Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Vorba de duminică (XLVIII)

Ce ştiu e că trăim, suferim şi murim prosteşte, fără să ştim nici de ce, nici cum. Mai ştiu că marea noastră greşeală e că alergăm prea tare după fericire, pe cînd viaţa rămîne nepăsătoare dorinţelor noastre; dacă sîntem fericiţi, e din întîmplare; iar dacă sîntem nenorociţi, e tot din întîmplare. În marea asta plină de stînci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vînturilor şi oricît am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru. Şi e zadarnic să învinuim pe cineva, ori să ne punem nădejdea în ceva; eşti sortit fericirii, ca şi nefericirii, înainte de-a ieşi din pîntecul mamei tale. Fericit e cel ce simte cît mai puţin, ori deloc. Nimicul pe care-l cere, viaţa i-l dă. Şi nenorocit e cel ce simte şi vrea: el n-are niciodată îndeajuns. (Panait Istrati)

Mă lipsesc

Mă lipsesc de nevoia de perfecţiune. Sînt, ca oricine altcineva, o imperfecţiune perfectă. Sînt un perfecţionist care ştie că perfecţiunea nu există şi-aş muri dacă m-aş încăpăţîna să nu las lucrurile neterminate.

Mă lipsesc de nevoia de-a nu greşi şi de-a avea mereu dreptate. Vreau să fac cît mai multe greşeli ca să pot învăţa cît mai mult.

Mă lipsesc de jocurile de culise, de intrigi şi orgolii, de pasiuni care mistuie fiinţa întru rău şi nefericire. Le alung, la fel cum îi alung de lîngă mine şi pe cei care le practică. Liniştea mea interioară nu merită pătată de tăvălugul acesta de destine, oricît de ademenitor ar putea fi.

Mă lipsesc de ipostaza de victimă atunci cînd nu luptam suficient pentru adevărul meu. Dar mă lipsesc şi de cea de călău atunci cînd impuneam discreţionar adevărul meu.

Mă lipsesc de adultul care sînt şi-i dau voie copilului din mine să iasă la iveală şi să se răsfeţe şi să se alinte ca odinioară, neîmpovărat de griji şi liber.

Mă lipsesc de anagajamente care să mă epuizeze prin greutatea şi prin urgenţa lor. Vreau să fac totul în ritmul meu: să-mi văd de treaba mea, cîtă o fi şi cum pot eu s-o duc la bun sfîrşit.

Mă lipsesc deci de roboteală întru interese care, în loc să mă îmbogăţească sufleteşte, mă ciunţesc şi, la schimb, îmi vînd iluzia unei fericiri măsurate în valută. Fac ce, cît, cum, cînd vreau.

Mă lipsesc de oamenii care vor să-mi controleze timpul. Timpul meu e viaţa mea, iar viaţa mea e a mea şi nu datorez explicaţii nimănui. Nu mai vreau să trec prin viaţă fără s-o trăiesc.

Mă lipsesc de cei care, ca nişte căpuşe, mă lasă fără vlagă după ce m-au împovărat cu toate problemele lor, nemaiavînd cînd să-şi facă timp şi să asculte. De ei n-am nevoie. Îi caut pe cei care tac ca să audă şi, atunci cînd aud, tac ca să poată gîndi şi apoi vorbi.

Mă lipsesc de cei cu sufletele negre, care nu ştiu şi nici nu-şi doresc să facă altceva decît să-i contamineze pe ceilalţi cu nefericirea lor. La fel, mă lipsesc şi de cei care nu fac decît să-ţi taie elanul, să-ţi invidieze entuziasmul şi, experţi fiind în crearea de false probleme, să te pună pe gînduri atunci cînd nu e cazul.

Mă lipsesc de cei care, prin ceea ce spun sau fac, emană agresivitate. Ca să mă respect pe mine, trebuie întîi să scap de cei care nu mă respectă.

Mă lipsesc de prieteniile oricum şubrede, pentru care nimeni nu mai e dispus să facă nimic şi-mi scutur anturajul de cei pe care nu mi-i doresc acolo, renunţînd la a mai primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”.

Mă lipsesc de vorbe şi mă lipesc de tăcere la fel cum, ţînc fiind, în odaia bunicii, îmi lipeam obrajii îngheţaţi de soba fierbinte după o zi întreagă de săniuş. Revenirea în simţiri era semnalată de-un ţipăt scurt, parcă străin de fiinţa mea, urmat iar de-o linişte plăcută.

Mă lipsesc de aşteptarea vorbelor mîngîietoare şi încurajatoare de la cei cărora le e greu să le rostească. Motivaţia e în mine însumi şi la nimeni altcineva, aşa că mai degrabă aş încerca să descopăr motorul fiinţei mele decît să-i caut pe cei care să mă împingă de la spate.

Şi mă lipsesc de toate astea ca să pot găsi ceea ce-mi lipseşte cu adevărat.

­
*Inspirat după o lectură de Joaquín Argente,
Me doy permiso.

Greşiţi, că de aia sînteţi tineri!

Am citit nu demult un text pe Mashable despre cum să faci să-ţi placă la locul de muncă, sau mai ales despre cum să-ţi placă ceea ce faci sau, în fine, despre cum să faci ceea ce îţi place. Din textul respectiv a rămas agaţată de mine o frază pe care chiar am şi împărtăşit-o atunci pe Facebook. Zicea cam aşa: „Discover what gives you joy in life, then determine a way to find work in that field”, adică, într-o traducere aproximativă „Descoperă ce-ţi aduce ţie bucurie în viaţă şi apoi încearcă să dai de-o cale prin care să lucrezi în domeniul acela”. Cînd o citisem, mă pălise aşa o nostalgie pentru o etapă pe care o consider, fără să stau prea mult pe gînduri, „încheiată”: aceea a entuziasmului şi a fervorii continue, neobosite la locul de muncă. Se poate ca pentru mine ea să se fi consumat prea devreme sau, dimpotrivă, şi, încă lăsînd loc speranţei, se poate să nu fi făcut eu încă descoperirea salvatoare.

Dar textul acesta nu e despre sau pentru mine, ci e pentru cei care se află în faţa unor (noi) începuturi, studenţi înaintea cărora se întinde, nedezvelită, dar provocatoare,  viaţa. Rogu-vă, nu aşteptaţi să vă spună cineva ce vi se potriveşte, fiţi voi înşivă cei care să căutaţi şi, eventual, să găsiţi ceea ce mai tîrziu va reprezenta „culcuşul” vostru social. Pe ceilalţi lăsaţi-i să vă însoţească şi chiar să vă călăuzească, dar nu-i lăsaţi să vă definească drumul! Aţi greşit? Asumaţi-vă fără teamă greşeala şi faceţi pasul următor! Fără teama de reacţia prăpăstioasă a unor părinţi, fără teama de profesori care vă vînd iluzii cu un profit incomensurabil pentru ei înşişi, fără teama de colegi care „se remarcă” din prima clipă. Să ţineţi minte că nimeni nu vă cunoaşte într-atît încît să dea verdicte în ceea ce vă priveşte. Sînteţi la vîrsta la care se poate greşi cel mai mult, cel mai frumos şi, cel mai important, fără regrete. Nu aşteptaţi trecerea anilor ca să vă daţi seama că, de fapt, v-aţi fi dorit altceva, că atunci cînd aţi făcut o alegere voi poate v-aţi pus semnătura pe-un contract cu mîna voastră, dar cu mintea părintelui prea grijuliu. Şi ce dacă aţi greşit?

Atît să ştiţi: aveţi vîrsta ideală să încercaţi din nou! Mai bine să trăiţi acum vîrsta marilor eşecuri decît mai tîrziu vîrsta marilor regrete. Totul vă este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Acolo nu e loc decît pentru bucurii meschine. Şi, credeţi-mă, bucuriile acestea n-au nici o legătură cu viaţa adevărată, deşi am întîlnit oameni care numai din asta trăiesc.

Despre bucurie, în şoaptă

Dacă nu ţi-a fost dat să ţi se întîmple, lucruri bune nu ţi se vor întîmpla. Poţi tu să aştepţi oricît. Sau, cum ar zice englezii, făcînd din răbdare o virtute, “good things come to those who wait”. Ei, pe naiba! Aştepţi sau nu aştepţi, tot aia! Dacă ţi-a fost hărăzit răul şi necazul, aşa cum altora le-a fost hărăzit huzurul, mai bine ia-le în braţe ca pe-un prunc care-ţi oferă bucuria de-a fi părinte. Fără scrîşniri. Jupoaie-le de toate măştile, caută-le frumosul, admiră-le ce-au mai respingător în ele, joacă-te cu ce-au mai copilăros şi învaţă din ele! Învaţă că ţie, spre deosebire de ceilalţi, lucrurile bune nu ţi se întîmplă din afară, ci dinăuntru. Din afară vine doar răul şi de aia e bine să te fereşti de oamenii care-şi afişează bucuriile cu ostentaţie. Bucuriile acestea, oricît de provocatoare, sînt mici. La fel şi cei care le poartă. Bucuriile adevărate nu şad la marginea drumului, aşteptînd nerăbdătoare să fie culese. Ele cer migală şi,  oricît ar părea de paradoxal, te consumă, te vlăguiesc, te aduc în pragul nebuniei, te împing pe buza prăpastiei şi te supun unor chinuitoare exerciţii de echilibristică a suferinţei în tăcere şi a disperării fiinţei. Şi cînd totul pare să se fi pierdut, iar tu să te fi dăruit, cu o moliciune neînţeleasă, pierzaniei, în tine renaşte speranţa, ca o gheară strîmbă bine înfiptă în şi pe acest pămînt. Va fi primul semn că, pentru tine, bucuriile se cer dinăuntrul tău şi nu se aşteaptă din afară. Va fi, totodată, şi ultimul.

Vorba de duminică (XXXIX)

„Pentru unii, fericirea e o senzaţie atît de neobişnuită, încît în clipa cînd ajung s-o cunoască se neliniştesc; noua lor stare îi pune pe gînduri; nimic asemănător în trecutul lor: e prima oară cînd părăsesc confortul nenorocirii. O lumină neaşteptată îi face să tremure, ca şi cum sori le-ar străluci pe degete – să lumineze raiuri fărîmiţate. De ce această fericire, de la care-şi aşteaptă izbăvirea, ia o asemenea înfăţişare? Ce-i de făcut? Poate nici nu le aparţine, poate a dat peste ei din greşeală. Descumpăniţi şi fascinaţi deopotrivă, încearcă s-o asimileze, s-o posede, dacă se poate pe veci. Dar sînt atît de puţin pregătiţi pentru fericire, încît, ca să se bucure de ea, sînt siliţi s-o grefeze pe vechile lor spaime.”

Emil Cioran, Ispita de a exista

Vorba de duminică (XXXVI)

„În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vînt, cînd nu se clatină nici o frunză, iar lumina se filtrează printre crengi. Stai culcat în iarbă, ascultînd zumzetul insectelor care ciuruie liniştea, priveşti bucăţile de cer ce se văd prin frunzişul unui copac, simţi în nări mirosuri ameţitoare, eşti fericit şi nu ştii pentru ce. Nu-ţi mai trebuie nimic în afară de ce eşti.”

Octavian Paler,
Deşertul pentru totdeauna, 2005, p. 204

Jurnalul unui naufragiat în România (XXI)

Stare generală proastă. Ca de fiecare dată, dau vina pe vremea de afară. De data asta am şi temei: sînt răcit. De vreo două zile. Chef de o bacoviană. Numai ca să-i fac în ciudă atmosferei ăsteia sulfuroase. Din păcate, n-am nici un volum la mine, iar de pe net refuz să citesc literatură în general. Şi, oricum, nu în condiţiile astea! Aş găsi totuşi vreun prieten milostiv să mă-mprumute. Dar nu ştiu dacă aş găsi vreun prieten atît de milostiv încît să vină şi să-mi aducă şi cartea. Eu n-am de gînd să ies. Aşa că mă mulţumesc să-mi recit, în gînd, frînturi de versuri pe care mi le amintesc de prin liceu: „Blestemată mai fie şi toamna/ Şi frunza ce pică pe noi/ Blestemat să mai fie şi tîrgul/ Ursuz şi cu veşnice ploi!”. Acum două zile, adică fix înainte de guturaiul ăsta nenorocit, aveam o cu totul altă părere. Atunci ar fi mers nişte Topârceanu… Cum era? „S-a ivit pe culme toamna, zâna melopeelor/ Spaima florilor şi doamna / Cucurbitaceelor!”… E drept, atunci şi eu mă plimbăriseam prin Codrii Paşcanilor, în căutare de ciuperci. N-am găsit ce-am căutat, adică ghebe. În schimb, sînt convins că starea de rău de azi i-o datorez stării de bine de sîmbătă. Echitabil, aţi zice. Dar dacă aţi şti că după orice bine urmează un rău, vi l-aţi mai dori? [poate, doar dacă apoi urmează iar binele…]  Şi dacă, să zicem, răul, în raport cu binele, este mai mare? N-aţi regreta că v-aţi fericit fiinţa cu bucurii mărunte şi-acum urmează să v-o nenorociţi cu o suferinţă mai mare? Aş, trageţi capacul cavoului dacă vă e frică! Dar chiar şi de-acolo, de la adăpostul întunericului vostru, să ţineţi minte că dacă binele trebuie căutat, răul întotdeauna (ne) aşteaptă.

Despre excese (XLIV)

„Dragostea mea, te iubesc. Te iubesc cu aceeaşi pasiune cu care te urăsc. Te iubesc pentru că-mi aparţii, pentru că nimeni nu-ţi seamănă. Te iubesc pentru că te ocupi minuţios de mine, fără încetare. Te iubesc pentru că ar fi să murim împreună. Şi, în sfîrşit, te iubesc pentru că, mulţumită ţie, viaţa mea scurtată este pe zi ce trece tot mai extraordinară. Înainte nu plîngeam de emoţie privind frumuseţea cerului; nici măcar nu-l vedeam”. (Pascal de Duve)

Casă unui nefericit

Nu ştiu dacă să se considere privilegiat sau, dimpotrivă, pestiferat, cel care a cunoscut oameni iremediabil nefericiţi. Privilegiat, pentru că oamenii aceştia nu stau de vorbă aşa, cu oricine, oricînd, şi pestiferat pentru că există marele risc ca atunci cînd nefericirea – mai mult decît cel căruia îi e dat să o trăiască – îl alege întru confesiune, să se lipească de el ca o boală incurabilă. Iar cu bolile incurabile nu e de glumit. Trebuie să le iubeşti mai mult decît orice pe lumea asta: ele îţi redefinesc începutul, ele îţi hotărăsc sfîrşitul. Prins între a trăi nefericit şi, în cel mai bun caz, pur şi simplu a trăi, ai putea duce o viaţă compusă din sforţări paliative, menite să rupă strînsoarea. Dar unde să mai caute bucuria vieţii, mulţumirea de a trăi cei cărora nefericirea li s-a strecurat, ca o căpuşă, sub piele? Cît să mai reziste pînă la Marele Abandon, pînă cînd, cu braţele grele şi obosite, să răspundă îmbrăţişării? Că doar aşa, privat de posibilitatea binelui, bolnavul ar putea să continue: pompînd sîngele vieţii, din inima Răului care l-a atins, spre inima sa plăpîndă. Va simţi amăreala pelinului atunci cînd va fi aşezat la masa omenirii ca să se înfrupte din bucuriile vieţii, va iubi durerea pentru că e singura dovadă clară că trăieşte, va prefera însingurarea pentru că e darul cel mai de preţ pe care nefericirea ţi-l poate face.

Cînd, în sfîrşit, de se va găsi şi leacul pentru boala lui, va nega orice posibilitate prin care să poate fi, din nou, ca ceilalţi, adică fericit. Pentru că ar renunţa la prea mult, pentru că ar renunţa la toate acele lucruri şi sentimente care, altfel, nu i-ar fi fost dat să le trăiască.

Despre excese (XXXVIII) – Simplu şi atît

lfeViaţa poate fi trăită şi simplu, fără excese. Şi mi-a luat cam mult – 30 de ani de-acum – să-mi dau seama de asta. Mi-am omorît treptat viciile, dar nu înainte să le aştern din minte şi trăiri pe o foaie (electronică) de hîrtie. Nu de alta, dar orice biografie a înstrăinării merită consideraţie necondiţionată, tocmai pentru că e vorba de hotărîri întru schimbare ce provoacă spasme întregii fiinţe, şi nu de decizii răstălmăcite a doua zi, doar pentru că n-ai putut să judeci şi să vorbeşti serios. Aşa că îmi crucific apucăturile rele şi le las la putrezit, sperînd ca mirosurile lor pestilenţiale să mă facă să cred că nu am luat decizia greşită. Gata cu visul amăgitor al fericirii şi al soarelui care poate fi purtat, cu convingere, în rucsac şi eliberat de fiecare dată cînd nori de necaz îţi dau tîrcoale. E mult mai practică o umbrelă. Gata cu spaima că ai să-ţi dezamăgeşti iremediabil Aproapele. Gata cu pragurile de sus ce nu pot fi atinse şi de care cel mult te poţi lovi. Ştia ea vulpea de ce strugurii inaccesibili trebuie să fi fost acri. O existenţă poate fi deci mai simplă şi poate chiar mai agreabilă – în dozajul potrivit. Iar simplitatea, înţeleasă aici ca mod de viaţă necomplicat, înlocuieşte temporar nebunia, însă nu şi riscul insanităţii, căci simplitatea impusă în exces e artificialitate şi, ca orice lucru forţat, sfîrşeşte prin a rupe, ireparabil, băierile spiritului.

Aşa că, pentru anul ăsta, mi-am propus ca unitatea de măsură a vieţii să fie clipa, şi nu proiectul pe termen lung. Cu alte cuvinte, pe termen scurt, mi-am propus să trăiesc. Rămîne să văd şi cît îmi va fi de simplu.

Vulnerabilităţi (II)

♦ Cioara românească şi porumbelul spaniol ♦

Jumătate de an. Atît se face de cînd, cu bagaje cu tot, am plecat fără să-mi iau rămas bun. „Ce-am avut şi ce-am pierdut?” a fost, în perioada asta, întrebarea ce mi-a bîntuit sufletul şi cugetul atunci cînd nu găseam răspuns la altă întrebare: „Ce n-am avut acolo şi-am găsit aici?” Şi să ştiţi că operaţia mentală cu aşezatul argumentelor pe o balanţă imaginară, să vedem apoi unde cîntăreşte mai greu, e o minciună. Sau dacă nu e chiar o minciună, e un adevăr spus numai pe jumătate. N-am găsit prieteni. În schimb, am găsit oameni. N-am găsit fericirea printre spanioli. În schimb, am găsit liniştea. N-am găsit iubirea celor din jur. În schimb, am găsit respectul lor. N-am găsit bunătatea. În schimb, am găsit onestitatea. Pe care vi le-aţi dori mai cu ardoare? De care fiinţa voastră nu s-ar putea lipsi nicicum? La care din ele visaţi noaptea, după ce vă aşezaţi pe pernă fruntea obosită de peste zi, cufundîndu-vă absent în aşternuturi? Sau le aveţi deja pe toate? Nu mai căutaţi chiar nimic? Nu tăinuiţi nimic în cămara sufletului? Ei bine, eu da. Şi pentru asta am nevoie să cred că, în toată povestea asta, nu e vorba de nici o cioară românească ce, scuturîndu-se de penele urîte, a zburat pînă în Spania, deghizată în porumbel alb, arătîndu-mi-se mie. Am nevoie să cred că ce-am găsit aici va prinde contur, aşa cum ce-am lăsat acolo rămîne închis într-un buzunar, cusut cu sînge rece, de inimă.

Mă puteţi invidia că am plecat, dar nu mai mult decît vă invidiez şi eu pe voi, că aţi rămas.

Basme pentru adulţi (I)

Povestea omului de zăpadă

Cică era odată, dintotdeauna, un bătrîn căruia, atunci cînd plîngea, lacrimile-i din ochi îi curgeau în fulgi de zăpadă şi i se aşterneau pe picioarele desculţe, ca o plapumă. Numai că plapuma repede, repede zămislea o coajă groasă, de gheaţă, şi-l pironea pe bătrîn doar după cîteva lacrimi. Rămas locului, omul nostru începea să se gîndească la toate cele care-l posomorau şi-l făceau să plîngă numaidecît. Şi cu cît se adîncea în gîndurile negre, cu atît gheaţa îl cuprindea şi mai abitir, încolăcindu-i trupul mai întîi pînă la brîu, apoi tot în sus, pînă cînd omul rămînea cu privirea îngheţată spre ultima întîmplare tristă din viaţa sa. Unde-l podidea plînsul, acolo se făcea stană. Şi, de fiecare dată, îl salvau oamenii locului. Se prindeau de mîini şi, cu trupurile calde, se lipeau de trunchiul de gheaţă ce-l ascundea pe bătrîn. Numai că, odată înapoi pe picioarele sale, bătrînul se prindea să le asculte necazurile. Şi-şi lăsau localnicii tristeţile pe umerii moşneagului şi-şi vedeau apoi de treburi. Şi moşul îşi căuta şi el calea mai departe şi, cum mergea el singur pe drum, în minte-i jucau poveştile oamenilor şi bătrînul iar se mîhnea. Şi o ninsoare îl cuprindea, din nou, mai întîi ca o pătură, apoi creştea o gheaţă, parcă din pămînt, şi-l ţinea captiv o vreme. Pînă cînd povestea se repeta. Şi se repeta dintotdeauna. Pînă cînd bătrînul hotărî să nu mai dea nicicum peste oameni, să nu mai asculte ori dojenească durerile nimănui. În locul poveştilor pe care le-a strîns în suflet ca o carte nesfîrşită, a luat drumul sihăstriei. Pe cărări neumblate a mers zile şi nopţi, şi-a ferit privirea, sub mantii groase, întunecate ca cea mai neagră noapte de pe Pămînt.

Cînd a ajuns în cel mai ascuns loc, unde nici jivinele n-au călcat vreodată, se opri, pentru odihnă. Lihnit cum era, îl ademeni o buturugă îmbrăcată-n muşchi moale şi bătrînul şi-a întins trupul obosit pe pătura verde, brodată perfect de mîini nevăzute. Cu ochii închişi, se lăsă pradă somnului. S-a visat în mijlocul oamenilor, ascultînd poveşti, aşa cum numai el ştia să le asculte. Îşi înţelesese rostul şi, înainte de zori, hotărî să facă cale-ntoarsă. A ştiut că fără el, peste oameni avea să se aştearnă tristeţea. N-a ştiut însă că prima poveste tristă pe care avea s-o audă era chiar a lui.

O săptămînă lleidatană (III)

Lleida mea

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

Nu, Lleida nu încurajează exerciţii exhibiţioniste. Lleida doar demonizează simţurile într-atît încît te hazardezi la jocuri funambuleşti cu tine însuţi. În vecinătatea confortabilă a alienării laşi garda jos, renunţi la vigilenţă şi te mîngîi cu bucuria anonimatului. Dacă vreţi, găsiţi aici discreţia unei camere de bordel respectabil, cu Lleida amanta care ştie întotdeauna ce vrei, cît stai şi cînd revii. Pe mine m-a întîmpinat cu ce ştia că-mi place mai mult. Străduţe înguste, cît să-i forţeze pe oameni să-şi zîmbească atunci cînd se întîlnesc, în încercarea de a-şi face loc de trecere. O melodie amăgitoare a cuvintelor rostite complice în spaniolă. Un soare care să mă învăluiască, ştiindu-mi hachiţele siderale. Mi-au fost drog şi suficiente. Fericirea frugală e singura care poate mîntui omul de păcatul existenţei, al curgerii, al timpului. În Lleida vînătoarea de efemeride ia sfîrşit; stare abulică autoindusă.

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

De nu, prin Lleida să nu treceţi.