Priorităţi

poza-textNu mi-am programat în viaţă nimic, niciodată. Lăsam totul să vină de-a valma, să intre toate în viaţa mea cum se nimereau, fără vreo socoteală prealabilă. Fireşte, o ordine oarecare totuşi exista, cum există în viaţa fiecăruia, dar nu era nimic calculat, nimic trecut în paginile unei agende pe care să-ţi cadă privirea zilnic şi care să-ţi amintească ce şi cum ai de făcut. Îmi plăcea tocmai dezordinea aia care mă făcea să nu mă gîndesc la ce urmează mîine. În cazul meu, nodurile timpului se strîngeau lent şi se măsurau în ani, nu în zile ori săptămîni: ce am de făcut anul ăsta, nu ce am de făcut mîine, ce am de făcut în următorii trei ani, nu în următoarele trei săptămîni. Nu eram leneş, poate doar îmi plăcea să tărăgănez uneori sarcinile de lucru, să le amîn pînă cînd era musai să le dau gata. Ba, în privinţa termenelor-limită, aş zice chiar că eram un ceas elveţian, numai că unul căruia îi plăcea să se lase ajuns din urmă de ultima aia sută de metri, necesară pentru surplusul de adrenalină, că să ducă totul la bun sfîrşit. Îi zeflemiseam pe cei care duceau o viaţă tihnită, planificată minuţios chiar pînă la nivelul meselor în oraş, al banilor lunari pentru mîncare, al celor puşi deoparte pentru concedii, al programării apariţiei unui copil etc., gîndindu-mă că joaca asta de-a bifa în calendar momente şi activităţi era singura care mai scurtcircuita existenţele lor palide. Le respingeam felul ăsta de-a fi şi-i respingeam şi pe ei, cei care, în ochii mei, îşi planificau pînă şi mersul la budă.

O fi avînd legătură cu vîrsta, habar n-am, că nici peste noapte n-am îmbătrînit, dar mi-am dat seama că lucrurile încep uşor, uşor, să se schimbe. Pe birou stă mereu un teanc consistent de sticky notes, în care mereu am de notat cîte ceva (un număr de telefon, o programare, o idee, o denumire ştiinţifică de ciupercă ori de plantă), pe noptieră o agendă micuţă în care se aştern seara gîndurile care n-au mai încăput în mintea mea în ziua respectivă sau care nu mă lasă să adorm. Le prind între copertele mici şi albastre ale agendei şi ştiu că dimineaţă am multe ore la dispoziţie să hotărăsc ce să fac cu ele. Pe unele le eliberez, s-or întoarce ele de ăsta le va fi destinul, pe altele le transform în realităţi pe care le voiam concretizate.

De fapt şi de drept, un an mai bolnăvicios şi nişte oameni care mi-au fost aproape m-au făcut să privesc lucrurile din altă lumină şi să încep să-mi mut viaţa de pe un teren mlăştinos, sortit unor surpări perpetue, pe un altul mai solid, unde să pot clădi fără teama că totul se poate nărui neprevăzut. Ce ironie! Încercăm să facem ordine în viaţa noastră abia atunci cînd se revarsă peste noi un haos din afară, pe care nu-l aşteptam, nu ni-l doream şi pe care nu-l putem controla: poate moartea fulgerătoare a cuiva drag, poate un diagnostic crunt pentru un prieten pe care-l credeai sănătos tun, pierderea unei iubiri, în fine, ceva care să zdruncine într-atît temelia unei vieţi confortabile încît să te facă să reacţionezi. Asta dacă nu cumva, ca un filosof stoic, îţi împingi existenţa debusolată într-o apatie pe care-o crezi în stare să te-nalţe deasupra tuturor durerilor lumii. Nu te-nalţă.

Cel mai bine e să te-agăţi cu disperare de muchia vieţii, pentru că, agnostic sau nu, nu ştii de fapt ce se află de partea cealaltă a cuţitului care-mparte lumea între dincoace şi dincolo. Cel mai bine e să-ţi cauţi punctele de sprijin, aşa cum caută un alpinist aflat pe munte cele mai bune prize, să găseşti nişte repere, să cîştigi nişte certitudini. Certitudinea că cineva te respectă, certitudinea că cineva te aşteaptă, certitudinea că cineva te caută, nu ştiu, orice care să te forţeze să nu mai aştepţi să ţi se întîmple lucruri, ci să le faci tu să ţi se întîmple. Avem nevoie de repere, avem nevoie de certitudini, căci fără ele nu putem construi o bază solidă. Bunăoară, eu le-am găsit în prietenii cu care ies luni seara la quiz, cu care îmi petrec sîmbetele la un Scrabble, Dixit ori Cards Against Humanities şi cu care dezbat arzător marile probleme ale omenirii, le-am găsit în familie, în mesele în doi, în torsul liniştitor al unei mîţe, în vocea mamei la telefon, care să-mi spună că totu-i bine, într-o mînă de oameni care mă apreciază şi m-au cîştigat, pe care-i apreciez şi i-am cîştigat. Dar n-aş fi putut niciodată ajunge aici fără să încep să cern în viaţa mea ce contează şi ce nu, cine şi ce rămîne şi cine şi ce pleacă, ce mă defineşte şi ce nu. Cu alte cuvinte, nu fără să încep să-mi stabilesc nişte priorităţi.

Ai mei

N-aş vrea să pară că vă ţin lecţii de gramatică, dar, dacă nu ştiaţi – deşi nu cred că mai e aşa o noutate, din moment ce „ştirea” e din 2010 – , vă spun că în ediţia din 2010 a Gramaticii de bază a limbii române, al (de fapt, toată seria, adică a, al, ai, ale) apare ca pronume semiindependent. „Aşa, şi?”, s-or fi minunînd unii. Ei bine, eu m-am bucurat pentru că, în sfîrşit, cuvîntului care a stat cîndva la baza unei „dispute” pe care am avut-o cu profesoara de română din liceu (sînt convins că domnia sa nu-şi mai aminteşte detaliul care m-a făcut pe mine să îndrăgesc limba română şi ale sale subtilităţi) i s-a făcut dreptate: dintr-o biată marcă posesiv-genitivală în gramatica tradiţională a ajuns să fie pronume semiindependent, adică, semantic vorbind, un cuvînt care poate substitui un altul, substantiv, ce poate fi „recuperat” din context.

De multe ori, cînd cineva spune „ai mei”, îi are în vedere pe părinţi din perspectiva copilului aflat în grija lor („vin ai mei la şcoală”, „ai mei nu mă lasă” etc.); în căsnicii „al meu” e „bărbatul meu”, „soţul meu”, „ai mei” sînt părinţii, „ai tăi” sînt „socrii”. Potenţialul pronumelui semiindependent e însă mult mai mare şi mie de asta mi-e drag cuvîntul ăsta atît de frumos pentru rostirea românească, căci oare ce ascunde el atunci cînd e spus de un bătrîn aflat la un azil ori de către un orfan? Cine sînt ai lor? Ai cui sînt ei?

Bunăoară, eu cu „ai mei” nu trebuie să ţin legătura ca să-i ştiu lîngă mine. Ai mei, dată fiind semiindependenţa care ne leagă, nu pot pleca prea departe. Din punct de vedere gramatical, explicaţia sună cam aşa: pronumele semiindependent e un cuvînt care, deşi are caracteristici sintactice, semantice şi morfologice proprii, nu poate exista singur, avînd nevoie, mereu, de o complinire obligatorie la dreapta. Altfel spus, al e parte dintr-un întreg, al nu se poate împlini decît în pereche, al nu umblă singur niciodată, al are nevoie mereu de celălalt ca să poată funcţiona. Ai mei, de exemplu, sînt toţi cei care au nevoie de mine şi toţi cei de care am eu nevoie ca să funcţionăm cît mai bine. În absenţa alor mei, aş fi avariat sau aş exista pur şi simplu, ca o creaţie neîmplinită.

Ai tăi pot fi un părinte, un frate, o soră, un iubit, o iubită, un soţ, o soţie, un prieten ori poate un profesor, o înlănţuire de fiinţe care te întregesc şi care reprezintă motorul existenţei tale. Eşti al lor tot atît cît ei sînt ai tăi, iar lucrurile astea le ştiţi fără să vi le spuneţi.

Revin la remarca de la început: textul acesta nu e o lecţie de gramatică, ci un gînd despre cum cuvintele ies din limbă şi se strecoară neştiute pînă în miezul vieţilor noastre.

Despre excese (XXXVIII) – Simplu şi atît

lfeViaţa poate fi trăită şi simplu, fără excese. Şi mi-a luat cam mult – 30 de ani de-acum – să-mi dau seama de asta. Mi-am omorît treptat viciile, dar nu înainte să le aştern din minte şi trăiri pe o foaie (electronică) de hîrtie. Nu de alta, dar orice biografie a înstrăinării merită consideraţie necondiţionată, tocmai pentru că e vorba de hotărîri întru schimbare ce provoacă spasme întregii fiinţe, şi nu de decizii răstălmăcite a doua zi, doar pentru că n-ai putut să judeci şi să vorbeşti serios. Aşa că îmi crucific apucăturile rele şi le las la putrezit, sperînd ca mirosurile lor pestilenţiale să mă facă să cred că nu am luat decizia greşită. Gata cu visul amăgitor al fericirii şi al soarelui care poate fi purtat, cu convingere, în rucsac şi eliberat de fiecare dată cînd nori de necaz îţi dau tîrcoale. E mult mai practică o umbrelă. Gata cu spaima că ai să-ţi dezamăgeşti iremediabil Aproapele. Gata cu pragurile de sus ce nu pot fi atinse şi de care cel mult te poţi lovi. Ştia ea vulpea de ce strugurii inaccesibili trebuie să fi fost acri. O existenţă poate fi deci mai simplă şi poate chiar mai agreabilă – în dozajul potrivit. Iar simplitatea, înţeleasă aici ca mod de viaţă necomplicat, înlocuieşte temporar nebunia, însă nu şi riscul insanităţii, căci simplitatea impusă în exces e artificialitate şi, ca orice lucru forţat, sfîrşeşte prin a rupe, ireparabil, băierile spiritului.

Aşa că, pentru anul ăsta, mi-am propus ca unitatea de măsură a vieţii să fie clipa, şi nu proiectul pe termen lung. Cu alte cuvinte, pe termen scurt, mi-am propus să trăiesc. Rămîne să văd şi cît îmi va fi de simplu.

Despre excese (XXXV): Oamenii ultimului ceas

Mi-ar plăcea să cred că cei despre care voi scrie în rîndurile de mai jos sînt o specie rară printre pămînteni, dar nu mi-ar plăcea să fie şi una pe cale de dispariţie.

Dintre toţi oamenii ultimului ceas pe care i-am întîlnit, nici unul nu mi-a produs o dezamăgire cu privire la relaţia pe care şi-a stabilit-o cu eternul timp. Toţi au rămas credincioşi lucrului bine făcut pînă în ultima secundă, şi aia dilatată atît cît trebuie, după nevoi. Să nu se înţeleagă din aceasta că oamenii ultimului ceas nu sînt punctuali. Din locul din care privesc ei lumea, punctualitatea e o chestiune fundamentală ce nu are nici o legătură cu ruda semantică mult mai săracă în conţinut, numită deadline şi care nu face altceva decît să frîneze bunul mers al lucrurilor, grăbindu-le. De altfel, oamenii ultimului ceas au apărut pe pămînt tot atunci cînd alţi oameni au introdus pe scena vieţii deadline-ul, adică termenul-limită, data-limită pînă la care… Căci pînă atunci, oamenii ultimului ceas păşeau, de altfel, nevăzuţi printre ceilalţi. Din acel moment însă, s-au trezit stigmatizaţi peste noapte, blamaţi că întîrzie socotelile celorlalţi, că sînt o piedică în viaţa economică şi socială a cetăţii şi au fost sfătuiţi să se îndrepte spre meserii unde trecerea timpului nu se numără în zile, ore, minute şi secunde, ci în culori, sunete, pietre ori cuvinte.

Pentru oamenii ultimului ceas, aşteptarea merită. E ca o plăcere amînată tocmai pentru ca atunci cînd se va fi consumat, deliciul să fi fost deplin. Încorsetaţi-i în date-limită şi în cerinţe care nu răspund timpului lor interior şi-şi vor pune o mască de care nu veţi mai trece – dacă nu niciodată, cu siguranţă nu veţi mai trece uşor. Atenţie însă: veţi găsi şi mulţi impostori, indivizi care mimează nevoia unei dilatări existenţiale întru creaţie dintr-o lene patologică ce-i va împiedica să fie serioşi vreodată. Sînt cei care preferă să se furişeze printre oamenii ultimului ceas, să le adopte comportamentul şi să se pretindă unul de-al lor. Deconspirarea se produce însă la sfîrşit: pe cînd farsorul se va prezenta ruşinos, omul ultimului ceas, întîrziind tocmai atît cît trebuie, îţi va fi o adevărată încîntare. Necazul care persistă e că, de cele mai multe ori, nu ştim cît trebuie să aşteptăm.