Dor de-o coţcă, bunicule!

103_4713
Jeu du moulin, bunicule!

Am găsit ieri într-un magazin de vechituri un joc de societate care se cheamă Moara. Era într-o cutie jerpelită şi cu instrucţiunile în franceză, dar l-am cumpărat fără să stau pe gînduri, pentru că mi-a amintit de bunicul meu. El m-a învăţat cum se joacă moara, chiar dacă la ţară jocului i se spunea coţca şi, ca să-ţi baţi adversarul, trebuia să obţii un car (trei piese aliniate) sau o moară (două rînduri de trei piese aliniate, dintre care una mobilă, trecînd dintr-un car în altul). Jocul standard are 9 piese de jucător, dar noi jucam şi cu 12, care era un fel de expert level. Dar textul ăsta nu e despre regulile de la moară, ci despre cum, în zilele ploioase de vară sau cele geroase de iarnă, după ce ni se învineţeau nasurile de la atîta săniuş, ne strîngeam în casă la o coţcă. N-aveam nici tablă frumos desenată, nici piese care să se potrivească perfect pe desen, dar bunicul era un maestru al improvizaţiilor şi găsea întotdeauna soluţii: o bucată de PFL adusă din şură devenea tabla de joc, o bucată de cretă desena pe ea schema, iar adversarii aşezau pe tablă, spre necazul bunicii, grăunţe de pe un păpuşoi şi boabe de fasole furate din lădoiul cu cereale. Ca amfitrion, bunicul juca şi prima rundă şi avea şi dreptul la prima mutare. După mai multe mutări, cu mîna tremurîndă, punea degetul mare şi aspru pe boaba de porumb şi-ţi dădea lovitura de graţie: “Car!”, îl auzeai spunînd rar şi apăsat, deşi vedeai şi tu asta pe tabla de joc. Cînd făcea şi cîte-o moară, ştiai că soarta ţi-e pecetluită. Ne lua pe toţi patru la rînd, ne bătea pe toţi şi, cînd se plictisea, ne lăsa să cîştigăm. Rare asemenea biruinţe! Cînd jucam numai noi, băieţii, cel care-l bătuse pe bunicul la coţca era, fără doar şi poate, cel care deschidea jocul, avînd deja cîştigat respectul celorlalţi. Dar bunicul făcea în aşa fel încît să nu fi rămas nici unul dintre noi fără să-l fi bătut şi să ne simţim fiecare în parte cocoşi pentru cîteva ore, pînă cînd soarele alunga norii şi-o tuleam din nou afară, la fotbal sau la sanie.

Mergînd ieri spre casă, bucuros nevoie mare de achiziţia făcută, mi-am dat seama că, de cînd bunicul s-a prăpădit, n-am mai jucat coţca. Dar, dacă ar fi trăit şi m-aş fi dus cu jocul ăsta cu aer franţuzesc la el, sigur mi-ar fi spus că mă cuconesc şi m-ar fi trimis la lădoi să aduc nişte fasole şi nişte grăunţe de păpuşoi.

PS: Iată şi regulile, din Dicţionaru limbii româneşti, 1939

Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ.

Bunicii (I.1)

O babă şi-un nepot

Cînd Fănel trînti poarta, exact în aceeaşi secundă trînti şi bunică-sa oala cu fasole de pardoseală. N-a aflat nimeni niciodată dacă a trîntit-o pentru că s-a speriat, pentru că avea draci sau pur şi simplu că i s-a căşunat pe oală. O avea de la nor-sa. S-a apucat apoi, în tăcere, să adune boabele de fasole fierte, rătăcite prin toată încăperea, încîlcite în păr de mîţă. Cătă repejor o altă cratiţă, una care să nu fie spurcată. Băgă mîna sub pat, apucă de coadă vasul şi-l trînti la loc. Trase mîna smucit. O pişcase un purice. Sau mai mulţi, că îndată se repezi la sticla de spirt, să-şi ostoiască urticaria. Fasolea rămăsese grămadă, în mijlocul bucătăriei de vară. Bătrîna aşeză spirtul la loc şi ochii îi căzură pe sticla de rachiu. L-a îmbiat şi pe nepot, „un păhărel, că-i mult de mers pîn’ la bunic-tu”. Ea a dat două pe gît, fără să pară că înghite, de parcă ar fi vrut să-i păstreze aroma pînă-n seară. Era abia dimineaţa, iar bărbatu-su plecase la coasă cu noaptea-n cap, pe răcoare. Douăzeci de prăjini trebuia cosite într-o singură zi. Baba îşi aminti repede de moşneag. Îi dictă nepotului din priviri să pună fasolea în cratiţă. Tot aşa, crăcănată pe-un scaun, îşi tot sucea ochii, ba spre lemne, ba spre chibrituri, ba spre gaz, ba se spre sobiţă. Fănel nu era atît de deştept cît să priceapă şi a aprins lemnele înainte să le bage în sobă. După două ore, bunică-sa se trezi, înăduşită de fum.

Citiţi continuarea aici.