Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Vorba de duminică (XXI)

„Pentru a alege, trebuie să preferi ceva, să-ţi placă un lucru mai mult şi altul mai puţin, să ai în minte un anumit scop, să suferi pentru un ideal în care crezi. Atunci poţi să distrugi ceea ce dispreţuieşti, poţi să dai întîietate la ceea ce iubeşti, poţi modela în noroiul docil al concretului idealul tău” (Giovanni Papini, Un om sfîrşit)

Despre excese (XLVII)

Cînd mi-am dat seama că ceea ce primeam de la alţii, deşi aparent îmi era benefic, esenţial îmi dăuna, mi-am făcut din autodisciplină un crez aproape cazon. Printre multe hotărîri luate, am decis să răresc prieteniile. Pe cele deja şubrede le-am retezat de tot, iar pe cele „cu potenţial” le-am trecut prin fel de fel de probe menite să le dezvăluie intenţiile. Mi-am scuturat anturajul de cei pe care nu mi-i doream acolo şi am renunţat la a primi sfaturi de la diverşi „oameni de bine”. La fel cum faceţi cîteodată pe Facebook, eliminîndu-i din listă pe cei pe care găsiţi că nu vă mai sînt prieteni, faceţi asta şi în realitate! E un exerciţiu nepreţuit de igienizare a vieţii voastre sociale care, pe mine, personal, m-a scăpat de situaţii care se anunţau extrem de stînjenitoare.

Aşa am început să aleg eu pentru mine, şi nu eu pentru alţii (întru beneficiul altora) sau alţii pentru mine. Să nu vă imaginaţi că a fost uşor! N-a fost, nu este şi nici nu va fi, însă pînă acum, autodisciplina rămîne singura cale prin care m-am putut salva de ceea ce-mi făcuse rău: vicii, dar mai ales oameni.

Am învăţat că cele mai sfinte promisiuni sînt cele pe care mi le fac mie însumi: cu mine nu pot negocia atît de uşor, sînt cu mult mai intransigent decît în oricare dintre relaţiile cu semenii mei.

Am învăţat că mie nu-mi pot spune minciuni, nu-mi pot amîna adevăruri. Toate cărţile pe faţă! Asta pentru simplul fapt că, dinspre ceilalţi, foarte rar am avut parte de aşa ceva…

Am învăţat că măsura compromisului nu e dată de cît de uşor el poate trece neobservat în ochii celorlalţi, ci de cîte mustrări de conştiinţă ţi-ar putea produce.

Am învăţat că dispreţul doare mai tare ca răzbunarea şi că tu, în ochii şi mintea lumii, nu eşti niciodată unul singur, ci eşti toţi şi în toţi oamenii pe care alegi să-i însoţeşti şi pe care-i laşi să te însoţească în viaţă.

***

Mi-am făcut cîndva, dar nu demult, o nouă promisiune şi, de dragul unor oameni, zilele astea era cît pe ce să-mi încalc cuvîntul dat. N-am făcut-o. Sper însă ca şi eu să le fiu lor la fel de drag cît să-nţeleagă de ce şi fără să le explic.

Despre excese (XXXI)

Excesul de reproş

Întotdeauna am răspuns reproşului. Însă felul meu de a reacţiona nu se încadra nicicum în viziunea biblică a întoarcerii şi celuilalt obraz, dar nici în replici beligerante. În mintea-mi, reproşul era răstălmăcit, transformîndu-se – într-un efort imediat de-a-mi amăgi supărarea şi de a o înlocui, constructiv, cu nevoia de împăcare a părţilor implicate, adică „reproşatul” şi „reproşantul” – în pildă al cărei conţinut moralizator să-mi asigure progresul. Am funcţionat astfel de cînd mă ştiu, asumîndu-mi deopotrivă ponosul intrinsec inevitabil, dar înfruptîndu-mă şi din foloasele răstălmăcirii mele. De altfel, aşa mi se explică devenirea. Niciodată însă vorbele „rele” n-au venit de-acasă. Paradisul în care mi-am scăldat copilăria era, mai degrabă, construit din nuiele de alun care să mă certe şi linguri cu miere care să mă-mpace. Cînd m-am desprins de acestea, nimic n-a mai fost în stare să-mi asigure, aşa cum ar fi trebuit, formarea. Am căutat cu lumînarea suplinirea parentală şi-am găsit-o sub forma unor demoni care se preumblă pe pămînt în haine de îngeri. I-am ales să-mi facă parte din fiinţă, să mă demonizeze asemenea lor. Am învăţat invidia, ura, dispreţul, jignirea, înfumurarea, siguranţa de sine, îngîmfarea, discreditarea, desconsiderarea. Am uitat prietenia, iubirea, aprecierea, emoţia, gingăşia, modestia. Nu am nimic să-mi reproşez.