Profesor cu distincţie

Aprilie 2002. Cum priveşti dinspre catedră, în partea dreaptă, în prima bancă sînt eu, unul din cei vreo 50 de boboci care au ales, în vara anului 2001, să studieze jurnalismul. La catedră, Domnul Profesor nu stă locului defel, e cînd în picioare, cînd aşezat şi, fie că ne povesteşte despre limbile indo-europene, fie că ne vorbeşte despre manifestarea funcţiei poetice în discursul publicitar, îşi completează spusele cu exemple notate pe nişte pătrăţele galbene de hîrtie. „I like Ike. E şi fatic, şi poetic.”, spune plin de vervă. Mă las cuprins de entuziasmul care emană dinspre catedră, însă se pare că nu sînt suficient de pregătit şi pentru explicaţiile care însoţesc exemplul ales. În mintea studentului de anul I rămîn doar numele preşedintelui american şi acel slogan de campanie pe cît de simplu pe atît de captivant. Din fericire, discuţiile despre funcţiile limbajului aveau să revină, iar funcţia fatică, cea care mi-a dat niscaiva bătăi de cap în primul an de facultate, să devină un leitmotiv al întîlnirilor dintre mine, învăţăcelul, şi dl Dumistrăcel, Profesorul.

Septembrie 2007. Urc scările de la Institutul Philippide şi mă tot uit afară, prin ferestrele largi, gîndindu-mă ce să-i spun Domnului Profesor şi cum să-i cer să mă ajute. Am examenul de admitere la Şcoala Doctorală, iar domnia sa, ca urmare a unor hotărîri ministeriale – sau să fi fost unele la nivel de universitate? – nu mai poate coordona teze de doctorat. Mai am la dispoziţie un minut, sau poate două, dacă merg încetişor pe culoar, să găsesc nişte argumente convingătoare, dar mă trezesc deja bătînd la uşă şi recunosc vocea care mă invită înăuntru. Ştie de ce am venit şi fără să i-o spun, ceea ce, la drept vorbind, mă face să răsuflu uşurat. Ceremonios, ca întotdeauna, îmi arată teancul de cărţi de pe birou pregătit pentru mine. Aveam să-i cunosc mult mai bine decît o făcusem în facultate pe Malinowski, Bühler, Jakobson, Coşeriu şi alţii. Cînd revin, o lună mai tîrziu, ca să returnez volumele şi să-l anunţ de reuşita la doctorat, primesc în dar Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale, care include, pe prima pagină, următoarele cuvinte: „Domnului Adrian Hazaparu, tînăr prieten şi coleg, cu urări de succes în ce a început”. De fapt, nu ştiu sigur ce am început, dar mi-e frică s-o spun cu voce tare, pentru că am impresia că dl Profesor ştie mai bine decît bine, aşa că prefer să iau dedicaţia domniei sale ca pe o declaraţie de sprijin, semnată şi datată. Şi chiar asta avea să fie.

Octombrie 2010. Sînt la susţinerea publică a tezei de doctorat şi din comisie face parte, alături de profesorii Rodica Zafiu, Eugen Munteanu, Ilie Rad şi Dan Stoica, şi dl Dumistrăcel. După observaţiile din referatul privind teza, Domnul Profesor mă cheamă la prezidiu ca să-mi returneze ceva: una dintre lucrările de examen din primul an de facultate, notată cu „10 cu distincţie”. „Ştiam eu de ce o păstrez”, a spus atunci. După un zbor cu avionul cu o zi înainte şi copleştit de emoţii, e singura amintire clară pe care o am din ziua aceea şi-i mulţumesc Domnului Profesor pentru gestul său, unul, în citadela emoţiilor mele, de o duioşie aparte.

Mai 2014. Tot cu duioşie vorbeşte dl Dumistrăcel şi în ziua lansării volumului meu de debut, care, esenţial, i se datorează: fără rodnicele întîlniri avute cu Domnia sa, acest „pumn de curiozitate, receptivitate şi ambiţie”, cum m-a descris atunci Domnul Profesor, nu s-ar fi deschis.

***

Am evitat să scriu un text despre meritele profesionale ale Domnului Profesor – de altfel, cunoscute şi recunoscute – şi am preferat să ţes o poveste din întîmplări care, prin natura lor, nu pot fi menţionate în CV-ul unei persoane, dar care, prin intimitatea pe care o presupun, construiesc lumi inaccesibile celui care nu a fost martor direct. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cu cîtă plăcere descifram la examenele de Discurs jurnalistic enunţuri aparţinînd discursului repetat, cum întorceam cuvintele cînd pe-o parte, cînd pe cealaltă, ca să le descos de sensurile şi să cos la loc altele noi, mînat de ideea inculcată de Domnul Profesor, că limba merită studiată pentru că e un organism viu, mereu în schimbare, dezvăluindu-se puţin cîte puţin, pentru ca atunci cînd ţi-a creat iluzia că ai înţeles-o să se închidă într-o nouă engimă. Nimeni, în afară de subsemnatul, nu ştie cum acel „10 cu distincţie” obţinut la primul examen cu Domnul Profesor m-a făcut să muncesc şi mai mult pentru cei care au urmat, să mă simt cumva special în faţa colegilor, părinţilor şi chiar în faţa oglinzii, dar, mai presus de toate, să mă simt apreciat. Am înţeles mai tîrziu ce se întîmplase de fapt, citind, în 2013, un interviu din Opinia studenţească, unde Domnul Profesor îşi exprima credinţa că „studenţii simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta”. În ceea ce mă priveşte, Domnule Profesor, v-aş putea răspunde, răsturnînd cuvintele, că şi profesorul ar trebui să simtă că studenţii îl apreciază tocmai din cauză că văd în el ceva din ce-şi doresc să fie o vîrstă a lor.

Reclame

Înc-o poantă şi mă duc!

„Talk to the hand!” (foto ZiareLive)

Iniţial îmi propusesem o analiză mai complexă a situaţiei noi cu privire la acuzele de plagiat în cazul tezei de doctorat a domnului prim-ministru al României, Dr. Victor Viorel Ponta, dar mai ales cu privire la recenta decizie a Comisiei Tehnice (a Consiliului Naţional) de Etică cum că lucrarea în discuţie este o creaţie ştiinţifică originală şi nu face obiectului unui plagiat, infirmînd concluziile defunctului Consiliu Naţional de Atestare a Titulurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Plecînd de la această… schimbare de situaţie (aş fi vrut să spun turnúră, dar asta implică totuşi ceva neaşteptat şi nu e cazul!) în realitatea faptelor, voiam să evidenţiez cît de important e ca măcar instituţia doctoratului să rămînă ferită de păcatul decredibilizării la nivelul percepţiei publice într-un context în care învăţămîntul (indiferent de nivel) din România se află de ani buni (sic!) într-o suferinţă cumplită şi cît e de regretabil ca ceva ce ar fi trebuit să fie apanajul unei elite intelectuale a devenit apanajul unei elite politice şi/sau potente financiar.

În fine, am renunţat repede la idee, pentru că mi-am dat seama că lucrurile sînt cu mult mai simple de-atît şi, prin urmare, trebuie explicate tot simplu, ca să înţeleagă şi cei care fie refuză, fie chiar nu pot să priceapă nişte lucruri atît de evidente. N-o mai lungesc, vă înşir nişte „momente” extrase din CV-ul public al actualului premier şi care ar trebui să se şi fi consumat în perioada în care acesta ar fi trebuit să lucreze la teza de doctorat: preşedinte al Tineretului Social Democrat, lector universitar la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, şef al Corpului de Control al Guvernului, ca secretar de Stat în Guvernul României. Cu siguranţă, sînt mult mai multe activităţi pe care dl Ponta le-a desfăşurat, să zicem, în intervalul 2000-2004, dar le-am selectat, vorba domniei sale, pe cele de care se simte cel mai mîndru. Bun, imaginaţi-vă acum volumul de muncă pe care l-ar presupune cele trei calităţi reunite, la care adăugăm şi calitatea de doctorand a lui Victor Ponta. Mda, pe lîngă a faptul că miroase puternic a incompatibilitate (nu neapărat din punct de vedere legal, ci mai ales din punctul de vedere al volumului de muncă presupus), miroase puternic a neputinţă. Sau cel puţin pentru un om normal ăsta ar trebui să fie mirosul. Şi asta e o constatare evidentă, de bun simţ, că nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate. Ca să nu mai zic să le faci pe toate aşa cum trebuie! Prin urmare, ceva trebuia să scîrţîie. Şi cum vorbim despre primul ministru în funcţie, putem extrage şi concluzia că nu activitatea politică e cea care a scîrţîit, ci – prin deducţie, se înţelege! – activitatea ştiinţifică.

La coordonatorul tezei de doctorat, prof. univ. dr. Adrian Năstase, fac doar o singură referire, la fel de obiectivă ca şi cele din cazul domnului Ponta: în perioada respectivă el era şi premierul României. Intuim cît de ocupat era şi cîte şi mai cîte avea de făcut şi domnia sa pe vremea mandatului de premier (2000-2004) şi tragem o concluzie similară: nu poţi, oricîtă minte, oricîte mîini şi oricîte picioare ai avea, să le faci pe toate! Dar dacă ar fi să evaluăm şi cum s-au încheiat lucrurile pentru Adrian Năstase, nici măcar nu mai putem spune cu certitudine ce n-a funcţionat cum trebuie.

Rezumînd, în contextele menţionate, premisa de la care trebuie să plecăm e că nici Victor Ponta n-avea cînd să elaboreze o teză de doctorat şi nici Adrian Năstase n-avea cînd să coordoneze un astfel de demers ştiinţific. Cu toate astea, ambele s-au produs şi, folosind terminologia preferată premierului, abia aici ar trebui să sesizeze domnia sa o „fractură logică”, şi nu în faptul că de ce abia acum s-a apucat (opoziţia) să dezgroape morţii, adică o teză susţinută în 2003, şi să-l acuze de plagiat?

Nu-i nimic, pentru a-i îngropa înapoi există Consiliul Naţional de Etică, a cărui Comisie Tehnică ar fi hotărît că acuzaţia de plagiat nu se susţine şi că toţi cei care cred asta se află în eroare. Ca argumente, ni se spune, în alte cuvinte decît cele folosite de premier, că teza respectă legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi că lucrarea „este comparabilă din punct de vedere al acestor cerinţe cu alte teze de doctorat susţinute în acea perioadă”. Altfel spus, după acest raţionament, un furt descoperit nu trebuie pedepsit tocmai pentru că există multe altele asemenea care n-au fost pedepiste. Deşi, domnule Ponta, dacă mă gîndesc la situaţia în care a ajuns mentorul Dvs., mă tem că argumentul Comisiei de Etică vă situează – fireşte, fără să-şi fi propus – în faţa unei noi… „fracturi logice”.

De ruşine n-a murit încă nimeni

Cînd o studentă din lista de contacte de pe Facebook mi-a trimis un mesaj să mă întrebe dacă am primit şi evaluat (pozitiv) o temă de-a sa, am socotit gestul o neruşinare, mai ales că pentru dialogul cu ei, studenţii, pusesem la dispoziţie o altă adresă de contact. Mîhnit, i-am reproşat că a confundat canalele de comunicare şi că ar fi trebuit să înţeleagă faptul că, pentru mine, Facebook-ul reprezintă un spaţiu în care mă delimitez (în anumite limite) de calitatea mea de cadru didactic. Pe site-ul de socializare nu ţin prelegeri, nu dau lecţii nimănui, nu fac prezenţa, ci pur şi simplu socializez cu acei oameni cu care nu am timp să mă întîlnesc faţă în faţă pentru un schimb de idei. În fine, tînăra a înţeles numaidecît, mai ales că-i retrăsesem şi statutul de friend printr-un simplu click, şi a revenit la căile de comunicare stabilite, prin comun acord, la începutul anului universitar.

Mi-am amintit de păţania de mai sus pentru că mă pregăteam să scriu un text despre ruşine şi, evident, lipsa ei, iar gestul studentei care, cum ar veni, a dat buzna peste Facebook-ul meu mi se păruse atunci o neobrăzare de neacceptat. Dar oare ce-o mai fi ruşinea în ziua de azi şi, mai ales, la ce foloseşte?

Aşa cum se vede de la televizor şi, din păcate, nu numai, de acasă nu mai învaţă mai nimeni despre simţul măsurii. Unul dintre primele sfaturi pe care mămicile grijulii le dau copiilor lor e să lase ruşinea deoparte dacă vor să ajungă undeva [departe]. În ziua de azi, mămică dragă, trebuie să ai curajul să spui ce vrei, fără jenă, că cei care n-au spus n-au făcut nimic cu viaţa lor. Tu trebuie să fii curajos, să nu te laşi intimidat de ceilalţi şi să-ţi susţii punctul de vedere. Cu mici variaţiuni, cam aşa sună îndemnul părintesc, întipărindu-i în mintea în formare a copilului că e ruşine să-ţi fie ruşine, că cel ruşinos e, din punct de vedere social, un retardat, că paşii în viaţă se fac apăsat, cu încredere şi fără teamă.

Victor Ponta

În umbra acestor sfaturi a crescut probabil şi copilul Victor Viorel Ponta, care, lipsit de orice ruşine, îşi arogă în cursul vieţii distincţii şi titluri pe care, în realitate, nu le-a primit şi nu le deţine, aşa cum s-a întîmplat cu masteratele din Catania şi de la Oxford. Mai mult decît atît, cele pe care le deţine au fost obţinute unul (de Doctor în Drept) printr-un plagiat cert şi celălalt (de prim-ministru) printr-o presupusă uzurpare. Mare descoperire n-am făcut, ştie toată lumea că politicienii nu au ruşine, că nu trece zi fără ca aceştia să nu fi minţit măcar o dată, să nu fi făcut cel puţin o promisiune deşartă. Ba chiar am putea spune că politica este de neconceput în afara minciunii şi nesimţirii. Cu regret şi indiferent cît ne-am dori, n-am putea însă spune că minciuna şi nesimţirea nu sînt de neconceput în afara politicii. Au invadat orice instituţie, şi-au înfipt bine rădăcinile în orice mediu, justiţie, academie, familie, religie etc., fără prea multe speranţe că s-ar mai putea face ceva. Bunăoară, copilul Ponta n-a ajuns ceea ce este fără complicitatea involuntară a acestora şi poate n-am fi aflat niciodată că teza sa de doctorat are peste 80 de pagini copiate din altă lucrare, că n-a fost niciodată masterand nici la Oxford, nici în Catania dacă n-ar fi ajuns şi prim-ministru. Mulţi (din mediul academic mai ales) aşteaptă acum un soi de demisie (de onoare?) care nu mai vine, pentru că ceea ce domnia sa a făcut (şi, cum nu-mi place politica, mă refer strict la componenta universitară, academică) este o ruşine pentru noi toţi. Însă din cîte ştiu eu şi aşa cum sugerează şi dicţionarele (vezi DEX), ruşinea e cel mai adesea asociată unui sentiment penibil de sfială, jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Cu alte cuvinte, întîi trebuie să ştii, dar mai ales să înţelegi că ai greşit, pentru că, altfel, nu are nici cum să-ţi fie ruşine. Or, de data aceasta, chiar nu cred că e cazul.

Andrea Fabra

Nu mi-aş fi dorit să politizez textul de faţă, dar nici nu puteam trece pe lîngă cele mai evidente exemple de obrăznicie deliberată, de neruşinare în stare pură ca şi cum n-ar fi existat. Ca să vă conving că nu-s părtinitor, vă mai dau un exemplu, foarte recent, dar nu din politica românească, ci din cea spaniolă. În momentul în care primul ministru spaniol Rajoy anunţa zilele trecute noi măsuri de austeritate care-i vizau şi pe şomerii de acolo, deputatul PP Andrea Fabra (deci al unui partid de dreapta) a început să se bucure cu o frenezie bolnavă, strigînd către masa de şomeri a Spaniei „¡Qué se jodan!”. Asta înseamnă, într-o traducere… de bun simţ, că i-a cam trimis dracului pe toţi. Într-o traducere adaptată şi interpretată (recte corelată şi cu isteria de moment a doamnei/ domnişoarei deputat), le-a transmis şomerilor că, prin măsurile luate, i-a cam futut pe toţi.

***

PS 1: Imaginaţi-vă o frumoasă grădină de zarzavat, cu de toate, într-o zi caldă de vară. După o ploaie, dacă nu e nimeni care să grijească de straturi, cel mai bine se dezvoltă buruienile. La noi, de-o vreme e caniculă, dar tot degeaba.

PS 2: Ruşinea nu se predă la şcoală, la orele de diriginţie sau cultură civică, aşa cum ar putea crede unii. Ruşinea e ca meseria care se fură, numai că trebuie să mai existe şi cineva care să o practice.

PS 3: Dacă întîmplător citeşte acest text, i-aş transmite studentei obraznice care mi-a trimis acel mesaj pe Facebook că am exagerat şi eu şi aş vrea să ştie că o invit să ne împrietenim din nou.

M-am gîndit şi…

Constatări

M-am întîlnit zilele trecute cu o fostă colegă de facultate, pe care n-o mai văzusem şi care nu mă mai văzuse de la absolvire, adică din 2005. „Dar nu te-ai schimbat deloc! N-ai îmbătrînit nici o secundă”.

Prietenii noştri decid, pe rînd, să se căsătorească şi / sau să devină părinţi. Noi încă mai copilărim.

Am burtă.

Ăsta e al XXI-lea an de cînd tot merg la şcoală.

Teza de doctorat nu se scrie singură.

Singurul lucru pe care-l mai aştept de la viaţă e pensia.

În cazul unor oameni, cu cît eşti mai apropiat (spaţial) de ei, cu atît eşti mai îndepărtat (afectiv).

Aş prefera să plouă.