Mai trăieşti?

Unii oameni obişnuiesc să dispară. Să se facă neştiuţi, neauziţi, nevăzuţi, să se strecoare printre oameni şi prin viaţă ca şi cum ar merge pe vîrfuri într-o casă străină în miez de noapte. Asta, desigur, în limitele în care e posibil, căci nu poţi dispărea chiar după bunul plac: te duci la serviciu, îţi îndeplineşti obligaţiile (mai ales cele contractuale) faţă de societate şi cei din juru-ţi, dar, în restul timpului, vrei să fii numai tu cu tine, să ţeşi între tine şi ceilalţi un văl magic prin care tu să vezi, dar nimeni să nu poată privi înăuntru. Cînd te gîndeşti că pentru unii ăsta e chiar un modus vivendi, îţi zici încurajator „De ce nu?” şi după aia chiar o faci. De la o vreme începe să-ţi placă. Sau să-ţi placă mai puţin ceea ce găseşti la întoarcere. Căci revenirile în lume, după escapadele astea, sînt, de fiecare dată, tot mai grele, iar ceilalţi de care ai fugit parcă mai incomozi decît atunci cînd ai dispărut ultima oară. Ei şi-au văzut de viaţă, nu-şi permit luxul de a se izola de ceilalţi, indiferent de motive. Ei sînt ca nişte albinuţe care muncesc neîntrerupt, pe cînd tu un alintat care-şi permite examene de conştiinţă. Nu ţi-au ajuns cele din facultate? Ce alt examen mai vrei? Nu-ţi ajunge viaţa însăşi, cu tumultul ei? Puţini însă se întreabă, că de întrebat nu te întreabă nimeni, unde te duci cînd te duci. Oare pe unde ţi se plimbă gîndurile, pe unde odihnesc atunci cînd ceilalţi se recuperează dormind, pe unde-ţi curge viaţa atunci cînd a celorlalţi curge ca un şuvoi fierbinte pe Internet, printre statusuri pe Facebook, oameni frumoşi, poze perfecte, iubiri perfecte şi familii fericite? Curge, tot ca un şuvoi fierbinte, numai că tu mergi pe celălalt mal, unde existenţele zgomotoase se sting aşa cum se stinge vacarmul oraşului cînd bezna se întinde ca o plapumă peste oameni şi blocuri.

***

Obişnuiesc şi eu să dispar şi, dacă dispariţia se prelungeşte, mai primesc uneori şi cîte un mesaj întrebător: „Mai trăieşti?”. Dar nimeni nu-ntreabă asta atunci cînd eşti.

Anunțuri

Jurnalul unui naufragiat în România (XIV)

Un cadou pe care mi l-aş dori…

Iar e una din acele perioade din an cînd atît de multe lucruri aşteaptă să fie duse la bun sfîrşit şi cînd eu, ca un un făcut, mă aşez de-a curmezişul urgenţelor şi hotărăsc că cel mai bine ar fi să nu fac nimic. În astfel de sezoane, mai mult ca oricînd, îmi vine să mănînc mai des, mă uit la televizor fără să urmăresc ceva anume, contrăbăi după picanterii prin conturile de Facebook ale altora, mănînc (ştiu că am mai spus asta, dar, între timp, iar mi s-a făcut foame), îmi arde de plimbări şi tot aşa.

Mă uit la ceas şi-mi spun mereu că mai am timp. Mai am timp să corectez temele, mai am timp pentru completările seminarului de a doua zi, mai am timp să fac teste pentru proba teoretică a examenului auto, mai am, mai am, mai am… Cînd de fapt, tot ce am e iminenţa unei crize. Nu-i nimic. Abia o aştept. O voi înfrunta, aşa cum am făcut de fiecare dată şi am supravieţuit ca să povestesc. Victimele (care se ştiu) colaterale ale acestor „confruntări” deja îşi caută preocupări cît mai îndepărtate, inclusiv din punct de vedere spaţial, de mine. Cică aşa îşi asigură un trai mai liniştit, departe de isteriile pe care le poate genera acest tsunami de proiecte care îşi aşteaptă ultima sută de centrimetri pentru a fi începute şi, evident, încheiate.

Pînă atunci, mi-am adus aminte că am ratat ultimele episoade din Urzeala tronurilor şi parc-aş vrea să mă uit weekend-ul ăsta, pentru a XIV-a oară, şi la Stăpînul Inelelor. Este acolo o replică a înţeleptului Gandalf ce se potriveşte de minune cu sesiunea de examene – „You shall not pass!” –, numai că, înainte să le spun studenţilor mei asta, trebuie să mă decid care dintre ei să fie elfii şi care orcii.

Scuze… studenţeşti

Minciuni nevinovate şi studenţi vinovaţi

Dacă există vreun „domeniu” în care creativitatea studenţilor e nestăvilită, acela e cel al invocării şi inventării diverselor scuze şi motive pentru care:

– au lipsit mai mereu de la şcoală

– n-au predat proiectele la timp sau deloc

– nu s-au prezentat la examen

– au copiat temele sau textele altora, semnîndu-le cu numele proprii etc.

În astfel de „situaţii critice”, studentul e în stare de orice: mama se îmbolnăveşte subit de cancer, bunicii mor pe rupte, prietenii cei mai buni ajung în spital în urma unor groaznice accidente de maşină, bolile se năpustesc asupra lor şi-i ţin la pat fix în ziua examenului sau a predării temei, diverse animale, sălbatice sau domestice, au furat sau deteriorat temele, fraţii şi surorile mai mici au stricat calculatorul în noaptea în care expira şi termenul-limită etc. Unii studenţi, dorindu-şi, pesemne, să pară sinceri, spun că n-au venit (un semestru întreg!) la şcoală deoarece au uitat sau, pentru a cîştiga credibilitate, lucrează.

Cu siguranţă, cam toţi, într-un moment sau altul, am recurs la o scuză care să ne salveze dintr-o belea. Cheia succesului, de fiecare dată, constă în modul în care te scuzi, persoana faţă de care îţi manifeşti regretul şi vorbele pe care i le adresezi. Unii profesori reacţionează (pozitiv) la situaţii… emoţionale (boală, suferinţă, necazuri în general), alţii sînt mai receptivi la situaţiile umoristice (dar care să arate şi francheţea celui care se scuză), alţii preferă motivele care să reflecte un interes sporit al studentului (de genul „am preferat să nu predau proiectul pentru că nu mă documentasem suficient şi, cu riscul unei restanţe, vreau să redactez o temă foarte bună”), iar alţii pur şi simplu nu sînt receptivi, aşa că n-are rost să insistaţi.

Îmi vine în minte, din propria studenţie, nu o scuză de care m-am folosit chiar eu (deşi, la cerere, aş putea să-mi răscolesc cutia cu amintiri în sensul acesta), ci motivul invocat de un profesor care, într-o dimineaţă, nu prea avea chef sau putere de a-şi ţine orele: „Îmi pare rău, astăzi nu facem cursul. Sînt mahmur!”

Tu ce scuză îţi aminteşti?