Gerontologie, gerontofobie, gerontofilie (I)

Ep. 1: Bătrîneţile mele

Simpozionul internaţional de Gerontologie Culturală (Universitat de Lleida, Catalunia, Spania, 16-18 octombrie 2008) a început surprinzător, cu o precizie atît de nefirească pentru spanioli, gazde deja cunoscute pentru lentoarea şi lejeritatea dovedite în circumstanţe chiar mai „fremătătoare” decît cea de faţă.

Prima zi de conferinţă, joi. Dis-de-dimineaţă, încă se mai fac înscrieri. Secretara mă chestionează în engleză (de unde vii, la ce tip de taxă te încadrezi, plăteşti şi pentru cina de rămas bun etc. etc.?), eu răspund în spaniolă. Inversăm însă limbile cînd ne despărţim. Îmi iau, cuminte, chitanţele, sperînd într-o ulterioară decontare în ţară, de la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice în Învaţămîntul Superior. Ar conta pentru cei de la CNCSIS dacă le-aş spune că nu mă interesează în mod deosebit nici decontarea, că Simpozionul m-a preocupat într-atît cît să nu devin penibil în faţa unui public (în majoritate de vîrsta a treia) din diverse ţări ale lumii şi că toată această tevatură s-a petrecut tocmai ca eu să revăd un orăşel care-mi sucise minţile cu patru ani în urmă?

Prefer să nu-mi răspund şi să aştept pe e-mail decizia lor. La urma urmei, nu toate interesele noastre sînt cosmetizate şi iau forma altor interese „mai puţin personale” (în rostiri penibile de genul „pentru binele vostru”, „mai mult pentru voi”, „am acceptat deoarece m-am gîndit la tine” et caetera)? Paranteza meditaţiei mele despre natura meschină şi egocentrică a fiinţei umane se închide brusc: „Hello, they will begin in a few minutes!”, mă avertizează cu o bătaie pe umăr o domnişorică pentru care limba engleză nu e atît de „duşmănoasă” ca pentru majoritatea spaniolilor. Rămăsesem, într-adevăr, singur pe coridoarele universităţii, cu ochii oglindiţi într-una din ferestrele care dau spre curtea interioară îmbrăcată în verde.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Urările de bun venit sînt întotdeauna plictisitoare şi false. Iar gradul de iritare pe care îl produc e direct proporţional cu timpul care li se dedică. De data asta, a fost cam jumătate de oră, suficient cît să-ţi cauţi numaidecît refugiul la o ţigară, în grădina pe care o ochisei mai devreme. Prilejul perfect pentru conversaţii liminare. În fapt, nici măcar. Alături îmi erau doar cîţiva studenţi ai Universităţii din Lleida şi cîţiva ţînci strecuraţi „ilegal” în grădină şi alungaţi de o femeie de serviciu şi un portar. 15 minute de pauză, dialogurile s-au legat pe hol, nu la ţigară. Vîrsta a treia nu fumează. Şi, din cîte constat, nici a doua, nici prima.

Va urma.

Reclame