Un pedagog de şcoală veche

„Păi tu nu vezi, bă, ce prost scrii? Tu nu vezi ce prost scrii? De câte ori să îţi explic că aicea faci linia mai mare? De 100 de ori? Vai de mine, dar cât e de prost! Foarte prost, foarte prost!  Eşti cel mai slab din clasă, scrii mizerabil! Şi cel mai obraznic!”

„Băi fată, eu te iau şi te arunc pe geam! Nu ţi-e ruşine, mincinosule? Vrei să stai în genunchi? Că te pun. Parcă eşti pe oala de noapte sau pe wc. Nici nu ştii să vorbeşti. Copil de intelectual ce eşti!”

La elevi noi metode vechi

Aţi auzit probabil replicile, sînt ale unei (foste) doamne învăţătoare care-şi admonesta astfel elevii pentru a face din ei „oameni serioşi”. De-acord. Comportamentul este incalificabil. Adică eu aş putea găsi un adjectiv care să caracterizeze atît situaţia respectivă, cît şi personajul care a creat-o, dar adjectivul meu ar depăşi cu mult graniţele între care ar trebui să se desfăşoare învăţămîntul. Şi strict din acest punct de vedere vorbim despre asta ca de ceva incalificabil.

Dar tot incalificabilă e şi reacţia pe care întîmplarea a generat-o. Noi păţim, din nou, ca babele alea cu şifonierele pline de molii. În loc să caute să dea de sursa găurilor din haine, le tot iau şi le peticesc de fiecare dată cînd mai apare cîte-o bortă. Aşa şi noi: în loc să vedem care-i problema de fond, punem repede un petic, dăm afară învăţătoarea şi trecem mai departe.

Oricum, în toată agitaţia asta cu învăţătoarea agresivă, de-ai fi îndrăznit să spui ceva (nu neapărat în apărarea ei) care să nu se potrivească „valului”, ţi-o luai. La figurat, pe forumuri şi rubricile de comentarii ale ziarelor din online, şi poate chiar la propriu, dacă nişte taţi dintr-ăştia înfierbîntaţi bine de subitul patos patern te găseau la colţ de stradă şi te recunoşteau drept spărgător de gaşcă sau de cauză.

Cum e şi de aşteptat, doamna învăţătoare poate fi uşor bănuită (dacă nu chiar dovedită) că ar fi, cum se spune în popor, „bolnavă cu nervii”. Desigur, asta nu şterge cu buretele întîmplarea în sine, ci cel mult mai ia de pe umerii doamnei o părticică din vină şi o mută în „sistem”, acolo unde nimeni nu mai realizează competent evaluările cadrelor didactice, transformînd în formalităţi care ajung direct în coşul de gunoi ceva ce ar trebui să stea la baza procesului de selecţie. Şi găsim şi pentru asta justificări cu nemiluita: profesorii buni fug în străinătate, unde lucrează pe te miri ce posturi care nu au legătură cu vocaţia lor, dar pentru care sînt plătiţi mai bine, iar în ţară rămîn rebuturile. Nu e nici chiar aşa, ăsta e argumentul convenabil pentru cei care nu vor să-şi asume nici un fel de responsabilitate atunci cînd vorbesc de mocirla în care dă din coate educaţia de la noi. Însă despre elevii şi profesorii care înoată în cele mai frumoase şi limpezi ape – tot în România, să ştiţi! – se vorbeşte puţin şi rar.

Dar să revin la subiectul în discuţie: „pedagogului de şcoală veche” i s-a reproşat, în general, modul în care îşi trata elevii, adică prin jigniri multiple, umiliri şi teroare. Aşa e, şi asta cu atît mai grav cu cît se adresa unor copii, fiinţe care pot fi zdruncinate emoţional mult mai uşor decît adulţii. Dar hai să vedem şi ce forme au îmbrăcat aceste reproşuri, venite din partea unor părinţi, generoşi la vorbă:

habar nu ai ce vorbesti sa ai tu un copil si sa al terorizeze o idioata ca asta ,atunci sa te vad ce zici,iar despre rautatea copiilor de astia cu gandire ca a ta i-a adus asa,si an parlament tot idioti ca si tine sunt,mai zici ca esti si studenta ,dupa cum gandesti esti o ratata (pedro, forum Cancan)

Cunosc.. Mi-aduc aminte… Solutia ? O bluza cu gluga – si un ciomag gros si noduros – NU in clasa – e un loc sfant.. chit ca e pangarit… ci afara – dupa ore… Si trebuie sa-i spuneti si „DE CE” ! altfel NU are rost… Aveti incredere in voi… si apropo, daca santeti „in patru ochi..” – puteti sa-i trageti niscai palme in direct.. fara martori… (Foreskin, forum EVZ)

De aia spuneam că şi reacţia generată de întîmplarea cu pricina a fost incalificabilă. Sigur, veţi spune că nu toţi părinţii gîndesc astfel. Aşa o fi, însă în prezentările excesiv de detaliate ale acestei întîmplări care s-au făcut la televizor şi prin presă n-a spus nimeni că aceste cazuri de violenţă verbală (şi uneori fizică) a profesorilor sînt totuşi izolate. Nu, nu, s-a preferat metoda generalizării negative, aşa cum se petrece de obicei la noi. Greşeşte unul, sînt vinovaţi toţi, sînt la fel toţi. Dar cînd excelează unul, evident, e meritul său individual.

În fine, ce mai voiam să zic e că, în perioada de glorie a subiectului – nelipsit de pe agendele noastre, ale media şi ale politicienilor – am citit cele mai abjecte comentarii la adresa cadrelor didactice din România, din partea unora care se autointitulau părinţi preocupaţi de educaţia pe care o primesc copiii lor. Acum, zău aşa, după ce am remarcat bogăţia stilistică a imprecaţiilor lor, cred că mai bine s-ar îngriji de ce educaţie le-ar putea oferi ei, ca părinţi, propriilor copii. Oameni buni, nu toate lucrurile pe lumea asta se învăţă de la şcoală! Unele lucruri se învaţă şi de acasă, dar cînd acasă nu e nimeni, evident că acolo va rămîne un mare gol pe care copilul singur va încerca să-l umple cu ce va vedea în (şi va prelua din) jur.

Cunosc profesori de liceu cărora le este frică să intre la clasă. Dar de aceştia şi motivele lor nu se interesează nimeni. Am asistat la discuţiile care şi explicau frica asta: odată, înainte de oră, cîţiva elevi au scos uşa din ţîţîni, la propriu, şi-au lăsat-o sprijinită de toc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Profesoara, cu catalogul şi sacoşa de cărţi într-o mînă, dă să deschidă uşa, care se prăbuşeşte întîi peste ea, apoi pe parchet, scoţînd un zgomot asurzitor, multiplicat şi de ecoul de pe sală. Ea e aproape de leşin, elevii din clasă la fel. Numai că din cauze diferite: ea de plîns, ei de rîs. Altă dată, chiulangiii clasei, cînd ceilalţi dădeau „lucrare de control”, au venit tiptil pe sală şi au început să lovească tare cu picioarele în uşă. Cum uşa era subţire, din lovitura puternică piciorul unuia dintre elevi a trecut dincolo. Tînărul şi-a abandonat pantoful, tocmai ca să nu fie descoperit, deşi toată lumea ştia cine e, dar nimeni nu lua măsuri. Nota la purtare scăzută nu mai înseamnă nimic şi nici nu ştiu dacă a însemnat vreodată. Care mai sînt standardele bunei purtări în ziua de azi? Probabil că puţini părinţi şi mulţi profesori îmi vor da dreptate. Slavă Domnului, nu predau în învăţămîntul preuniversitar, pot să spun că am fost „ferit”, avînd în vedere poveştile pe care mi-a fost dat să le ascult. Şi astea sînt cele decente: mai ştiu şi de altele, cînd elevi cu multă masă musculară pipăie fundul domnişoarelor profesoare, blestemate să le predea, pentru o bucată de pîine şi-un ban de chirie, în şcoli profesionale care au ajuns să semene cu cele mai rău famate cartiere din orăşelele de provincie, unde nu-ţi vine să calci nici ziua în amiaza mare.

Da, ştiu şi profesori absolut dezinteresaţi de ceea ce se întîmplă, care fac pregătire pentru un baton de salam sau mai ştiu eu ce avantaje materiale. Şi putem duce discuţia asta la nesfîrşit, unii susţinînd o direcţie, alţii pe cealaltă. Dar revin la exemplul cu moliile din şifonier: nu trebuie să ne fixăm atenţia pe cazurile particulare ca să rezolvăm probleme de fond. Intervenţia publică a doamnei ministru a Educaţiei, Ecaterina Andronescu, dînd asigurări că acea învăţătoare nu va mai pune piciorul într-o instituţie de învăţămînt, nu rezolvă mare lucru. E ca şi atunci cînd ţi se anunţă acasă o vizită neaşteptată de la nişte musafiri importanţi, ştiind că n-ai timp să faci curat, doseşti totul într-o debara pe care o ţii sub lacăt. Dar oare ce credeţi că se întîmplă cînd în debaraua burduşită nu mai e loc nici pentru un singur pai?

Nu cred că-şi pune doamna ministru astfel de întrebări, sau dacă şi le pune, bănuiesc că o face numai în gînd, sau numai teoretic, sau numai pentru a salva nişte aparenţe cu care să-şi ducă la (bun) sfîrşit mandatul. Eliminarea din sistemul de educaţie a doamnei Veronica Bereandă, învăţătoarea violentă, – măsură necesară, de altfel – a fost salutată de multă lume, în special de părinţii direct implicaţi în „scandal”, oripilaţi şi mîhniţi pe bună dreptate de asemenea atrocităţi instituţionalizate. Cel mai mult s-au bucurat însă forumiştii care şi-au dat drumul şi mai şi la gura lor oricum slobodă, inundîndu-ne cu dejecţiile lor verbale, infectînd tot ce mai poate rămîne frumos în învăţămîntul de la noi, aşa cum e el, porcăit cam de toată lumea.

Concluzia e următoarea: învăţămîntul românesc, ca instituţie, e deja decredibilizat, şubrezit şi cum mai vreţi voi, dar în „porcăria” asta – aşa cum a fost numit de multe ori –, mai sînt şi oameni curaţi, oneşti şi care, în pofida multor aspecte care i-ar putea îndemna să renunţe, se duc totuşi cu entuziasm la ore. Ceea ce mi se pare chiar mai grav decît asta e că nişte cazuri (încă) răzleţe (ceea ce nu le atenuează însă din gravitate!) sînt repede generalizate şi oamenii se grăbesc să tragă nişte concluzii greu revocabile privind modul în care se face educaţia în România. Se pare că ăsta e modalitatea prin care ni se propun explicaţiile la ceea ce ni se întîmplă sau se întîmplă cu cei din jurul nostru: generalizînd, etichetînd, stigmatizînd. Şi, cînd, din păcate, judecata omenească (dar mai ales românească) e şi simplă, şi – mai grav – reducţionistă, calea de urmat nu e decît una care duce înspre prăpăd. În tot plin circ cu învăţătoarea violentă, postul public de televiziune difuza un reportaj care prezenta într-o notă vădit pozitivă avîntul pe care l-a luat, în anumite cercuri selecte ale societăţii româneşti, învăţămîntul privat ca alternativă la forma de educaţie propusă de sistemul public, gratuită şi pentru toată lumea.

Aveau şi un sincron cu o doamnă învăţătoare sau profesoară, care n-a făcut decît să confirme ceea ce am spus mai devreme: mintea românului e simplistă şi reducţionistă. Pe scurt, explica aşa doamna cu pricina avantajele acestei forme de învăţămînt: un salariu mai bun pentru ea, ceea ce o făcea mai responsabilă faţă de elevi, mai motivată şi mai… reţinută în privinţa actelor de violenţă (verbală sau de oricare alt fel), părinţi fără griji în privinţa educaţiei copilului lor şi cam atît. Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea învăţătoarea/ profesoara era, de fapt, ceea ce cred mulţi dintre noi: dacă nu eşti plătit bine pentru ceea ce faci înseamnă că nici măcar nu te pricepi şi-ţi meriţi soarta, iar dacă eşti printre cei care cîştigă bine, fie ai furat, fie lucrezi la privat.

Personal, cred că am putea înţelege starea de astăzi a învăţămîntului românesc numai dacă s-ar apuca cineva să facă nişte cercetări serioase care să investigheze degradarea extremă a relaţiei elev/ student – educator/ învăţător/ profesor şi a relaţiei părinte – educator/ învăţător/ profesor. Dacă nu, o să ne mulţumim cu faptul că am tras acum bine de gulerul hainei care îmbracă educaţia românească, am scuipat-o niţel, am şters cu ea pe jos, ca să ştie şi să ţină minte unde-i e locul. După aia, ne-am trimis plozii la aceleaşi şcoli, în acelaşi „sistem de învăţămînt de căcat”, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Asta pînă la următorul cancan.

Anunțuri

Educaţia şi-a pus ochelarii de cal

Bacalaureatul fără fond şi o politică de formă

Am tot ezitat să scriu pînă acum despre ediţia 2011 (sesiunea de vară) a examenului de bacalaureat din cîteva motive. Primul dintre acestea ar fi previzibilitatea a ceea ce avea să se întîmple: miza din partea autorităţilor din Educaţie nu era nicicum aceea a ilustrării nivelului real al elevilor pe care învăţămîntul actual îi are, ci una reparatorie, a unei imagini hărţuite de ani de zile şi ajunse în pragul unui faliment aproape inevitabil, prin declanşarea unei vînătoare de adolescenţi, prea puţin serioşi, în viziunea majorităţii. N-am scris deoarece, în tot acest răstimp, s-a ocupat presa de subiect mai mult decît ar fi trebuit; ironic şi paradoxal deopotrivă, căutînd senzaţionalul într-un examen de maturitate. Şi, la urma urmei, ce e atît de senzaţional într-un examen (legalmente spus) fraudat, atîta vreme cît peste „tunuri” de miliarde de euro se aşterne, de fiecare dată şi repede-repede, liniştea? N-am mai scris deoarece bacalaureatul încă nu s-a încheiat, astăzi fiind ziua publicării rezultatelor contestaţiilor. Fireşte, nu se va schimba cu nimic în mod fundamental, poate cîteva zeci sau sute vor promova, la fel cum alte cîteva zeci sau sute din cei care au negat rezultatul final riscă să rămînă şi ei pentru examinarea din toamnă.

Şi totuşi, de ce am vrut să scriu? Pentru că mi se pare că se pierde din vedere o chestiune de fond. Reducerea cu mai mult de 10 procente privind promovabilitatea nu-i face pe dascăli mai buni ori pe elevi mai puţin buni decît cei din anii trecuţi. În schimb, îi face pe dascăli poliţişti sau vînători, iar pe elevi (fără a generaliza nici una dintre categorii) o specie vînată pentru o practică ce în anii trecuţi a fost tolerată de aceiaşi dascăli fără absolut nici o problemă de conştiinţă sau de etică profesională. Or, în aceste condiţii, afirmaţia ministrului Educaţiei, cum că profesorii s-au săturat să fie complice la un sistem corupt, nu mi se pare că nu se bazează pe argumente, ci doar pe o retorică falsă şi care acum (într-un moment ca bacalaureatul) nu mai convine nimănui: nici părinţilor ai căror copii nu au promovat, nici dascălilor care trebuie să-şi asume parţial vina pentru „dezastrul de la bacalaureat”: domnilor profesori, nu v-a cerut nimeni rezultate răsunătoare, dar cred că aveţi responsabilitatea şi datoria (prin natura profesiei alese) ca măcar să luptaţi pentru ca elevii pe care i-aţi ghidat patru ani să vă poarte o amintire în care să apăreţi în ipostaze demne! Nu spun că ar trebui să vă asumaţi eşecul lor (acesta, fireşte, le aparţine), ci doar să asimilaţi ideea că nu aţi devenit complice la rezulatul final doar în febra examenlor, ci aţi fost în această ipostază timp de patru ani, cît i-aţi avut (mai mult sau mai puţin) în băncile şcolii.

Greşeala de a nu-i instrui suficient cît să obţină un şase nu se iartă prin vigilenţa de care aţi dat dovadă în timpul supravegherii la „buna desfăşurare a probelor” şi nici prin corectitudinea în momentul evaluării tezelor! Asta i-aş sugera domnului Funeriu să aducă în discuţie atunci cînd apare la televizor ori la conferinţe de presă, nu să ţină discursuri glorioase cu privire la „reuşita” unui sistem draconic de supraveghere!

N-aş vrea să se înţeleagă de aici că ţin partea elevilor! Tentativele (dar mai ales reuşitele) de copiat reprezintă  – chiar dacă nu ne place să credem ori chiar dacă poate vi se pare o exagerare –  o infracţiune. Iar cei care o comit sînt, fără tăgadă, nişte infractori. Acum, la 10 ani după susţinerea propriului bacalaureat, pot să vă spun că faptul că nu au promovat (pentru diverse fraude ori pentru că pur şi simplu nu au învăţat) nu spune nimic esenţial despre ei, ci mai degrabă despre cei care îi înconjoară.