Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Abandon

Bineînţeles că de mine n-ai să asculţi. În lipsa mea, orgoliul ţi-a crescut ca un cozonac bine dospit, iar acum cuvintele mele ar fi de prisos. Aşa că e inutil să le arunc – formulate cu blîndeţe, cum numai eu ştiu – în vîltoarea asta în care-ţi petreci zile şi nopţi printre oameni importanţi între care tu nu contezi deloc sau, în cel mai bun caz, contezi cel mai puţin. Dar eu am să tac, căci te-ai obişnuit să-ţi vorbeşti în oglindă de parcă ai vorbi cu altcineva. Sper să ai un cîştig din treaba asta sau măcar să ştii ce să-ţi spui. Sau, dacă nu, măcar să ştii ce să-ţi răspunzi. De bună seamă că pînă acum ţi-ai vorbit în dodii. Aştept ca mintea-ţi, de acolo de unde rătăceşte, să-ţi vină înapoi la cap, pînă cînd acesta n-o să-nceapă să-ţi putrezească ca al unui peşte mort, ai cărui ochi fierţi de soare s-au fixat asupra nadei care i-a adus numaidecît pieirea. Indiferent de mirosurile pestilenţiale din jur, te rog să nu uiţi să clipeşti, căci altă dovadă a fiinţării tale nu mai există. Păstrează-ţi măcar văzul dacă de auz ai crezut de cuviinţă să te lipseşti. Dă-ţi jos ochelarii pentru miopia ta închipuită şi uită-te mai departe de ceea ce vezi în jurul tău. Tot nu vezi nimic? Pe bîjbîite atunci. Dibuieşte inimile care bat de-adevăratelea şi ascultă-le cu atingerea degetelor. Ai să simţi văpăi de viaţă, ai să simţi un foc care poate mistui Iadul în care trăieşti şi, din cenuşa rămasă, ca o pasăre Phoenix, vei putea să te naşti din nou. Desigur, cicatricele n-o să se vindece pe deplin, iar de zburat s-ar putea să nu mai poţi zbura niciodată. Vei fi pentru sufletul tău o rană deschisă, iar sufletul tău va fi pentru tine vocea interioară pe care o vei auzi atunci cînd, ca să te fereşti de celelalte voci, te vei preface că nu le auzi. Dar eu oricum am să tac.

Facebook şi patimile limbii române

Din ce în ce mai puţini
Din ce în ce mai puţini

Am acceptat asta dintotdeauna: fiecare cu maniile lui.  Dintre ale mele, una e exprimarea corectă. Indiferent de limba în care am vorbit vreodată, întotdeauna am avut grijă – uneori poate în mod excesiv, că de aia e manie! – să nu comit vreo gafă care să mă compromită iremediabil. Aşa ceva nu preocupă pe toată lumea şi într-un alt text chiar am şi scris despre cei care nu-şi pun frîu limbii atunci cînd încep să vorbească într-un alt idiom. I-am bănuit că ar avea un „tupeu lingivistic” nemaipomenit şi că, din punctul meu de vedere, înregistrează oarece dezechilibre între simţul limbii pe care o vorbesc şi simţul ridicolului. Dar nu despre ei voiam să scriu astăzi, ci despre dojenile pe care le-am primit zilele astea. Sintetizînd, mi se reproşa faptul că m-ar preocupa mai degrabă aspectul formal al exprimării decît conţinutul ei, adică mai mult cum (mi) se spune decît ce (mi) se spune. Contextul era dat de mesajele de felicitare distribuite ieri pe Facebook cu prilejul aniversării zilei onomastice de către cei care se numesc Andrei, Andreia sau Andreea. Unele sunau cam aşa: „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani Andreea!!!!!”, „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani la toţi Andreii” etc. Eu, în  loc să apreciez urarea sinceră (!), am reclamat lipsa virgulei acolo unde aceasta ar fi trebuit să separe vocativul de celelalte cuvinte ale enunţului, dar şi absenţa sau, dimpotrivă, utilizarea excesivă a semnului exclamării după asemenea felicitări.

Cum aceste mesaje circulau pe Facebook, observaţia mea n-a fost considerată pertinentă, aşa cum nici greşeala prea gravă. În spirit de glumă, mi s-a sugerat să iau legătura cu reprezentanţii reţelei de socializare pentru a mi se oferi un pix roşu virtual cu care să fac corecturile necesare prin postările celorlalţi. „La urma urmei, e Facebook!” Da, din păcate, Facebook e asociat cu precădere cu un gen de comunicare informală care permite acceptarea greşelilor de limbă ca şi cum acestea ar fi o cerinţă intrinsecă a platformei. Mai mult, sub acest pretext, mulţi consideră că ei, de fapt, ştiu să scrie corect, numai că aici nu se mai obosesc să o facă pentru că n-ar fi vorba de nimic oficial.

Aşa cum văd eu lucrurile, a scrie cu greşeli (doar) pe Facebook sau altă reţea de socializare nu e cu nimic mai puţin grav decît cel de a vorbi sau scrie cu greşeli „în viaţa reală”. Argumentul unora, cum că „e contul meu, fac ce vreau, scriu cum vreau”, e egoist şi reducţionist. O fi al tău, dar limba (română) e una şi a tuturor românilor, iar mesajele care sînt publicate pe Facebook se distribuie foarte uşor şi sînt citite în scurt timp de foarte multe persoane. Popularizarea (prin share) a unor mesaje care conţin greşeli de gramatică dovedeşte (1) că cel care a compus textul e incompetent şi (2) că nici cel care îl distribuie în continuare nu stă mult mai bine în această privinţă. Am mai scris şi cu altă ocazie despre campaniile-concurs idioate de pe Facebook, cu mesaje formulate greşit, şi vă las şi acum să vă delectaţi cu un text distribuit pe Facebook sub aparenţa unei campanii umanitare:

Campanie umanitară agramată
Campanie umanitară agramată

Din fericire, persoana care a distribuit mesajul are doar 94 de prieteni, însă l-a distribuit de pe pagina ~~Pentru Fete~~, care are 56,841 de “likes” şi 173,839 de “talking about this”, avînd ca sursă o altă pagină, Te iubesc si PUNCT ., cu 1446 “likes”. Acum imaginaţi-vă la cîte persoane a ajuns acea exprimare [din acel mesaj] care trădează agramatismul unora şi cîte dintre acestea riscă să-l citească şi să-l preia ca şi cum ar fi unul corect…

În fine, ceea ce cred eu că nu înţeleg unii e că Facebook nu e mIRC şi că nu ne mai aflăm la adăpostul anonimatului care poate scuza sau ascunde aproape orice. Însemnătatea şi utilitatea Facebook nu sînt întotdeauna chiar cele pe care i le acordăm noi şi, că să vă faceţi o idee despre ce este, realmente, această reţea, găsiţi pe Manafu.ro un grafic cu informaţii (din 2011!) care poate o să vă facă să vă mai citiţi o dată mesajele înainte de a le publica pe Facebook. Curînd, dacă nu deja există şi la noi ca practică, unul dintre criterii la angajare va fi prezenţa online a candidatului pentru obţinerea unei anumite slujbe. În alte părţi aceasta deja există şi, dacă nu mă credeţi, citiţi ştirea asta, despre cum exprimările deficitare, mitocăneşti sau chiar cu greşeli de gramatică sînt o bulină neagră pentru cei care îşi caută un loc de muncă (ce presupune şi activităţi de scriere).

Grija pentru limba română ar trebui să fie ca grija pentru chestiunile de igienă: aşa cum atunci cînd ne afişăm în public încercăm să fim cît mai prezentabili, la fel ar trebui să procedăm şi atunci cînd ne afişăm pe Facebook. Se pare însă că nu toţi cei care au acces la o reţea de socializare au acces şi la una de canalizare.

În căutarea limbii române pierdute

Tema de azi: căutările de pe blog legate de limba română.

♦ cum e corect vom oferi sau vom oferii. Viitorul simplu, în varianta standard (adică nu forme populare sau colocviale de viitor) se formează dintr-un auxiliar (voi, vei, va, vom, veţi, vor) şi verbul la infinitiv (a oferi, adică). Aşadar, corect e „vom oferi”.

cum se scrie sunteti sau sinteti. Prea lungă discuţia ca s-o rezum aici. Scrii cu î sau â în interiorul cuvintelor?

sinonim la fata cei plac distractiile. Huh?

superlativ absolut. Ce-i cu el? Este vorba de unul dintre gradele de intensitate, categorie proprie a adjectivului, în raport cu substantivul. În cazul superlativului absolut, avem intensitate maximă, care poate fi într-un grad superior („foarte mulţumit”) sau inferior („foarte puţin mulţumit”). Celelalte grade de intensitate sînt: pozitiv, comparativ (de egalitate şi de inegalitate) şi superlativul relativ (într-un grad superior sau într-un grad inferior). Da’ ia pune tu mîna pe-o gramatică!

varamea sau vara-mea. „Var-mea” sau „vara mea”. Sau chiar „verişoara mea”.

sensul opus pentru necaz. Uite trei antonime, dacă asta căutai: „plăcere”, „satisfacţie”, „bucurie”.

exista verbul a disturba in romana. Nu. Şi nu mai băga limba-n fondul altuia în halul ăsta! Citeşte aici!

greseala a performa. Dacă dai şi tu click pe link-ul de deasupra, te vei lămuri!

foarte multumit e la superlativ? Da. Vezi mai sus!

cn imi zice 10 interjecti? După ce înveţi şi limbajul articulat, revino!

fructe plural 2012. Nu ştiam că pluralul cuvintelor se modifică în funcţie de an!

ce inseamna cuzist. Dacă eşti student la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, stai fără grijă, asta nu te face „cuzist”! Dar pune şi tu mîna pe-un manual de istorie!

sinonim la „a avut loc”. Ăsta-i de la Jurnalism! Încearcă „s-a desfăşurat”, „s-a petrecut”…

Lianne La Havas sau pasul strîmb

Deşi foarte tînără, Lianne La Havas ştie să ierte sau, cel puţin, să înţeleagă greşeala sufletului-pereche. Ştie, de asemenea, că la fel de bine ar fi putut să plece, să lase în urmă trecutul, să nu mai audă de nimic, dar asta nu înseamnă că ar fi lăsat în urmă şi sentimentul vinovăţiei. Ar fi urmărit-o şi ar fi măcinat-o încet, ca o picătură chinezească ce i-ar fi căzut direct pe inimă. No Room For Doubt (2011) e o melodie care ridică întrebări şi, în aceeaşi măsură, oferă răspunsuri: cum răspunzi unei trădări? Şi soluţia se iveşte încet, melodios, musai în doi, în cuvinte spăşite şi reconfirmarea simţămintelor: te iubesc, mă iubeşti, greşim:

We all make mistakes, we do
I learnt from you…
We all make mistakes, we do
I learnt from you…

La urma urmei, aşa e de cînd lumea. Esenţială e, de fiecare dată, încrederea.

No Room for Doubt e melodia de debut a tinerei artiste englezoaice Lianne La Havas, un duet cu la fel de tînărul artist american Willy Mason, de pe albumul Lost & Found (2011). Tot acolo veţi mai găsi un cîntec la fel de frumos, tot despre iertare, Forget.

Analfabetă pentru fiul meu

Prea mulţi mă vor înjura, puţini îmi vor mulţumi, dar pe cîţiva poate am să-i popesc şi eu. Am sesizat – chiar de săptămîna trecută – Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) în privinţa unei emisiuni difuzate de Antena 1, Mireasă pentru fiul meu, căreia, prescurtat, am să-i zic MpFM, ca să nu ocupe aşa de mult spaţiu din text. Am ajuns să urmăresc show-ul datorită unui proiect profesional la care lucrez şi prin care îmi propun identificarea celor mai frecvente greşeli de exprimare în limbajul curent, cu risc ridicat de reproducere, din cauza expunerii repetate în canale de comunicare de masă. Însă oricît de benefică ar fi fost (emisiunea) MpFM pentru demersul meu, urechile-mi n-au mai suportat, aşa că am reclamat reality-show-ul la CNA, considerîndu-i deplasată transmisiunea în direct între orele 14.00 – 16.00, întrucît expune riscului major al preluării numeroaselor greşeli de exprimare din timpul programului de către o categorie publică în formare şi, în consecinţă, extrem de vulnerabilă: adolescenţii (tineri de gimnaziu şi liceu).

Ca dovadă, aveţi fotografia de mai jos, în care o tînără de 14 ani îşi manifestă interesul şi-şi declară aprecierea cu privire la reality-show-ul MpFM:

Nu, ea nu este un caz pierdut. Are 14 ani şi, chiar dacă nu are „o părere asimilară” foloseşte „decît” aşa cum trebuie, ştie să relaţioneze logic „atît” cu „cît şi”. Cîteva lecţii despre folosirea cratimei şi despre numele proprii ar ajuta-o şi, cu DOOM-ul lîngă ea, ar putea ieşi la liman.

Nu ştiu cît a contat sesizarea mea, nici măcar nu am primit vreo confirmare că ar fi ajuns la destinaţie însă ieri, 23 februarie a.c., cînd una dintre concurente a spus, referindu-se la naşii de cununie, că aceştia… „e tineri”, prezentatoarea show-ului, Mirela Boureanu-Vaida, a decis că, totuşi, merită să încerce. Aşa că a trecut la Lecţia de gramatică nr. 1, simplificată:

„Se mai uită lumea la noi şi e bine să  – cum să vă spun? – să nu le inducem greşit anumite cuvinte. Cînd sînt mai mulţi spunem „sînt” – ştiţi cum e, la noi în vecinătate, mai vorbim aşa, că aşa e în tradiţia locului, dar să avem puţină grijă la cum ne exprimăm la … Şi eu mai fac greşeli pentru că mă gîndesc la ce urmează să spun şi de multe ori mai greşesc la ce spun şi nu e bine… Sîntem în direct, se uită foarte multă lume şi trebuie să fim puţin atenţi la acorduri: cînd sînt mai mulţi „sînt”, cînd e unul singur „e”. Cam asta e regula.”

Înregistrarea e disponibilă aici, partea cu lecţia începe aproximativ la momentul 1.04.20.

Şi, pentru a nu vă supune pe voi chinului de a urmări două ore, cu pixul în mînă, show-ul, vă dedic o selecţie a cîtorva momente… artistice:

Limba noastră-i o corvoadă

Stimaţi concurenţi, eu înţeleg că limba română şi logica (deşi mă refer, în acest caz concret, la cea elementară) este grele pentru voi şi că mai degrabă v-aţi apuca de halterofilie, dar faceţi totuşi un efort! Aşadar, consideraţi-vă creierul un muşchi pe care, din cînd în cînd, trebuie să-l încurajaţi şi în direcţia unor exerciţii adecvate (de limba română) pentru că, altfel, se atrofiază. Şi moare.

„Grammar Nazi”, dar să ştiu şi eu…

În perioadele în care am de corectat kilograme întregi de lucrări de-ale studenţilor, erorile de scriere pe care aceştia le comit ajung să mă irite suficient de tare încît să nu mai pot purta conversaţii cu amici de-ai mei fără să le reproşez orice greşeală făcută în exprimare, oricît de nesemnificativă ar fi aceasta. Orice cuvînt accentuat greşit e negreşit amendat, pentru orice incoerenţă discursivă solicit imediat lămuriri, ba chiar discuţiilor pe Messenger ori conversaţiilor la telefonul mobil le aplic corecţii spontane. Prin urmare, m-am procopsit de la o vreme cu o nouă etichetă, care mi-a fost pusă, mai în glumă, mai în serios, de cei care-mi cunosc maniile cu privire la vorbirea corectă şi scrierea corectă în limba română – „Grammar Nazi”. În consecinţă, nazistului de/din mine i se par inadmisibile virgulele între subiect şi predicat, care înseamnă că cel care greşeşte transferă, în scris, o pauză nenecesară şi specifică oralităţii (pauză de respiraţie sau chiar pauză de gîndire, atunci cînd autorul nu ştie ce anume urmează să spună şi trebuie să-şi clarifice ideile), ortografierea fonetică eronată (adegvat în loc de „adecvat”, cologviu în loc de „colocviu”, doctorant în loc de „doctorand”, obţiune în loc de „opţiune”), dar şi grosolăniile lingvistice de genul „conştinţă”, „crează”, „înnoată”, „înnec” şi multe, multe altele care ar ocupa prea mult din spaţiul alocat acestui text care nu-şi propune să fie un inventar de greşeli ortografice, ortoepice ori de punctuaţie. Mai degrabă, aş vrea să semnalez aici că multe dintre aceste gafe scot la iveală alte carenţe – cu rădăcini adînci – pentru care tratamentul e tardiv: cultură generală precară, ignoranţă ori lipsa oricărei curiozităţi intelectuale (ca atunci cînd îl invoci, de exemplu, pe filosoful Pico della Mirandola, scriindu-i numele „Pico de la Mirangola”). În fine, nici nu reuşesc să-mi dau seama dacă este vorba de o chestiune de obraz (gros, fireşte) sau pur şi simplu, de nepăsare. Am acceptat, resemnat, dispariţia lui „pe care” din exprimare, la fel cum am acceptat folosirea improprie a „locaţiei”. Mai trag speranţă că acordul încrucişat va dăinui şi în generaţiile ce va să vie, că scrierea cu semne diacritice va rămîne (sau va deveni, acolo unde nu e) obligatorie în spaţiul universitar, că pluralul substantivelor, din pricina unui precedent nefericit, nu va ridica nimănui problemuri.

În cazul în care toate acestea nu vor evolua astfel, îmi doresc să nu-mi pierd simţul umorului, la fel cum unora le doresc să nu-şi piardă simţul limbii, iar altora simţul ridicolului. Desigur, s-ar putea, totuşi, să-mi doresc prea mult…

PS: Dacă vreţi să ştiţi cum arată şi ce face un Grammar Nazi, vizualizaţi sketch-ul de aici, creat de College Humor.

Noi doar protestăm româneşte, nu şi vorbim româneşte!

Limba noastră-i o corvoadă

În acest context fremătător — al manifestaţiilor de stradă care au cuprins, oieşte, întreaga Românie — circulă diverse mesaje care invită la proteste. Un astfel de mesaj am primit azi dimineaţă pe telefonul mobil (de două ori chiar) şi-l voi reda în continuare:

„Daca esti roman si vrei sa pui umarul la salvarea natiuni de hoarda tatara PD, numit si PDB (Partidul Dijma Biruri), vin-o la primarie la h19 sa stirpim plaga portocalie, participa la schimbarea inevitabila. Da mai departe sms-ul si alaturate”

Înainte să-mi reproşaţi că ţara arde (respectiv nişte huligani n-au prea înţeles ce e ăla protest şi s-au apucat de vandalizat prin oraşe) şi baba se piaptănă (respectiv mie îmi arde de limba română cînd adevăratul patriot iese în stradă), cîteva observaţii, fără să-mi propun să tai din elanul celor care consideră oportune (şi necesare) mişcările de protest de zilele acestea:

♦Nu sînt roman, ci român;
♦Pentru că nu pot pune umărul la salvarea naţiunii (cu doi de „i”), pun umărul la salvarea limbii române;
♦Şi ce treabă ar avea romanii cu tătarii, anyway?
♦O întrebare: de ce doar „vin-o” şi nu şi „particip-a”?
♦Altă întrebare: păi dacă schimbarea e inevitabilă, eu la ce să mai vin?

Şi, pe final, ca să vă conving de bunele-mi intenţii, lansez şi eu un mesaj: române, alătură-te! Iar celui care a formulat mesajul iniţial: nota patru, stai jos! Că bine le mai zicea Mateevici: „Limba noastră-i o comoară, în adîncuri înfundată”… Eu zic să ne apucăm de săpat.