă seriozitate şi, implicit, spirit critic chestiunea surselor în realizarea proiectelor de la facultate. Am avut şi succese răsunătoare, cu studenţi care nu s-au mulţumit cu oferta, de altfel, generoasă, a Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, şi şi-au achiziţionat volumele de care aveau nevoie inclusiv de pe Amazon.com, celebrul retailer online, sau alte librării virtuale. În (mai mult decît) egală măsură, am avut şi eşecuri, tot răsunătoare cînd, la sfîrşitul lucrării, găseam scris (mai în glumă, mai în serios?), drept „bibliografie”, http://www.google.com, http://www.yahoo.com.

Desigur, acestea sînt însă extremele. În mod obişnuit, poate cea mai frecventă sursă de documentare pe care studenţii o cunosc şi o recunosc (menţionînd-o, în consecinţă, la finalul lucrărilor) este, de departe, Wikipedia. Deşi un instrument extrem de util şi ispititor, site-ul de tip wiki nu e (încă) şi un instrument credibil, şi asta pare să fie şi informaţia-cheie care le lipseşte studenţilor în realizarea temelor solicitate de către profesori, căci criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o lucrare de tip academic nu se regăsesc, din păcate, printre criteriile de introducere de noi informaţii (new entries) pe Wikipedia. Dacă, în mod normal, contribuţiile pertinente într-un domeniu sînt acceptate ca atare în baza recunoaşterii competenţei autorilor, în cazul Wikipedia principiul după care platforma funcţionează nu este cel al competenţei dovedite. În primul rînd, Wikipediei îi lipseşte tocmai autoritatea cu care este învestită, de exemplu, o enciclopedie alcătuită de experţi, în care conţinutul are valoare ştiinţifică, informaţiile incluse fiind, toate, verificabile. Pe Wikipedia, informaţia e construită, determinată social de persoane interesate de aceleaşi lucruri şi dispuse să investească din timpul personal pentru a scrie pentru enciclopedia virtuală. Mai mult decît atît, întreg conţinutul e generat pe baze voluntare şi, deci, am putea spune, fără să greşim prea mult, că articolele sînt mai degrabă scrise din pasiune şi fără să implice, în mod obligatoriu, vreo responsabilitate (morală, profesională etc.) faţă de textul produs. Fireşte că o activitate desfăşurată din pasiune nu trebuie să fie şi prost făcută, numai că implică şi acea doză de patos care obligă la verificarea ulterioară.

Citește în continuare „Ssssst! La Wikitecă se vorbeşte în şoaptă!”

O săptămînă bună

Sol, sol, sol…

Pesemne că eu şi marele Soare ne-am jurat credinţă veşnică pentru că, nu ştiu cum se face, el mă urmează oriunde mă duc şi eu îl urmez oriunde se duce. Cînd se întîmplă asta de atît de multe ori încît să ţi-o spună şi alţii, începi să crezi.

Octombrie 2008, Lleida, Spania: frig, frig şi ploaie.  Urma să ajung acolo şi fusesem avertizat să-mi iau haine de toamnă şi destul de călduroase. Din ziua în care am ajuns şi pînă în ziua în care am plecat, soarele a fost pe cer mai mereu, cu temperaturi de pînă aproape 30 de grade Celsius, de a scris şi presa lleidatană despre subita încălzire. Că s-a întîmplat aşa, cel puţin doi oameni îmi sînt martori. Nu-i aşa, Laura şi Mihaela?

Sfîrşit de octombrie, 2010, Iaşi, România: frig, frig şi ploaie. Urma să ajung acolo şi fusesem avertizat să-mi iau haine de toamnă şi destul de călduroase. Din ziua în care am ajuns şi pînă cînd am plecat, soarele a fost pe cer mai mereu. De data asta, martorii sînt mult mai mulţi.

Aprilie, 2011, Iaşi, România: frig, frig şi, cică, pe alocuri, ninsoare. Fusesem avertizat să scot hainele de iarnă, pentru că e frig rău. De cînd am ajuns şi pînă în ziua în care am plecat, soare mereu. După ce am ajuns înapoi în Tarragona, cei de-aici mi-au povestit că vremea a fost schimbătoare şi că în zilele de Paşte chiar a plouat.

Toate astea n-au nici o legătură cu mine. Toate astea au legătură cu faptul că urmează o săptămînă frumoasă. Nu-i aşa, Soarele meu?

Haza şi invitaţii (I)

„Haza şi invitaţii” va fi o nouă categorie a acestui blog unde, după cum dau de înţeles, sînteţi invitaţi să scrieţi unul sau mai multe texte (vă voi cenzura eu de vă propuneţi să scrieţi mai multe decît proprietarul blogului, staţi fără griji!) pe una sau mai multe teme. Pentru că îmi e mai mereu alături şi-mi înţelege (sau aşa mă lasă să cred) ataşamentul faţă de blogul personal, dar şi pentru că i s-a întîmplat ceva ce n-au lăsat-o degetele să nu tasteze, ladies and gentlemen, please welcome Diana Niculăeş! Dia, ai legătura!

Drama cardului blocat în bancomat
poveste – din nefericire – adevărată şi – încă – neterminată

Capitolul I
Da, i se poate întîmpla oricui, oricînd şi mi s-a întîmplat mie, luni (7 decembrie), la matinala oră 8 AM, la bancomatul de la Universitate, cel în faţa căruia studenţii se roagă lună de lună să găsească soldul sporit cu vreo bursă sau cu bani de-acasă. Şi tocmai pentru că i se poate întîmpla oricui, m-am gîndit să nu mă enervez, că procedura nu are cum să fie aşa de complicată, oricum nu mai complicată ca în cazul în care aş vrea, de exemplu, să-mi schimb cardul cu altul. Well, wrong!

Am meritat-o, veţi spune. Probabil că am tastat greşit PIN-ul sau cardul era expirat şi nu m-am îngrijit să-l schimb cu cel nou. Din nou, vă spun că greşiţi, că sunt nevinovată ca un prunc şi ca nu am apucat decît să introduc cardul (înnoit anul acesta) în slotul lui, o operaţiune pe care mulţi o fac în mod automat. În momentul acela maşina s-a decis să îmi afişeze, candid, numerele de telefon ale serviciului de relaţii cu clienţii. La care desigur, sun de îndată de ce am un telefon la îndemînă, adică în maximum 10 minute (şi da, era prea dimineaţă pentru ca vreo agenţie bancară să fie deschisă).

Domnul de la telefon, cuibărit în biroul lui călduţ din Bucureşti, se arată foarte serviabil şi după ce verifică dacă în acele 10 minute nu a reuşit nimeni să-mi spargă banii din cont pe ceva de (h)aur, mă anunţă drăgălaş că trimit o echipă de la „descarcerare” şi că îmi pot recupera preţioasa bucată de plastic ÎN ACEEAŞI ZI, de la sucursala pe oraş, adică acea super-agenţie plasată prin centru, mama tuturor agenţiilor împrăştiate prin municipiu. Doar să sun la sucursală înainte, ca să mă asigur, soluţie cu care sunt total de acord, întrucît ideea de a traversa jumătate de oraş degeaba nu-mi pică prea bine.

Deci pînă seara treaba se rezolvă, gîndesc eu uşurată în timp ce închid telefonul. Trebuie doar să nu depăşesc bugetul fabulos de 6 lei care îmi mai rămăseseră în protofel, că doar nu degeaba vroiam eu să scot bani la dis-de-dimineaţă. După-masa, înainte de a porni spre sucursală, am prezenţa de spirit să sun. Pe lîngă faptul că, după ce în primă fază răspunde cineva la telefon iar eu, după ce încep să explici de ce sunat, sunt transferată fără avertizare unui alt departament, deci mă trezesc cu o altă sonerie în mijlocul tiradei mele, SURPRIZĂ! Nu doar că nu e nici urmă de cardul meu acolo, dar mi se explică apăsat că în nici un caz nu durează o zi să revină la ei, ci vreo două-trei zile, deci cel mai bine să revin pe la o miercuri. Pe lîngă faptul că nu înţeleg cum poate să dureze cel puţin două zile pentru ca obiect minuscul să parcurgă fabuloasa distanţă de 4 (patru) staţii de autobuz, deci cam 20 de minute, eu trebuie să mă împrumut cam în fiecare zi ca să evit să scot banii din cont de la ghişeu (operaţiune cunoscută ca fiind consumatoare de timp, nervi şi comisioane).

Va urma

De 3xMarin

Mămăliga mă-sii

Nea Marin mi-a bătut ieri de trei ori la uşă. De fiecare dată mi-a zis, zîmbind, că a greşit. De fiecare dată am vrut să-i spun să o convingă pe maică-sa să nu mai arunce cu bucăţi de mămăligă în rufele noastre. Mă răzgîndeam subit, pentru că presimţeam că n-o să nimerească uşa acasă.

Pipi în aer liber şi greu

P*** şi vezica lată

Femeia care nu se află în imagine e printre puţinele mămici care le mai citesc pruncilor lor
Femeia care nu se află în imagine e printre puţinele mămici care le mai citesc pruncilor lor

La locul de dat cu pipi de care deja îl ştiţi, s-a prezentat recent, pentru o nevoie mică, o fetiţă tot drăgălaşă foc, ca cea de mai devreme. Proprietarul unui sediu de firmă, a cărui uşă de intrare se întîmplă să fie tot acolo, face macabra descoperire:
– Măi, fetiţă, dar oare ce-ar zice mama ta dacă te-ai aşeza în mijlocul sufrageriei sale şi ai face pipi acolo?
– N-ar zice nimic, nenea, că ea m-a trimis aici.

Copilaşii porno

De-a v-aţi ascuns-o?

O fetiţă, drăgălaşă foc, se juca împreună cu alţi copilaşi, băieţei şi fetiţe, toţi drăgălaşi foc. Fetiţei i-a venit rîndul la mijat:

Fetiţa: 10, 20, 30, 40, 50… sutaaaa! Cine nu e gata… îl iau cu lopata! Ptiu, Cosmin!

Cosmin: Da’ cum pula mea m-ai văzut aşa de repede???

N-am! Sper că ai tu!

Speranţa, vînzătoare la patiseria de pe Copou

Eu: Sărut mîna!
Vînzătoarea: Sper că aveţi mărunt!
Eu: Da, sper, aşa cred, să văd… Da, am…
Vînzătoarea: Spuneţi!
Eu: Un ecler, un baton de ciocolată şi o felie de tartă cu vişine.
Vînzătoarea: Tarta e la kilogram, să ştiţi!
Eu: Da, da, ştiu.
Vînzătoarea: Sper că aveţi 15 bani! E 8,15 lei în total.
Eu: Mmmm, da…

Îi întind 10 lei şi 15 bani.

Vînzătoarea: Aici sau la pachet?
Eu: La pachet, vă rog.
Vînzătoarea: Sper că aveţi o pungă. Eu nu mai am pungi, am astea din hîrtie, dar numai pungi nu-s…
Eu: N-am!
Vînzătoarea: Vi le dau aşa, n-am ce face.

Şi mi le-a dat. Şi le-am luat, n-am avut ce face.

Ana. Ana de la Jurnalism

Ana

Mda. She’s back. Renunţaţi la celebra propoziţie „Ana are mere”. De-acum la modă e „Ana are medie”. See you in class, dear! 😀

ana_Jurnalism

Să-i răspundă cineva, eu mi-s fără cuvinte!

Aventuri pe Toma Cozma nr. 5 (III)

Sărăcie cu jumătate de normă

Recunosc, trăisem cu bănuiala că, din scara blocului, toată lumea fuge de nea Marin. Îl ştiţi deja şi pe el, şi motivele risipirii celorlalţi din calea lui. Cît mă priveşte, mi-a cerut 1 leu pentru gunoiul pe care nu-l aveam la uşă, ţigări pentru că ne întîlneam la intrarea în scara blocului, bere pentru că voia să mă ajute la treburi ce nu necesitau ajutor, bani în schimbul unei brăţări de argint pe care habar n-am de unde o procurase, pilă ca să fie angajat la Universitate, pentru că ştie că lucrez acolo.
Să revenim. Nu toată lumea fuge de nea Marin. Mai fuge şi el de cîte unul, altul. În scara blocului a apărut concurenţa: un individ uscăţiv duhnind a tutun şi alcool, mereu prezent pe treptele clădirii, în căutarea vecinilor generoşi. Pînă acum asta făcea nea Marin, în tihnă. De cîteva zile, nu. Un intrus le ia cu „sărut mîna!” pe domnişoare şi cu „respectele mele” pe domni pentru un rest de ţigară, 1 leu, orice. „Tu chiar nu poţi să nu mai stai după curul meu toată ziua? Chiar n-ai altă treabă decît să stai aici, lîngă mine?”, îi reproşează – fără succes – nea Marin.
De cîteva zile, ni se cere să producem mai mult gunoi. Cît pentru două beri.

Virginitatea duce la sminteală

Presa din Paşcani
Virgina de la Primărie

„Orizontul” din Paşcani publică, pe site-ul propriu, scrisoarea unei foste angajate a Primăriei municipiului, care solicită demisia primarului şi a altor persoane din cadrul instituţiei. Iată ce mai declară dumneai, printre altele:

Microcipul care-a rupt himenul. Cum care himen?
„(…) mă întreţin singură, sunt celibatară locuind singură şi am şi implant de microcip în corp şi doresc să-mi fac toate investigaţiile de specialitate pentru a fi extras şi a primi bani drept daune pentru tot ce am fost păgubită.”

Mafioţii din spatele blocului. Cum care himen?
“Nu am rude la Paşcani (sunt ieşeancă născută în municipiul Iaşi), nu am nici relaţii amicale sau de prietenie absolut cu nimeni din Paşcani, întrucât am anchetă internaţională privitoare la activităţile teroriste şi crimă organizată ale unei reţele infractoare de tip mafiot care are membrii în municipiul Paşcani şi în ţară dar şi în străinătate. Mafia locală mă spionează şi pregăteşte prin unii membrii terorişti aflaţi chiar în blocul meu şi în vecinătate. Teroriştii sunt inculţi fanatici care au apartenenţă în religie, politică şi alte categorii doctrinare. Eu nu aparţin nici unei religii, nici nu cred nici într-un cult teologic şi sunt APOLITICĂ.”

Ecce Hymen!
„Trăiesc cinstit (virgină cu certificat I.M.L.) şi respect legile acestei ţări inclusiv am educaţie şi nu mă interesează a-mi face relaţii cu needucaţi nici cu persoane din culte teologice sau apartenenţă politică care sunt uşor de manipulat şi au implanturi de microcip în corpul lor, pus chiar cu acordul şi lauda lor.”

„Pentru toate astea, cu probe voi acţiona în judecată la Curtea Europeană şi la Tribunalul Penal Internaţional pe toţi găsiţii vinovaţi pentru dictatură mascată prin implant de microcipuri în oameni şi crimă în serie împotriva umanităţii. Pe 30.03 2009 am solicitat cu nr. 506/30.03.2009 să-mi fie făcută ancheta socială în regim de urgenţă pentru că intervenise un eveniment înregistrat la Poliţie cu nr. 839684/26.03.2009 şi aveam nevoie urgentă de hrană, apă, medicamente şi confort necesar (pat, curent electric şi alte urgenţe văzute la faţa locului).”

Mai ziceţi ceva! Textul complet pe Orizontul, ziarul păşcănenilor.