Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Despre bucurie, în şoaptă

Dacă nu ţi-a fost dat să ţi se întîmple, lucruri bune nu ţi se vor întîmpla. Poţi tu să aştepţi oricît. Sau, cum ar zice englezii, făcînd din răbdare o virtute, “good things come to those who wait”. Ei, pe naiba! Aştepţi sau nu aştepţi, tot aia! Dacă ţi-a fost hărăzit răul şi necazul, aşa cum altora le-a fost hărăzit huzurul, mai bine ia-le în braţe ca pe-un prunc care-ţi oferă bucuria de-a fi părinte. Fără scrîşniri. Jupoaie-le de toate măştile, caută-le frumosul, admiră-le ce-au mai respingător în ele, joacă-te cu ce-au mai copilăros şi învaţă din ele! Învaţă că ţie, spre deosebire de ceilalţi, lucrurile bune nu ţi se întîmplă din afară, ci dinăuntru. Din afară vine doar răul şi de aia e bine să te fereşti de oamenii care-şi afişează bucuriile cu ostentaţie. Bucuriile acestea, oricît de provocatoare, sînt mici. La fel şi cei care le poartă. Bucuriile adevărate nu şad la marginea drumului, aşteptînd nerăbdătoare să fie culese. Ele cer migală şi,  oricît ar părea de paradoxal, te consumă, te vlăguiesc, te aduc în pragul nebuniei, te împing pe buza prăpastiei şi te supun unor chinuitoare exerciţii de echilibristică a suferinţei în tăcere şi a disperării fiinţei. Şi cînd totul pare să se fi pierdut, iar tu să te fi dăruit, cu o moliciune neînţeleasă, pierzaniei, în tine renaşte speranţa, ca o gheară strîmbă bine înfiptă în şi pe acest pămînt. Va fi primul semn că, pentru tine, bucuriile se cer dinăuntrul tău şi nu se aşteaptă din afară. Va fi, totodată, şi ultimul.

Despre excese (XLIII)

Cine ţi-e omul din oglindă?

Am spart oglinzile din jurul meu una cîte una. În timp, deveneau răsfrîngeri frînte ale unui chip desfigurat şi ale unui suflet încrîncenat. Inutile, aşa că le-am spart. Da, şi ştiu, pentru fiecare oglindă spartă şapte ani de ghinion. Mare scofală! Oricum, dacă ar fi să dau crezare zicalei ăsteia, înseamnă că cineva a spart pentru mine, preventiv, mai multe. Dar oare ce urmează după ce toate oglinzile fi-vor cioburi? Urmează aşteptarea. Apăsătoare, căci nu ştii ce va să vie. Frica învăluie fiinţa în bezna aia în care, singur, cu capul înainte, te-ai aruncat. Deznădejdea mocneşte înlăuntrul tău, hrănindu-se din firicelul de sînge care încă îţi ţine inima în mişcare. Te surprinzi făcînd gestul disperat al palpării pieptului, de parcă ţi-ar fi teamă că-ntr-o zi n-o să mai fie acolo. De parcă ar avea unde să plece… Cel mult, ar putea înceta să bată şi-ar deveni o bucată de carne moartă, ascunsă într-o carapace de piele şi oase. Ciudat cum bătaia constantă a inimii e singura monotonie pe care o acceptăm fără rezerve şi pentru care ne rugăm mai mereu. Să ne ferească Dumnezeu de aritmii cardiace, hipertensiuni arteriale sau cardiopatii ischemice, nu-i aşa? Stai liniştit, încă trăieşti! Dacă nu mă crezi, ia cioburile de pe jos şi uită-te. Tot tu eşti, dar cu sufletul împrăştiat între zeci şi zeci, dacă nu chiar sute de cioburi. Ţi-e frică pînă şi de-o reconstituire, să vezi ce-a mai rămas din tine. Uite, în bucata aia mare, rătăcită în dreapta încăperii eşti tu la vîrsta marilor aspiraţii. Cum cît a trecut de-atunci? Doar cîţiva ani, numai că tu ai abandonat drumul. Mai încolo eşti tot tu, aşa cum voiai să fii văzut de ochii şi să te vezi în ochii mentorului tău. Cum să ţi se pară hîdă revederea? Ai uitat cînd asta era tot ce-ţi doreai, să devii ca el, să vorbeşti ca el, să faci ce făcea el? Trădare, o fi cum spui, numai că oglinda aia nu s-a spart singură. Acum priveşte mai aproape, lîngă tine. În ciobul ăsta eşti tu, ăst de-acum. Din ce vezi, nimic nu-ţi place. Ridică-te-n picioare şi caută! Caută-i pe cei în care, dacă-i priveşti, îţi regăseşti tristeţile, bucuriile, idealurile şi micile plăceri, îţi regăseşti trecutul sau îţi ghiceşti viitorul. Caută-i pe cei care sînt reperul existenţei tale, caută-l pe cel care-ţi este omul-oglindă. Ai să ştii dacă l-ai găsit atunci cînd ai să-l priveşti în ochi.