Fratele cel Mare stă mereu la pîndă

Cred că două întrebări care ar trebui să stăruiască în mintea noastră atunci cînd ne apropiem de încheierea unei etape – şi nu ar fi înţelept să ne vedem de drum dacă nu ne-am răspuns la ele – sînt „Ce rămîne după?” şi „Iar acum încotro?”. În ceea ce mă priveşte, acestea două s-au dovedit calea cea mai bună spre învăţare, iar răspunsul la ele ne poate oferi liniştea în circumstanţe care altminteri ar trebui să producă mustrări de conştiinţă (desigur, pentru cine are una!). Şi iată-mă din nou în faţa celor două întrebări, de această dată răspunsul solicitîndu-mi-se în scris. Aşadar, ce rămîne după?

Rămîn teancuri de ştiri pe care, spre bucuria mea, pe măsură ce semestrul se încheia, consumam din ce în ce mai puţine rezerve de cerneală roşie.

Rămîn mesajele scrise, tot spre bucuria mea, cu îngrijorarea că undeva s-ar putea strecura o virgulă nelalocul ei.

Rămîne o seară în care m-aţi întrebat ce mai fac.

Rămîn întîlnirile întîmplătoare pe stradă.

Rămîn multe alte lucruri, întîmplări şi situaţii ce nu pot fi cuprinse în 2000 de semne, însă, cel mai important e că rămîne o conştiinţă împăcată la gîndul că a făcut tot ce i-a stat în puteri să vă sprijine şi îngrijorată că începe să nu mai ţină pasul cu voi, dar, ca un atlet a cărui voinţă se pune de-a curmezişul trupului istovit, se menţine vie datorită tinereţii şi prospeţimii voastre.

Înainte să porniţi la drum, faceţi exerciţiul acesta al celor două întrebări, cernînd prin sita memoriei neghina regretelor şi păstrînd numai amintirile frumoase, căutînd miezul bun şi descotorosindu-vă de tot ce-a fost găunos.

Oriunde vă poartă paşii, cu oricine v-aţi însoţi, orice aţi deveni, nu uitaţi însă că Fratele cel Mare există pentru fiecare din noi, iar Fratele cel Mare stă mereu la pîndă. Cum le-am spus şi altora înaintea voastră, totul vă este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Luaţi tîrnăcoapele şi loviţi în lutul minţii cît este moale, cît încă sînteţi visători, pentru că visătorilor li se iartă orice.

Reclame

Drumul spre casă

Plec. Mă întorc la acele pietre care mă ştiu şi pe care le cunosc, la susurul apelor care e mereu altfel, dar întotdeauna îmbietor. Ei vor fi tot acolo, numai că zîmbetele trebuie să le redesenez eu, în amintiri din ce în ce mai şterse, din ce în ce mai bolînd cu fiecare răsărit de vară. Mă aşteaptă tot cu lapte fiert, pe care mi-l suflă de caimac, ştiind că de fiecare dată mă moftoresc. Mă învelesc tot cu aşternuturi curate, scoase din lada cu iz de iasomie şi cetină mereu proaspătă numai pe durata şederii mele acolo. Mă adorm cu aceeaşi promenadă de degete încovoiate prin păru-mi răvăşit şi mă trezesc tot cu gîdilituri în tălpi.

A crescut în mine un cimitir de sentimente care au bolit o vreme, s-au zvîrcolit, au agonizat şi au sfîrşit în neîmpărtăşire. Şi cei care mă aşteptau şi încă mă aşteaptă şi-au schilodit chipurile, în rugina fierului şi putrezirea lemnului. Mă cheamă la ele două cruci, să-mi spună că s-au trecut cireşile, că zarzărele cad în drum pentru că nu le culege nimeni şi că s-a uscat caisul din spatele coteţului cîinelui.

Despre excese (XIV): Falimentul „sufletului-bazar”

Vine o vreme cînd ceea ce faci nu-ţi mai place sau îţi place atît de mult, încît nu mai poţi continua. E vremea reconversiei profesionale voite, cînd îţi cauţi alte alei pentru a-ţi duce mai departe existenţa. Fără ciuntiri, fără direcţii impuse, fără prejudecăţi sau lamentări. În această logică, „autoreconversia” nu se referă nicicum la un neajuns existent pe o piaţă a locurilor de muncă, ci la neajunsurile din piaţa lăuntrică. „Sufletul-bazar” – unde fiecare sosit ia ce pofteşte, la preţ redus – nu mai rezistă, se închide. Nu era deloc profitabil. La urma urmei, o piaţă interioară mereu în pierdere nu te poate duce decît înspre falimentul irevocabil al simţămintelor. Drumurile spre care te îndrepţi nici măcar nu le cunoşti. Tot ce ştii e că nu-s pavate şi că vei aşeza piatră cu piatră. În mocirlă pînă la brîu, vei învăţa altceva, vei trăi alte umiliri, alte concesii, alte regrete. Însă mocirla pe care o vei parcurge e mai respectabilă decît toate pernele de puf pe care ai păşit pînă acum. Riscul e să nu mai găseşti niciodată plăcerea muncii tale. Îţi forţezi o alegere. Ratarea vocaţiei – de există – înseamnă, de fapt, salvarea sufletului. De nu există, bucură-te, n-ai ratat nimic.