Vorba de duminică (XLI)

Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Reclame

Facebook şi patimile limbii române

Din ce în ce mai puţini
Din ce în ce mai puţini

Am acceptat asta dintotdeauna: fiecare cu maniile lui.  Dintre ale mele, una e exprimarea corectă. Indiferent de limba în care am vorbit vreodată, întotdeauna am avut grijă – uneori poate în mod excesiv, că de aia e manie! – să nu comit vreo gafă care să mă compromită iremediabil. Aşa ceva nu preocupă pe toată lumea şi într-un alt text chiar am şi scris despre cei care nu-şi pun frîu limbii atunci cînd încep să vorbească într-un alt idiom. I-am bănuit că ar avea un „tupeu lingivistic” nemaipomenit şi că, din punctul meu de vedere, înregistrează oarece dezechilibre între simţul limbii pe care o vorbesc şi simţul ridicolului. Dar nu despre ei voiam să scriu astăzi, ci despre dojenile pe care le-am primit zilele astea. Sintetizînd, mi se reproşa faptul că m-ar preocupa mai degrabă aspectul formal al exprimării decît conţinutul ei, adică mai mult cum (mi) se spune decît ce (mi) se spune. Contextul era dat de mesajele de felicitare distribuite ieri pe Facebook cu prilejul aniversării zilei onomastice de către cei care se numesc Andrei, Andreia sau Andreea. Unele sunau cam aşa: „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani Andreea!!!!!”, „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani la toţi Andreii” etc. Eu, în  loc să apreciez urarea sinceră (!), am reclamat lipsa virgulei acolo unde aceasta ar fi trebuit să separe vocativul de celelalte cuvinte ale enunţului, dar şi absenţa sau, dimpotrivă, utilizarea excesivă a semnului exclamării după asemenea felicitări.

Cum aceste mesaje circulau pe Facebook, observaţia mea n-a fost considerată pertinentă, aşa cum nici greşeala prea gravă. În spirit de glumă, mi s-a sugerat să iau legătura cu reprezentanţii reţelei de socializare pentru a mi se oferi un pix roşu virtual cu care să fac corecturile necesare prin postările celorlalţi. „La urma urmei, e Facebook!” Da, din păcate, Facebook e asociat cu precădere cu un gen de comunicare informală care permite acceptarea greşelilor de limbă ca şi cum acestea ar fi o cerinţă intrinsecă a platformei. Mai mult, sub acest pretext, mulţi consideră că ei, de fapt, ştiu să scrie corect, numai că aici nu se mai obosesc să o facă pentru că n-ar fi vorba de nimic oficial.

Aşa cum văd eu lucrurile, a scrie cu greşeli (doar) pe Facebook sau altă reţea de socializare nu e cu nimic mai puţin grav decît cel de a vorbi sau scrie cu greşeli „în viaţa reală”. Argumentul unora, cum că „e contul meu, fac ce vreau, scriu cum vreau”, e egoist şi reducţionist. O fi al tău, dar limba (română) e una şi a tuturor românilor, iar mesajele care sînt publicate pe Facebook se distribuie foarte uşor şi sînt citite în scurt timp de foarte multe persoane. Popularizarea (prin share) a unor mesaje care conţin greşeli de gramatică dovedeşte (1) că cel care a compus textul e incompetent şi (2) că nici cel care îl distribuie în continuare nu stă mult mai bine în această privinţă. Am mai scris şi cu altă ocazie despre campaniile-concurs idioate de pe Facebook, cu mesaje formulate greşit, şi vă las şi acum să vă delectaţi cu un text distribuit pe Facebook sub aparenţa unei campanii umanitare:

Campanie umanitară agramată
Campanie umanitară agramată

Din fericire, persoana care a distribuit mesajul are doar 94 de prieteni, însă l-a distribuit de pe pagina ~~Pentru Fete~~, care are 56,841 de “likes” şi 173,839 de “talking about this”, avînd ca sursă o altă pagină, Te iubesc si PUNCT ., cu 1446 “likes”. Acum imaginaţi-vă la cîte persoane a ajuns acea exprimare [din acel mesaj] care trădează agramatismul unora şi cîte dintre acestea riscă să-l citească şi să-l preia ca şi cum ar fi unul corect…

În fine, ceea ce cred eu că nu înţeleg unii e că Facebook nu e mIRC şi că nu ne mai aflăm la adăpostul anonimatului care poate scuza sau ascunde aproape orice. Însemnătatea şi utilitatea Facebook nu sînt întotdeauna chiar cele pe care i le acordăm noi şi, că să vă faceţi o idee despre ce este, realmente, această reţea, găsiţi pe Manafu.ro un grafic cu informaţii (din 2011!) care poate o să vă facă să vă mai citiţi o dată mesajele înainte de a le publica pe Facebook. Curînd, dacă nu deja există şi la noi ca practică, unul dintre criterii la angajare va fi prezenţa online a candidatului pentru obţinerea unei anumite slujbe. În alte părţi aceasta deja există şi, dacă nu mă credeţi, citiţi ştirea asta, despre cum exprimările deficitare, mitocăneşti sau chiar cu greşeli de gramatică sînt o bulină neagră pentru cei care îşi caută un loc de muncă (ce presupune şi activităţi de scriere).

Grija pentru limba română ar trebui să fie ca grija pentru chestiunile de igienă: aşa cum atunci cînd ne afişăm în public încercăm să fim cît mai prezentabili, la fel ar trebui să procedăm şi atunci cînd ne afişăm pe Facebook. Se pare însă că nu toţi cei care au acces la o reţea de socializare au acces şi la una de canalizare.

Jurnaliştii care este, bacalaureatul care-a fost

În fiecare an, la început de iulie, m-am obişnuit ca presa să se amuze copios pe seama greşelilor comise de tinerii care susţin examenul de bacalaureat. Să se amuze şi atît. Anul acesta, vîlvă a făcut „Sper că va plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul!”, unde, fireşte, „va” este scris greşit, varianta corectă fiind „v-a”, întrucît rostim împreună un pronume (v-, adică vouă) şi un auxiliar pentru perfect compus. Eroarea gramaticală a fost comentată în fel şi chip, autorul anonim fiind tras de urechi de diverşi comentatori de gazetă, în ideea absurdă a căii greşite pe care a apucat „tineretul din ziua de azi”. De-acord, greşeala e inacceptabilă. De altfel, dintre greşelile de scriere, cele care trădează ignoranţa autorului şi nu simpla sa neştiinţă sînt, din punctul meu de vedere, toate, inacceptabile. Dar, ca în orice situaţie de viaţă, există anumite circumstanţe, care pot agrava sau atenua din impactul pe care o greşeală, indiferent de natura ei, îl poate avea. Un examen de tipul bacalaureatului, cu toate emoţiile care-l încarcă, ar putea fi totuşi un motiv de a nu arăta cu degetul.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sînt nicicum apărătorul imberbilor cărora nu le-a crescut cratima acolo unde şi cînd ar fi trebuit! O pot confirma amicii care-mi suportă lamentările constante şi pledoariile nesfîrşite pentru nevoia mai multor ore de limbă română (gramatică şi vocabular, în special) în liceu. La fel, o pot confirma studenţii mei, cei care-şi primesc perdaful chiar şi pentru o virgulă nelalocul ei! Evident, urmează apoi explicaţiile mele şi, apoi, explicaţiile lor. De exemplu, una dintre „victime”, asumîndu-şi neputinţa în această privinţă, mi-a răspuns senin că profesoara sa de limba română e de vină, aceasta fiind… unguroaică. Alte două persoane s-au scuzat spunîndu-mi că au făcut liceul în Italia, unde le erau părinţii aproape, urmînd ca pentru facultate să-i trimită înapoi în România, pentru că „aici încă se face carte”. Nimic de rîs, ba dimpotrivă! Dar de Bacalaureat văd că rîdem cu gura pînă la urechi şi aşa ne minunăm citind cîte-o „perlă” de-a vreunui elev emoţionat de parcă am fi în faţa Piramidei lui Keops!

Nu ştiu cîtă lume a rîs sau cîtă lume măcar a sesizat însă atunci cînd un editor online de la Realitatea TV a scris „PDL v-a veni” sau cînd unul de la România TV a scris „L-a întîlnirea cu FMI va participa (…)”.

Ei cam cît au luat la Bac? Sau doar au dat?

Chiar azi am citit în Jurnalul Naţional despre o subiectă (!), aceasta fiind persoana de sex feminin, subiect fiind, în viziunea autorului textului, doar bărbatul. Ieri sau alaltăieri, Adevărul scria, în mod paradoxal, or în loc de ori (de obicei, greşeală frecventă e cea a folosirii lui ori atunci cînd trebuie folosit or). Tot acolo am dat şi peste un „frumos” dezacord între subiect şi predicat. Pe astea, comise de persoane cu bacalaureatul luat şi lucrînd într-un domeniu în care prietenia cu limba română trebuie să fie una sinceră şi la cataramă, le trecem cu vederea. Dragi impostori din presă, ce-ar fi să vă minunaţi de aceste gafe ale voastre şi să le iertaţi celor (mult) mai tineri ca voi greşelile pe care le faceţi voi acum?

Ştiu că sînteţi obişnuiţi să scrieţi la comandă, dar pe cînd să ne aşteptăm să scrieţi şi la comanda limbii române, în locul celei a limbilor mai ascuţite ale politicienilor pe care-i serviţi?

Pauză!

Încă reacţionez la greşeli. De gramatică, de vocabular, nu contează. Important e că reacţionez, după miile de pagini pe care le-am citit în ajunul sesiunii de examinare din vară. Cînd am corectat şi ultima lucrare, am zis că m-am imunizat, că cel puţin o vreme n-o să mă mai deranjeze banalele virgule între subiect şi predicat sau înainte de complementul direct ori cratimele puse întîmplător. Aiurea! Urechile mele pur şi simplu nu vor să înţeleagă că nu mai vreau să ştiu nimic! Zilele trecute, am surprins nişte cucoane din astea „mondene” vorbind pe Kanal D despre decoltee (?!) pentru rochii de mireasă, iar în seara asta doamna Mungiu Pippidi se agita pe TVR 1 cu privire la nu mai ştiu ce măsură discriminativă (?!). Mai mult, serviciul de ştiri al Yahoo scrie despre coleziuni între autoturisme, iar Robert Turcescu, dezamăgitor, mi-l pune pe totuşi, în propoziţie, între virgule. Gata, tac!

Vulnerabilităţi (I)

♦ Dansul literelor ♦

M-am trezit cu poftă de scris. De scris în româneşte. Să nu fiu nevoit să-mi caut cuvintele, să revizuiesc vocabular, topică, sintaxă, înainte să dau „send” unor texte care parcă mi-s străine, deşi la sfîrşit numele meu se aliniază frumos sub paragrafe de idei ce-mi par stîlcite, dezlînate, cu toate că îmi aparţin şi le aprob.

Buricele degetelor aleargă bucuroase după diacritice ale căror locuri pe tastatură nu le-au uitat: scrisul în limba în care te-ai născut e ca mersul pe bicicletă, mi-am zis. Deşi, dacă ar fi să ne luăm după numărul de accidente… lingvistice, ar trebui să-mi schimb numaidecît părerea. Dar nu, pentru că sînt convins că cei pe care-i vedem acum că se scaldă (aparent dezinvolt) în greşeala limbii suferă, de fapt, de un handicap pe care ― pentru că nu-i fizic şi/sau vizibil ― au decis ca nici măcar să nu mai încerce să-l corecteze. Şi-uite aşa recidiva în eroare se generalizează treptat şi devine normă, spre necazul unei minorităţi de-acum patetice şi… guralive.

Dar nu despre cei sînt implicaţi în accidente lingvistice aş fi vrut să vă vorbesc. Şi nici despre cum şi ce ar trebui făcut să corectăm o astfel de eroare de spirit. Ci aş fi vrut doar, în cîteva rînduri, să vă mărturisesc pofta mea de scris în româneşte.

Ultima generaţie e… tînără şi porno

Conform Realitatea, care citează alte surse, cică în topul căutărilor „internautice” ale copiilor de sub şi peste 7 ani se află două cuvinte ruşinoase în raport cu vîrsta celor care le-au căutat: „porno” şi „sex”.

Nu-i bai, cum pentru generaţii mai îmbătrînite documentarea în materie de porn se făcea scociorînd după reviste deocheate prin lada recamierului sau şifoniere, astăzi documentarea se face direct pe Google. Cum spuneam, nu-i bai. M-am lămurit şi eu, în sfîrşit, cine sînt cei care au dat următoarele căutări pe net şi au aterizat, accidental, la mine pe blog: „film porno cu babe care anvata nepoti”, „porno care fetele isi dau chiloti jos”, „filme porno cu babe si nepoti”, „fetite porno”, „povesti porno”, „porno pipi” sau „porno copilasi”.

Totuşi, rămîn cu o nelămurire: ce se mai învaţă astăzi la şcoală? Gramatică sigur nu.