Selfie cu moartea

N-am început săptămîna bine deloc. M-am întors de la universitate şi-am deschis Facebook-ul, ca să mai aflu noutăţi, şi-am dat peste doi prieteni din listă deplîngînd moartea unor cunoştinţe. Îmi venea să fac ceva ca să-mi dispară din feed astfel de veşti tragice, la fel cum făceam odinioară cînd, citind ziarele şi ajugînd la secţiunile înnegrite de mesajele de condoleanţe, dădeam paginile repede, fără ca măcar să arunc privirea peste anunţurile care vorbeau invariabil despre trecerea în nefiinţă a cuiva. Mi se părea că moartea rămîne acolo, închisă între paginile acelea, şi uitam repede de ea citind ştirile din sport sau delectîndu-mă cu vreo caricatură de presă. Pe Facebook nu mai merge aşa. Scroll down iute, mi-am zis, uşor tulburat, dar cîteva mesaje „mai la vale”, o altă veste tragică. Carevasăzică, de moarte nu te poţi ascunde, nici măcar pe Facebook, aşa că mi-am zis s-o privesc în ochi şi m-am întors la mesajele cu pricina. De data asta şi-a ales o profesoară tînără care-şi susţinuse recent doctoratul şi o cîntăreaţă pe la vreo 55 de ani. Dau totuşi detaliile astea, deşi ştiu că în faţa morţii ele nu contează; dar oamenii se agaţă de ele ca să poată să se revolte, ca să-şi strige durerea, să-şi justifice cumva nedreptatea pe care o simt atunci cînd de lîngă ei sînt smulşi oameni dragi. „Avea o viaţă înainte”, „abia începuse să trăiască”, „mai avea multe de făcut pe lumea asta”, curg mesajele şi gîndurile celor îndoliaţi. Nu ştiu ce trezeşte moartea-n fiecare din noi, dar în cazul meu, tot ce trăiesc, tot ce simt, tot ce fac se strînge într-un ghem al neputinţei, iar eu rămîn în starea asta cîteva minute, uneori şi ore, apoi, uşor, uşor, trupul inert îşi recapătă vlaga. Simt din nou, trăiesc din nou. Moartea a trecut pe lîngă mine, dar nu neobservată, aşa cum se întîmpla cînd eram copil, iar prezenţa ei în vieţile noastre era aşa de rară, încît uneori ne puneam problema dacă există cu adevărat sau nu, aşa cum o făceam în ograda bunicilor cînd auzeam că a intrat dihoru-n sat. Întîi el era un zvon, adus de nişte pene de găină porumbacă purtate de vînt. Apoi dădea tîrcoale printre prieteni, vecini ori neamuri şi în cele din urmă îl găseam pe bunicul jupuindu-l, după o noapte de stat la pîndă. Cu moartea e cam la fel, întîi o noţiune ciudată şi îndepărtată apoi, pe măsură ce-ţi dă tîrcoale, din ce în ce mai bine conturată. Cu cît cei care pleacă îţi erau mai aproape, cu atît şi moartea vine mai aproape de tine, iar senzaţia unei prezenţe funeste – deşi discretă şi amorfă – e aproape fizică. Dar pe Facebook, unde pare că ne-am mutat, încet-încet, existenţele, moartea se pierde repede în noianul de veşti care nu mai suportă amînare – ultimul selfie dichisit, ultima cafea băută şi ultima carte citită, deşi, după ce postăm poza aducătoare de like-uri dătătoare de viaţă, dăm jos măştile de pe faţă, ne amintim că nici nu ne place cafeaua şi că, de fapt, n-am mai citit o carte de prin liceu. Într-o lume în care totul e virtualmente posibil (sic), moartea rămîne singura realitate care ne mai poate aduce cu picioarele pe pămînt.

Anunțuri

Pe Facebook, iepureşte

De mai bine de o lună, mi-am suspendat contul personal de Facebook. De data asta, „de mai bine” nu se referă doar la faptul obiectiv că deja a trecut o lună, ci mai ales la bucuria că deja a trecut o lună fără să mă surprind hoinărind fără grabă şi fără scop printre oameni, locuri şi fotografii despre care nici măcar nu mai ştiam şi nici acum nu ştiu cît sînt sau au fost de reali şi reale.

Ce-i drept, decizia de a lăsa deoparte (cel puţin o vreme) aventurile de pe Facebook s-a suprapus cu o perioadă încărcată, în care, după ore continue de muncă (în principiu, citit, corectat şi evaluat proiecte studenţeşti), am zis că mai bine aş găsi altă formulă de relaxare decît hălăduitul virtual printre prieteni la fel de virtuali. În loc de Facebook, Face a book!, mi-am zis, aşa că am început, lejer, cu Toate bufniţele lui Filip Florian, lăsîndu-mă purtat cînd înapoi în copilărie, cînd proiectat într-un viitor incert. Dar n-am să fac aici o recenzie a romanului ăstuia şi nici a celui ce i-a urmat şi pe care încă nu l-am terminat, adică Stăpînul inelelor, al lui Tolkien, fiind aproape abia de capătul primului volum.

Voiam, de fapt, să vă povestesc, pe scurt – că deja v-am răpit şi din timpul real sau virtual – de TimeRabbit, o aplicaţie Windows creată de Breakpoint Software Development, pentru a vă monitoriza (voi vouă înşivă, dacă doriţi, nu de către altcineva!) timpul petrecut pe Facebook. Măsurătorile se pot face zilnic, săptămînal sau lunar, iar rezultatele obţinute pot să vă dea de gîndit sau nu. De exemplu, americanii cică ar petrece, în medie, vreo şapte oră pe lună, răsfoind printre intimităţile făcute publice de către prieteni, colegi de serviciu, şcoală, şefi, cunoştinţe etc. sau alte asemenea. Eu n-aş putea spune cam cît timp petrec pe Facebook pentru că, aşa cum vă înştiinţasem, am renunţat la el pentru o vreme (nedefinită).

timerabbit

Dar voi, dacă încă-l folosiţi, aţi putea încerca exerciţiul ăsta, măcar de dragul exerciţiului, nu pentru a lua cine ştie ce măsuri drastice privind virtualitatea voastră. Aplicaţia poate fi downloadată de aici, fiind compatibilă cu majoritatea browserelor (Explorer, Firefox, Chrome), şi funcţionează astfel: cînd accesezi contul de Facebook, se activează un fel de cronometru care se întrerupe de fiecare dată în maxim cinci secunde după ce ai părăsit pagina, detecînd, de asemenea, şi perioadele cînd sînteţi „idle”. Pe locuri, fiţi gata, start!

Text inspirat de Mashable.

Facebook şi patimile limbii române

Din ce în ce mai puţini
Din ce în ce mai puţini

Am acceptat asta dintotdeauna: fiecare cu maniile lui.  Dintre ale mele, una e exprimarea corectă. Indiferent de limba în care am vorbit vreodată, întotdeauna am avut grijă – uneori poate în mod excesiv, că de aia e manie! – să nu comit vreo gafă care să mă compromită iremediabil. Aşa ceva nu preocupă pe toată lumea şi într-un alt text chiar am şi scris despre cei care nu-şi pun frîu limbii atunci cînd încep să vorbească într-un alt idiom. I-am bănuit că ar avea un „tupeu lingivistic” nemaipomenit şi că, din punctul meu de vedere, înregistrează oarece dezechilibre între simţul limbii pe care o vorbesc şi simţul ridicolului. Dar nu despre ei voiam să scriu astăzi, ci despre dojenile pe care le-am primit zilele astea. Sintetizînd, mi se reproşa faptul că m-ar preocupa mai degrabă aspectul formal al exprimării decît conţinutul ei, adică mai mult cum (mi) se spune decît ce (mi) se spune. Contextul era dat de mesajele de felicitare distribuite ieri pe Facebook cu prilejul aniversării zilei onomastice de către cei care se numesc Andrei, Andreia sau Andreea. Unele sunau cam aşa: „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani Andreea!!!!!”, „La mulţi ani Andrei”, „La mulţi ani la toţi Andreii” etc. Eu, în  loc să apreciez urarea sinceră (!), am reclamat lipsa virgulei acolo unde aceasta ar fi trebuit să separe vocativul de celelalte cuvinte ale enunţului, dar şi absenţa sau, dimpotrivă, utilizarea excesivă a semnului exclamării după asemenea felicitări.

Cum aceste mesaje circulau pe Facebook, observaţia mea n-a fost considerată pertinentă, aşa cum nici greşeala prea gravă. În spirit de glumă, mi s-a sugerat să iau legătura cu reprezentanţii reţelei de socializare pentru a mi se oferi un pix roşu virtual cu care să fac corecturile necesare prin postările celorlalţi. „La urma urmei, e Facebook!” Da, din păcate, Facebook e asociat cu precădere cu un gen de comunicare informală care permite acceptarea greşelilor de limbă ca şi cum acestea ar fi o cerinţă intrinsecă a platformei. Mai mult, sub acest pretext, mulţi consideră că ei, de fapt, ştiu să scrie corect, numai că aici nu se mai obosesc să o facă pentru că n-ar fi vorba de nimic oficial.

Aşa cum văd eu lucrurile, a scrie cu greşeli (doar) pe Facebook sau altă reţea de socializare nu e cu nimic mai puţin grav decît cel de a vorbi sau scrie cu greşeli „în viaţa reală”. Argumentul unora, cum că „e contul meu, fac ce vreau, scriu cum vreau”, e egoist şi reducţionist. O fi al tău, dar limba (română) e una şi a tuturor românilor, iar mesajele care sînt publicate pe Facebook se distribuie foarte uşor şi sînt citite în scurt timp de foarte multe persoane. Popularizarea (prin share) a unor mesaje care conţin greşeli de gramatică dovedeşte (1) că cel care a compus textul e incompetent şi (2) că nici cel care îl distribuie în continuare nu stă mult mai bine în această privinţă. Am mai scris şi cu altă ocazie despre campaniile-concurs idioate de pe Facebook, cu mesaje formulate greşit, şi vă las şi acum să vă delectaţi cu un text distribuit pe Facebook sub aparenţa unei campanii umanitare:

Campanie umanitară agramată
Campanie umanitară agramată

Din fericire, persoana care a distribuit mesajul are doar 94 de prieteni, însă l-a distribuit de pe pagina ~~Pentru Fete~~, care are 56,841 de “likes” şi 173,839 de “talking about this”, avînd ca sursă o altă pagină, Te iubesc si PUNCT ., cu 1446 “likes”. Acum imaginaţi-vă la cîte persoane a ajuns acea exprimare [din acel mesaj] care trădează agramatismul unora şi cîte dintre acestea riscă să-l citească şi să-l preia ca şi cum ar fi unul corect…

În fine, ceea ce cred eu că nu înţeleg unii e că Facebook nu e mIRC şi că nu ne mai aflăm la adăpostul anonimatului care poate scuza sau ascunde aproape orice. Însemnătatea şi utilitatea Facebook nu sînt întotdeauna chiar cele pe care i le acordăm noi şi, că să vă faceţi o idee despre ce este, realmente, această reţea, găsiţi pe Manafu.ro un grafic cu informaţii (din 2011!) care poate o să vă facă să vă mai citiţi o dată mesajele înainte de a le publica pe Facebook. Curînd, dacă nu deja există şi la noi ca practică, unul dintre criterii la angajare va fi prezenţa online a candidatului pentru obţinerea unei anumite slujbe. În alte părţi aceasta deja există şi, dacă nu mă credeţi, citiţi ştirea asta, despre cum exprimările deficitare, mitocăneşti sau chiar cu greşeli de gramatică sînt o bulină neagră pentru cei care îşi caută un loc de muncă (ce presupune şi activităţi de scriere).

Grija pentru limba română ar trebui să fie ca grija pentru chestiunile de igienă: aşa cum atunci cînd ne afişăm în public încercăm să fim cît mai prezentabili, la fel ar trebui să procedăm şi atunci cînd ne afişăm pe Facebook. Se pare însă că nu toţi cei care au acces la o reţea de socializare au acces şi la una de canalizare.

Eu nu sînt „Profesor Bologna”

Imagine preluată de pe 360.uaic.ro

Cînd am citit prima dată titlul pe care urmează să vi-l divulg şi vouă m-am grăbit să-l aprob, dar pe măsură ce parcurgeam şi textul, entuziasmul meu se tot reducea pînă cînd s-a transformat, încheind lectura, în indignare. Titlul era „Comunicarea în universităţi: profesorii la catedră, studenţii pe Facebook”, iar articolul care-l însoţeşte e găzduit de portalul România curată aici.

Rezumînd textul – dacă n-aveţi chef să-l citiţi voi înşivă pe România curată –, autoarea reclamă comunicarea deficitară între studenţi şi profesor (adică genul acela de comunicare, într-adevăr, destul de practicat în sistemul de învăţămînt, în care feedback-ul nu este cerut imediat, ci la sfîrşitul semestrului, printr-o examinare finală care să evalueze cunoştinţele acumulate de studenţi) şi, in extremis, chiar absenţa totală a comunicării dintre actorii menţionaţi.

În general, domnişoara sau doamna autoare le zice bine cînd se referă punctual la chestiunile legate de comunicarea şi, deci, interacţiunea între profesori şi studenţi şi avantajele care ar putea (condiţial optativ!) decurge dintr-o astfel de abordare didactică. Şi ar fi fost bine dacă s-ar fi limitat numai la aceste aspecte, pentru că s-a întîmplat să o dea şi cu bîta-n baltă şi să împroaşte, fără să vrea probabil, cu noroi nişte chestiuni care pentru mine – dar sînt convins că şi pentru mulţi alţii ca mine – sînt, dacă nu sfinte, măcar învăluite într-un soi de nimb ce, din păcate, capătă accente de mit.

Una dintre gafe e o descriere destul de vastă a ceea ce ea numeşte „profesorul Bologna” (ce, Doamne, iartă-mă, o mai fi asta?) care ar avea un profil care se determină prin (citez din memorie) evaluarea  cadrului didactic în relaţia sa cu studenţii, în activitatea sa de predare, apoi în cea de evaluare şi a performanţelor sale extracurriculare.

Dacă o aberaţie ca asta cu „profesorul Bologna” trebuie să fie indicatorul de calitate pentru cadrele didactice din învăţămîntul superior, mă las de tot şi mă retrag în munţi! „Distincţia” „Profesorul Bologna” (n-am reuşit să mă hotărăsc care dintre sintagme merită mai mult ghilimelele) e cel mult aparenta legitimare a noului plan de uniformizare a educaţiei la nivel european care a făcut mai mult rău decît bine! Printre altele, a scos din universităţi, pe uşa din dos, cursul magistral, adică tocmai pe acela unde profesorii – marii profesori! – îşi arătau cu un firesc de neînchipuit ceea ce clişeul la modă numit „profesorul Bologna” încearcă să mimeze cu un tupeu neînchipuit: vocaţia.

O altă gafă pe care n-am s-o comentez prea mult e o referire la învăţămîntul centrat pe student şi relaţia de colaborare profesor-student care ar lua forma unei relaţii de tip maestru-discipol. Pentru că nu vreau să mă enervez iar, îi recomand spre lectură autoarei Jurnalul de la Păltiniş, Epistolar şi Uşa interzisă, de Gabriel Liiceanu. Cu siguranţă se va lecui de asemenări între „principiile Bologna” şi ceea ce stă la baza configurării unui model paideic!

Pentru că n-am reuşit să deduc dacă textul este o analiză (de regulă, obiectivă) sau o părere (de regulă, subiectivă), am să-i mai fac o observaţie autoarei, care se dovedeşte intranzitivă în chestiunile pe care le punctează, adică incapabilă (deci nu rău-voitoare!) să abordeze problema intrînd şi în pielea celuilalt personaj implicat, adică a profesorului, cu punctele lui de vedere privind dificultăţile pe care le ridică întemeierea unei relaţii de comunicare şi interacţiune (şi nu e un pleonasm!) cu studenţii săi.

Revenind, în final, la titlul articolului şi motivele indignării mele: se pare că nu-l citisem în cheia în care ar fi trebuit, pentru că mă făcuse să-mi imaginez o situaţie de co-prezenţă acolo unde ea nu exista: adică în timp ce profesorul dictează, studenţii, în loc să fie atenţi, navighează pe Internet. Autoarea, undeva în text, se explică: „Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu tot ce li se dictează – asta în cazul în care nu navighează pe facebook de pe telefoane. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă „unde sunt ceilalţi colegi?” şi ce ştim despre ei.”

Aş adăuga, drept încheiere, două întrebări şi poate, în felul acesta, îi prilejuiesc autoarei şi abordarea temei din „cealaltă dimensiune”: (1) Ce interacţiune poţi să ai cu un student care, din momentul în care s-a aşezat în bancă şi tu ai intrat în clasă, deja navighează pe Facebook de pe telefonul mobil? şi (2) De ce fel de relaţie paideică îţi mai vine să te-apuci cînd prima întrebare care ţi se adresează este dacă e nevoie să vină şi la curs sau e suficientă „activitatea” (a se înţelege, în unele cazuri, prezenţa strict fizică) de la seminar?

Întreb pentru că nu ştiu răspunsul. Eu nu sînt „profesor Bologna”.

Dragă limbă română, dă-mi voie să te „tuituiesc”!

M-am gîndit să vă scriu despre ceva ce cu siguranţă o să ne împartă în tabere pro şi contra. Am aflat – recunosc, cu oarece întîrziere, căci informaţia a fost făcută publică prin septembrie pe site-ul Terra – că Real Academia Española (RAE este echivalentul instituţional din Regatul Spaniol al Academiei Române) se pregăteşte să introducă în dicţionarul său (volum similar Dicţionarului Limbii Române sau Dicţionarului Explicativ al Limbii Române de la noi) următoarele cuvinte: „tuitear”, „tuit”, „tuiteo”, „tuitero”. Dacă nu vă e familiară limba spaniolă şi nici reţelele sociale disponibile astăzi pe Internet, vocabulele menţionate au legătură directă cu una dintre aceste reţele sociale – Twitter –, populară în Spania, spre deosebire de România, unde mult mai celebră e altă reţea, Facebook. Ca idee, în martie 2012, conform Social Media Training, în România aveam aproape 51.000 de conturi de Twitter, comparativ cu cele peste 4,5 milioane conturi de Facebook:

Sursa: Social Media Training

Pentru cei care nu ştiu nimic despre Twitter, foarte pe scurt, e o reţea socială de microblogging, adică o reţea prin care informaţiile deţinute de diverşi utilizatori este socializată, în sensul că ei îşi distribuie unii altora ceea ce ştiu sub forma unor mesaje care nu trebuie să depăşească 140 de caractere (de aici şi caracteristica de „micro”).

Revenind la decizia RAE, mi-am zis că ar fi interesant să încerc exerciţiul de a propune echivalente în limba română pentru cele patru cuvinte spaniole menţionate. Mi-am dat seama că strădania mea riscă să devină ridicolă, prin sonoritatea pe care noile cuvinte o căpătau. Cu toate acestea, am obţinut următoarele variante:

Dilemă: a conjuga sau a nu (mai) conjuga?

După amuzamentul iniţial, generat de confuziile pe care le pot genera asemenea cuvinte (gîndiţi-vă doar ce ar însemna ca cineva să înţeleagă a tutui în loc de a tuitui!), recunosc că m-am cam speriat. José Manuel Blecua, directorul RAE, spune însă că nu e cazul. Sigur, în limba domniei sale, conjugarea verbelor e mai simplă decît la noi. A tuitui, de exemplu, ar avea în limba română două forme la conjugarea a IV-a (una mai puţin recomandată decît cealaltă): eu tuitui/ tuituiesc, tu tuitui/ tuituieşti, el tiutuie/ tiutuieşte, noi tuituim, voi tuituiţi, ei tuituie/ tuituiesc. De dragul practicii, încercaţi şi voi acelaşi lucru şi cu varianta a tuităi

Eu zic să nu ne grăbim. Deocamdată, îmi sînt suficiente a posta, a uploada, a updata şi multe altele din acelaşi registru, deşi recunosc dificultăţile în care mă aflu la orele de… Social Media cînd trebuie să le explic studenţilor cum funcţionează, pe Twitter, „hashtag”-urile, „retweet”-urile şi multe, multe altele. Oricum, nu-i aşa, cred că poţi fi mai ridicol, mai neînţeles şi, evident, desuet, să spui că „ai împărtăşit celorlalţi statutul cuiva” în loc să spui că „ai share-uit” acel „status”.

Argumentul suprem al directorului Blecua în favoarea introducerii acestor cuvinte în limbă este revoluţia autentică pe care o trăim în această eră a comunicării electronice şi sociale, prin Social Media. Mai mult decît atît, zicea domnia sa, trebuie să acceptăm aceste evoluţii pentru că, la urma urmei, „stăpînii unei limbi sînt chiar vorbitorii săi”. Inclusiv cei pentru care între sau, s-au şi sa-u, între un pic şi umpic, între numai şi nu mai, între de loc şi deloc şi multe, multe, multe altele nu există nici o diferenţă.

Jurnalul unui naufragiat în România (XVII)

Mi-e lene. De aproape o săptămînă, de cînd am scăpat de corectat ultimele teme ale studenţilor. De fapt, nu e doar lene, e lene şi lehamite. Pe unii îi pot înţelege, au licenţe şi disertaţii care să-i aducă într-o stare ca asta. Eu n-am nici o scuză onorabilă. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă aşa, fără chef de-a fi treaz. Din păcate, sînt o persoană matinală şi toată lenea asta îmi dăunează. Stau şi mă uit pe pereţi. Pe pereţii încăperii, pe pereţii Facebook-ului, pereţi să fie, că de cai verzi facem noi rost! Cîteodată mi se pare chiar mai distractiv decît privitul la televizor. E atît de redundant şi previzibil ce se întîmplă în ţara asta încît pînă şi o telenovelă o să ni se pară mai interesantă şi mai plină de neprevăzut. Cred că de-aici vine şi lehamitea: din oceanul ăsta de penibil în care sîntem băgaţi cu forţa, cu capul la fund, din nou şi din nou, să-i vedem şi să-i auzim pe analiştii şi politicienii patriei, care nu mai ştiu să facă distincţia între digestie şi excreţie, mîncînd căcat cît e ziua de lungă.

Am ajuns să nu vreau să văd fulare Burberry, deşi nici măcar n-am văzut unul vreodată, am ajuns să suspectez orice teză de doctorat de plagiat şi să văd cum ziare cîndva quality se întrec în caricaturi de doi lei care înlocuiesc subiectele de interes real pentru noi. Căutaţi-vă surse alternative de informare, e infectă lumea asta a presei, iar cînd daţi de-o oază de bun gust, fiţi egoişti, nu spuneţi şi altora, savuraţi-o în linişte, că nici nu se ştie cînd hienele vor declanşa atacul.

Sper să-mi treacă la un moment dat şi greaţa asta profundă de jurnalismul practicat astăzi, plin ochi de mizerii, deşi căcatul, pînă nu-l speli, tot o să pută. Cînd ziceaţi că vine sfîrşitul lumii?

Despre excese (XLVII)

Cînd mi-am dat seama că ceea ce primeam de la alţii, deşi aparent îmi era benefic, esenţial îmi dăuna, mi-am făcut din autodisciplină un crez aproape cazon. Printre multe hotărîri luate, am decis să răresc prieteniile. Pe cele deja şubrede le-am retezat de tot, iar pe cele „cu potenţial” le-am trecut prin fel de fel de probe menite să le dezvăluie intenţiile. Mi-am scuturat anturajul de cei pe care nu mi-i doream acolo şi am renunţat la a primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”. La fel cum faceţi cîteodată pe Facebook, eliminîndu-i din listă pe cei pe care găsiţi că nu vă mai sînt prieteni, faceţi asta şi în realitate! E un exerciţiu nepreţuit de igienizare a vieţii voastre sociale care, pe mine, personal, m-a scăpat de situaţii care se anunţau extrem de stînjenitoare.

Aşa am început să aleg eu pentru mine, şi nu eu pentru alţii (întru beneficiul altora) sau alţii pentru mine. Să nu vă imaginaţi că a fost uşor! N-a fost, nu este şi nici nu va fi, însă pînă acum, autodisciplina rămîne singura cale prin care m-am putut salva de ceea ce-mi făcuse rău: vicii, dar mai ales oameni.

Am învăţat că cele mai sfinte promisiuni sînt cele pe care mi le fac mie însumi: cu mine nu pot negocia atît de uşor, sînt cu mult mai intransigent decît în oricare dintre relaţiile cu semenii mei.

Am învăţat că mie nu-mi pot spune minciuni, nu-mi pot amîna adevăruri. Toate cărţile pe faţă! Asta pentru simplul fapt că, dinspre ceilalţi, foarte rar am avut parte de aşa ceva…

Am învăţat că măsura compromisului nu e dată de cît de uşor el poate trece neobservat în ochii celorlalţi, ci de cîte mustrări de conştiinţă ţi-ar putea produce.

Am învăţat că dispreţul doare mai tare ca răzbunarea şi că tu, în ochii şi mintea lumii, nu eşti niciodată unul singur, ci eşti toţi şi în toţi oamenii pe care alegi să-i însoţeşti şi pe care-i laşi să te însoţească în viaţă.

***

Mi-am făcut cîndva, dar nu demult, o nouă promisiune şi, de dragul unor oameni, zilele astea era cît pe ce să-mi încalc cuvîntul dat. N-am făcut-o. Sper însă ca şi eu să le fiu lor la fel de drag cît să-nţeleagă de ce şi fără să le explic.

Ne place, place, place!

Trebuie s-o recunoaştem, ne simţim parcă mai bine după ce ultima noastră postare pe Facebook a primit binecuvîntarea Like-ului din partea prietenilor. Şi, dacă majoritari din cei care şi-au declarat încîntarea sînt doar prieteni virtuali (cei reali, pe care-i ai şi-n lista de Facebook oricum ar da Like, că de aia îţi sînt prieteni!), bucuria e şi mai mare! Mai jos, vă las cu ceva mai mult de 10 motive, adică 11, pentru care am dedus că oamenii ţi-ar plăcea mesajele de pe Facebook:

1. postăm poze cu pisici, succes garantat! Dacă sînt albe sau negre, numărul de Like-uri va creşte. Fii sigur că apari şi tu în ele, astfel îţi alimentezi şi iluzia că cei care au dat Like au făcut-o şi pentru tine, nu doar pentru pisici.

2. postăm poze cu bebeluşi sau, în fine, copii, în general. Îs la fel ca pisicile, nu se poate să nu placă. Şi chiar dacă nu plac, stai liniştit, nu va îndrăzni nimeni să-şi exprime dezacordul, va fi cu siguranţă huiduit de mulţimile prokids.

3. postăm poze cu bufniţe. Sînt pe val, profită, nu se ştie cît va dura!

4. postăm mesaje cu prilejul zilelor de sărbătoare (Dragobete, Sf. Valentin, 1 martie, 8 martie, 1 aprilie, 1 mai, 1 iunie, Paşte, Crăciun, An Nou etc), în care-i tăguim pe cei de la care cerşim un Like. Cu cît mai multe tagguri, cu atît mai multe Like-uri, dooh!

5. ne pişăm contra vîntului şi blestemăm zilele de Dragobete, Sf. Valentin, 1 martie, 8 martie, 1 aprilie, 1 mai, 1 iunie, Paşte, Crăciun, An Nou etc. Sigur vor exista unii care vor aprecia că eşti un non-conformist!

6. să nu uit de pozele cu mîncăruri, dar mai ales cu dulciuri. Dacă apari şi tu pe-acolo meşterind la vreo cratiţă, e minunat!

7. postăm ceva ce deja e viral: poză, înregistrare video etc. Ştiu şi ceilalţi despre ce e vorba, aşa că va veni şi Like-ul numaidecît.

8. atacăm ceea ce e viral: citatele celebre, unele aplicaţii de Facebook, cum au fost cele cu FarmVille sau cea cu „Află care este numele tău de indian”…

9. postăm poze din excursii, străinătăţuri, nunţi, botezuri, cumătrii, cursuri festive şi banchete.

10. postăm glume, bancuri, imagini hazlii pe care le-am găsit pe la alţii şi pe care, de dragul Like-ului, le dăm mai departe.

11. postăm discursuri motivaţionale, citate celebre, cu tentă filosofică, de judecată profundă. Mulţi dau Like, puţini înţeleg.

Lista rămîne deschisă, cu două întrebări: Vouă ce v-a adus cele mai multe Like-uri? şi Voi la ce n-aţi da Like niciodată?

Jurnalul unui naufragiat în România (XIV)

Un cadou pe care mi l-aş dori…

Iar e una din acele perioade din an cînd atît de multe lucruri aşteaptă să fie duse la bun sfîrşit şi cînd eu, ca un un făcut, mă aşez de-a curmezişul urgenţelor şi hotărăsc că cel mai bine ar fi să nu fac nimic. În astfel de sezoane, mai mult ca oricînd, îmi vine să mănînc mai des, mă uit la televizor fără să urmăresc ceva anume, contrăbăi după picanterii prin conturile de Facebook ale altora, mănînc (ştiu că am mai spus asta, dar, între timp, iar mi s-a făcut foame), îmi arde de plimbări şi tot aşa.

Mă uit la ceas şi-mi spun mereu că mai am timp. Mai am timp să corectez temele, mai am timp pentru completările seminarului de a doua zi, mai am timp să fac teste pentru proba teoretică a examenului auto, mai am, mai am, mai am… Cînd de fapt, tot ce am e iminenţa unei crize. Nu-i nimic. Abia o aştept. O voi înfrunta, aşa cum am făcut de fiecare dată şi am supravieţuit ca să povestesc. Victimele (care se ştiu) colaterale ale acestor „confruntări” deja îşi caută preocupări cît mai îndepărtate, inclusiv din punct de vedere spaţial, de mine. Cică aşa îşi asigură un trai mai liniştit, departe de isteriile pe care le poate genera acest tsunami de proiecte care îşi aşteaptă ultima sută de centrimetri pentru a fi începute şi, evident, încheiate.

Pînă atunci, mi-am adus aminte că am ratat ultimele episoade din Urzeala tronurilor şi parc-aş vrea să mă uit weekend-ul ăsta, pentru a XIV-a oară, şi la Stăpînul Inelelor. Este acolo o replică a înţeleptului Gandalf ce se potriveşte de minune cu sesiunea de examene – „You shall not pass!” –, numai că, înainte să le spun studenţilor mei asta, trebuie să mă decid care dintre ei să fie elfii şi care orcii.

Jurnalul unui naufragiat în România (XI)

Se ţine nenorocul scai de mine. Nu c-ar fi asta o mare noutate, dar trag speranţa că unele lucruri totuşi poate n-ar trebui să se întîmple. Ce-mi spuneam eu oare atunci cînd am început aventura asta pe patru roţi? „Dă, Doamne, ca pînă fi-vor încheiate şedinţele de condus să pot spune răspicat că prefer şofatul mersului la dentist”. Da, v-aţi prins, nu e cazul încă, dar nu-i aşa că se poate şi mai rău? Adică şi condus, şi dentist în acelaşi timp. Sau, ca să nu se creadă că ne-am pierdut cu totul simţul umorului, ultima oră de condus, întîia oră de dentist. Nu, destinul nu-mi putea face una ca asa, aşa că am hotărît să-l schimb eu cu mîna mea şi să evit, totuşi, dentistul. Pînă la urmă, le-am evitat pe amîndouă, adică şi destinul, şi dentistul. N-am să intru în detalii că, la cîţi draci am, oi vorbi de măsele plombate cu smoală şi rezecţii stradale…

Dar mă gîndesc că o carte tot aş putea să scriu. Una din asta din colecţiile gen „How to”: Cum să cauţi, dar, mai ales, cum să găseşti ghinionul ar fi un titlu potrivit. Eu vă voi zice doar cum, treaba fiecăruia ce va face cu el după ce-l va fi găsit. De obicei, eu îl iau în braţe, ca pe-un copil drag, îi spun cît mi-a lipsit, că de  vreo două săptămîni îmi mergea prea bine… Apropo de copii şi ghinion, ieri m-am procopsit şi cu nişte poze compromiţătoare cu mine în ipostaze gingaşe alături de copii: am ridicat şi dărîmat castele de nisip, am adunat melci, am improvizat steguleţe din şerveţele şi beţigaşe, ne-am prefăcut că prindem peşti cînd, de fapt, pescuiam mormoloci, am, am, am… Am şi visat că circulau poze pe Facebook care să ateste momentul de slăbiciune şi m-am trezit îngîndurat de ideea că prejudiciul ăsta de imagine o să mă coste şi-o să mă urmărească ceva vreme de-acum încolo… Oricum, cel puţin azi, nu mi-a dat pace deloc şi mă tot frămîntă o dilemă: ce-a fost mai întîi, ghinionul sau copilul? Unii ar răspunde că sexul neprotejat.

Nuca e miezul tortului

Happy birthday!

Întîi şi-ntîi e nevoie de-un prilej, deşi, cînd e vorba de dulciuri, acestea (prilejurile, vreau să zic) par să se ivească neaşteptat de repede. În fine, să zicem că prilej avem. Ne mai trebuie, evident, blatul de tort. Cum n-am cuptor, lucrurile sînt mai simple: se ia de la supermarket. Vouă, dacă aveţi cuptor, v-aş sugera să vă complicaţi niţel şi să puneţi mîna să faceţi voi înşivă blatul. Altă treabă, dar şi alt gust! Cum ziceam, cu blatul făcut, ne apucăm de creme. Trei la număr, ca să pară mai elaborat şi ca să vă impresionaţi prietenii atunci cînd le explicaţi reţeta.

Aşadar, începem cu o cremă de iaurt cu miez de nucă. Ne trebuie 250 ml iaurt, 3 linguri de zahăr, scorţişoară, 3 linguri de miez de nucă prăjit şi apoi măcinat, esenţă de migdale. Amestecăm tot, adăugăm un pliculeţ de gelatină (rehidratată şi încălzită) şi dăm la rece. În principiu, cam jumătate de oră, cît i-ar fi luat blatului vostru să se coacă sau mie să-l cumpăr pe-al meu de la supermarket.

Pentru cea de-a doua cremă ne trebuie nucă (patru linguri de miez de nucă, prăjit şi măcinat, ca mai sus), jumătate de pachet de unt, 100 grame de zahăr pudră, o linguriţă de ness şi un gălbenuş de ou. Frecăm bine untul cu zahărul sau (dacă există) punem mixerul să facă treaba asta. Adăugăm apoi ce-a rămas: gălbenuşul, nessul şi miezul de nucă. Amestecăm cu încredere şi, din mimetism, dăm, din nou, la rece.

Zic să pornim şi plita totuşi, dacă vrem măcar să mimăm că am fi, cît de cît, bucătari. Punem acolo pe un ochi o cratiţă mică şi amestecăm următoarele: două linguri zahăr, două linguri făină, un gălbenuş, 250 ml lapte, un pliculeţ de zahăr vanilat şi o linguriţă de ness. Amestecăm mereu pînă cînd obţinem o cremă destul de densă. O lăsăm puţin la răcorit şi adăugăm un sfert de pachet de unt (sau margarină, dacă o suportaţi). Iar amestecăm, pînă cînd constatăm că untul s-a topit şi, evident, dăm la rece. Şi-uite aşa am obţinut şi cea de-a treia cremă.

În mijlocul primei felii de blat punem un castronel de plastic cu gura în jos şi acoperim spaţiul rămas liber cu cea de-a treia cremă. Dăm castronul deoparte şi acea porţiune de blat (adică mijlocul, miezul) o acoperim cu cea de-a doua cremă, cea cu nucă şi ness. Aşezăm deasupra cea de-a doua felie de blat, pe care o acoperim cu prima cremă. În sfîrşit, punem capac cu cea de-a treia felie, pe care o acoperim cu o glazură de ciocolată. Se decorează, după priceperea fiecăruia, cu pastă de migdale.

Se ispitesc toţi cei peste 400 de prieteni din lumea virtuală de pe Facebook şi se consumă alături de cîţiva din lumea reală.

Vorba de duminică (V)

„Cred că Facebook arată cum sînt oamenii de fapt. Noi folosim un termen, cel de «diagramă socială»… Credem că lumea e făcută din diagrame sociale şi încercăm să le dăm oamenilor posibilitatea de a-şi contura cît de mult pot adevărata lor identitate.” (Mark Zuckerberg, Money Express, august 2009)

Interesul public s-a pierdut, pur întîmplător, undeva pe la Dolhasca

Tîmpenii în exclusivitate

Teo Trandafir se mărită. Mare fîs! Cum care Teo?! Cum care Trandafir?! Cum „mare fîs”?! Asta s-a întrebat şi „Evenimentul zilei” (EVZ) înainte de a se înhăma la realizarea unei anchete jurnalistice laborioase, în EXCLUSIVITATE.

Şi-uite aşa jurnalistul de investigaţie al redacţiei a plecat repejor pe terenul fertil al Facebook-ului, ca nu cumva alte ziare concurente să le fure ideea. De acolo a aflat aproximativ cine este „alesul inimii vedetei” şi, zic cei de la EVZ, „din dorinţa de a-i proteja intimitatea, nu dăm numele real, ci unul apropiat”(?!). Nu-i nimic, înţelegem, aţi dat destule nume reale atunci cînd a fost vorba de minori a căror identitate realmente trebuia protejată, aşa că v-aţi gîndit să încercaţi şi exerciţii de imaginaţie…

După multe click-uri în stînga şi-n dreapta, toate sub acoperire, reporterul virtual află unde locuieşte persoana, cam ce scriitori îi plac şi… Pam! Pam! Poze la liber! Le furăm şi le punem în ziar! Cum adică trebuie acordul persoanei? Cum adică poate-i lezăm imaginea? Să zică mersi că nu i-am dat şi numele! Cu copiii ce facem? Blur sau… Aha, ăla care cu părul în ochi nu mai are nevoie de blur. Am înţeles…

Curînd, deschiderea pentru online e gata, reporterul se pregăteşte să se întoarcă istovit de pe teren, cu buricele degetelor fierbînde de la atîta tastat. Înainte să predea însă ancheta în exclusivitate, mai dă un telefon în biroul de alături, pentru confirmări, să ştie că n-a muncit de pomană.

Alo? Redacţia? Cîte semne trebuie? 4000?!? N-am de unde să scot, că ăsta nu postează mai nimic pe Wall! Pote cel mult să mai fac nişte presupuneri pe marginea pozelor… Să scriu şi o casetă despre Teo? Cum care Teo?!

PS: cu un nas fin, băgat acolo unde trebuie, cînd trebuie, evz.ro a intuit, din nou, că interesul public nu face doi bani. În schimb, ceea ce interesează publicul…

Pentru cine scriu?

Cînd m-am apucat de scris pe blog, prin 2008, am făcut-o cu foarte mare reţinere, pentru că nici măcar cei care mă încurajau să mă apuc de un astfel de jurnal online nu reuşeau să-mi răspundă convingător la două dintre întrebările mele de atunci: despre ce anume să scriu şi, mai ales, pentru cine? Restul mi se părea floare la ureche.

De atunci au trecut aproape patru ani, cu pauze mai lungi sau mai scurte de la scris sau cu perioade mai efervescente, cînd degetele alunecau uşor pe tastatură, sau, în fine, cu perioade relativ monotone, cînd ideile parcă nu se lăsau găsite, iar textele cereau mai multă migală decît de obicei.

O vreme, am crezut că scriu doar pentru mine, că practicam o formă de scriitură curativă, prin care să scuip veninul strîns la inimă, să las din povara mea şi celorlalţi, devoratori anonimi avizi de suferinţa altora. Să ştiţi că Internetul duduie de astfel de personaje! Mai apoi, mi-am dat seama că, de multe ori, scriam pentru şi despre alţii, încercînd să transform întîmplările lor în mici parabole, în istorioare cu tîlc pentru cei ce aveau să-l înţeleagă. Cîteodată, deşi mi-am zis să nu amestec lucrurile, abordam teme pe care, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul, le discutasem la şcoală cu studenţii şi, pur şi simplu, simţeam că mai rămăsese ceva de spus. La fel, de multe ori, disputele pe care le am cu prietenii se mută şi în spaţiul virtual, în replici care-şi aşteaptă contra-replicile, fie prin telefon, pe Messenger, pe Facebook, dar mai ales pe blog.

Impresiile mele sînt toate cele de mai sus, strînse laolaltă, într-un blog cu toane, exact aşa cum îi e şi autorul. După aproape patru ani, cred că am descoperit totuşi pentru cine scriu: sînt cei care se descalţă de fiecare dată cînd îmi calcă pragul, deşi de-acum ne ştim atît de bine încît să ne permitem să ne vizităm şi fără să anunţăm ori să batem la uşă. Ei îmi sînt audienţa privată, cei care mă caută şi cei pe care-i caut. Şi ca această descoperire să nu treacă neobservată, am schimbat şi tema blogului. Veţi fi de-acord că-mi seamănă mai mult.

Viaţa după moarte. Răzbunarea Internetului

La sfîrşitul anului trecut, o fostă colegă de liceu a murit. În aceeaşi vară ar fi trebuit să se organizeze şi întîlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, însă, din diverse motive, aceasta n-a mai avut loc. N-am apucat să ne vedem, deşi cîteva planuri de revedere fuseseră demarate, de către mai mulţi colegi de generaţie, în cadrul unui grup de discuţii pe Facebook. Deşi, cum se spune de obicei în astfel de contexte triste, că persoana decedată ne priveşte şi ne zîmbeşte din ceruri, în privinţa colegei de liceu, ea încă ne priveşte şi ne zîmbeşte din pozele profilului ei de Facebook. Prin urmare, ce-i de făcut?

Adio şi de la mediul virtual

Cum procedăm cu „moştenirea digitală” pe care o persoană decedată o lasă pe Internet? Cum poate familia sau, în fine, moştenitorii de drept, să intre în posesia ei cît mai repede? Gîndiţi-vă că puteţi ajunge expus în online şi ca urmare a unei banale amenzi neplătite către administraţia locală şi să rămîneţi acolo mult timp după ce aţi scăpat de datorie… Ce se întîmplă însă cu toată activitatea în online a unei persoane care moare? Conturi pe reţele sociale, adrese de e-mail, bloguri, comentarii pe forumuri de discuţii, imagini postate pe site-uri de fotografie, înregistrări video pe Youtube sau alte platforme similare, toate acestea conţin documente personale care, odată cu decesul individului, capătă altă valoare decît cea pe care acesta le-o dăduse în timpul vieţii. Numai un avocat ar putea să spună cu precizie cui aparţine toată această informaţie. Familiei? Site-urilor care au găzduit-o? Există la noi proceduri legale de a o recupera sau, măcar, de a o şterge? Dacă nu, poate fi acoperit acest gol legislativ? Pot fi luate anumite măsuri privind memoria digitală a unei persoane? Pe loc mă pot gîndi la cîteva dintre cele mai evidente derapaje care pot surveni ca urmare a decesului: protecţia datelor, drepturi de autor, drepturi de proprietate intelectuală, dreptul la intimitate etc. Pentru că, atît timp cît persoana decedată nu a lăsat instrucţiuni precise cu privire la activitatea sa din online, informaţia rămîne acolo, la dispoziţia tuturor, cel puţin pînă se reuşeşte recuperarea sa din punct de vedere legal.

Dezbateri în acest sens există, atît la nivelul Comisiei Europene, cît şi la nivelul unor ţări precum Franţa sau Marea Britanie, unde, de exemplu, peste 10% din populaţia activă pe Internet include în testament şi parolele diverselor conturi personale, tocmai pentru a evita ca informaţia să se rătăcească în online sau să fie folosită fraudulos.

În Spania, de exemplu, recuperarea tuturor datelor (prin aceasta înţelegînd orice a fost generat în online ca urmare a activităţii defunctului) din mediul virtual e prezentată ca oportunitate de afacere, la sfîrşitul anului trecut o firmă de pompe funebre – Mémora – anunţînd în premieră lansarea unui serviciu special de recuperare, la cerere, a „moştenirii 2.0.”. Procedura poate dura şi pînă la jumătate de an, iar după ce toată informaţia este colectată, familia/moştenitorii vor decide ce se va întîmpla cu aceasta, dacă o vor şterge sau, dimpotrivă, o vor păstra sub forma unui album de amintiri din spaţiul virtual. În orice caz, important e ca asupra conturilor (cu informaţii) deţinute de persoana decedată să aibă control exclusiv cei care vor să-i păstreze memoria neîntinată. Asta mai ales dacă vreţi să evitaţi situaţia în care să primiţi like pe Facebook de pe adresa mortului.

Mai multe informaţii pe aceeaşi temă veţi găsi aici, aici sau aici.

Concurs pe Facebook: refuză un iPhone 4S!

Oare cu Google Translate n-ar fi fost mai bine?

Dragi internauţi, înscrieţi-vă la concursul agramat „Cîştigă un iPhone 4S” care se desfăşoară zilele acestea pe Facebook! Nu este nici o glumă, la pachet cu acest dispozitiv de tip smartphone primiţi şi un mesaj de tip fucking idiot. Trec peste prima frază, deşi la nivel de exprimare şi aceasta suferă, dar nu la fel de mult ca cele care urmează. Aşadar, încep cu formularea „păreri contra” care este, evident, greşită; vocabula „contra” nu este şi nu poate fi adjectiv, aşa cum apare aici, ci poate fi element de compunere a unor substantive sau ajdective, prepoziţie sau adverb. Prea complicat, ştiu! Ceva mai simplu atunci: conjugarea verbului „a oferi” la viitor, persoana I, plural. „Vom oferii” zici? Patru, stai jos! Singura variantă cu „oferii” e a perfectului simplu, adică „eu oferii”. Viitorul (simplu) se formează dintr-o parte auxiliară (adică „voi”, „vei”, „va”, „vom”, „veţi”, „vor”) la care se adaugă forma de infinitiv a verbului de conjugat, în cazul nostru „a oferi”, rezultînd „vom oferi”. Revenind la exprimare: „ne-am decis sa oferim (…) pana cand vom oferii”. Serios? Mai departe: „Castigator va fi ales dintre cei care dau (…)”. Bulină neagră din nou, corect fiind fie „Cîştigătorul va fi ales dintre cei care dau (…)”, fie „Cîştigător va fi ales unul dintre cei care dau (…)”.

Concluzionînd, ce-ar fi să oferiţi un premiu şi celui care vă corectează mesajele semianalfabete? Nu de alta, dar mi-ar prinde bine şi mie un iPhone… În caz contrar, din partea mea, dislike şi no share!