Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Aveam odată o presă tabloidă serioasă

Poate să vi se pară surprinzător, dar cîteodată chiar iau apărarea presei tabloide în faţa valurilor de injurii care i se aduc de către o majoritate invizibil intelectuală, banalizînd această formă de jurnalism extrem de practicată în toată lumea şi, de altfel, cu foarte mare succes. Calitatea presei tabloide nu trebuie să fie dată de comparaţia cu presa considerată serioasă, la fel cum nici acel quality journalism nu-şi stabileşte standardele în funcţie de opţiunile editoriale ale presei tabloide! Cred că trebuie să ajungem la o altă concluzie despre presa tabloidă, una care să se refere mai degrabă la faptul că este vorba de un model de presă bazat pe altă formulă editorială care să-i garanteze viabilitatea şi că problema, de fapt, apare atunci cînd formula presei tabloide se amestecă cu cea a presei etichetate drept serioasă.

Aşadar, dacă e să ne îngrijorăm cu privire la calitatea uneia dintre cele două, să o facem atunci cînd formula uneia se contaminează cu elementele specifice celeilalte. Şi, trebuie să admitem, cel mai adesea, presa serioasă e cea care alunecă înspre zona tabloidă, folosindu-se de strategii facile de captare a atenţiei cititorului/privitorului: mai un titlu care lasă loc pentru false interpretări, mai  o fotografie la limita decenţei etc. De cele mai multe ori, presa tabloidă îşi vede de treaba ei, cu vedetele ei de carton întoarse pe toate părţile, puse să facă sex în toate poziţiile posibile şi imposibile, să înjure, să scuipe, să se bată.

Dacă vreţi, e vorba şi de un set de convenţii tacite, ştiute şi respectate atît de producătorii (jurnaliştii) şi receptorii (audienţa) produsului jurnalistic. Altfel spus, publicul ştie, intuitiv aproape, că în paginile unui tabloid nu va găsi niciodată un amplu reportaj despre oameni în ale căror piepturi bat inimile altor semeni, reportaj redactat cu atenţie deosebită pentru detaliul relevant, cu fineţe în privinţa descrierilor şi o sensibilitate care nu se regăseşte la nivelul cuvîntului scris, ci pur şi simplu pluteşte deasupra textului… Dacă vrea să se delecteze cu o astfel de lectură, cu siguranţă va căuta Formula AS, Dilema veche, Decât o Revistă… Însă dacă vrea să se relaxeze (da, pentru o categorie a publicului – şi una destul de largă – e o formă de relaxare!) cu personaje gen Magda Ciumac, Ana, prietena lesbiană a lui Carmen Şerban, Oana Zăvoranu, sînziene şi alte asemenea, nu va cumpăra nici Dilema, nu va urmări nici Money Channel sau TVR 1, ci va şti exact unde să meargă. Amator de banal, grotesc şi, în general, de o dimensiune scabroasă a existenţei, dacă se culcă devreme, urmăreşte Acces direct şi Happy Hour, iar dacă adoarme mai greu se delectează la CanCan TV sau Un show Păcătos.

Cum spuneam, anumite convenţii fac publicul să se poziţioneze în raport cu produsul jurnalistic, dar se întîmplă însă şi ca aceste convenţii să fie uneori încălcate, cum a fost şi în cazul recent cu fostul prim-ministru al Guvernului. Acum, cînd bucile domnului Boc au părăsit agenda publică, cred că ne putem întreba, mai detaşat, fără fervoarea indusă de momentul în sine, ce au căutat ele, de la bun început, acolo? Acolo, la televizor, în văzul tuturor, deşi domnul Boc nu s-ar fi gîndit niciodată că ar fi putut fi posibil ca dintr-un vestiar al unei săli de fitness să ajungă direct pe micul ecran, şi fără pantaloni pe el! Cît despre noi, s-o recunoaştem, nici nouă nu ne-a mers închipuirea chiar atît de departe, pentru că – nu-i aşa?  – toate au, totuşi, o limită.

Nu cred că gestul a fost făcut din goana după senzaţional, cum s-a tot scris şi strigat pe la televizor. Într-adevăr, poate fi justificat astfel, dar nu acesta a fost motorul său. De asemenea, s-a zis că difuzarea imaginilor este inacceptabilă pentru că subiectul în sine n-ar fi fost de interes public, însă nici aceasta nu mi se pare o critică validă. Să fim serioşi, cîte dintre subiectele presei tabloide sau ale emisiunilor construite după aceeaşi formulă sînt de interes public? La fel, pînă şi invocarea acelor drepturi ale „persoanei Boc” lasă de dorit… Nu-mi spuneţi că e primul caz în care presa tabloidă nu-şi pune astfel de întrebări cu privire la încălcarea intimităţii şi nimeni, dar absolut nimeni nu se sesizează. De data asta, depăşirea limitelor (Eticii jurnalistice? Legii?) a avut, în mod evident şi incontestabil, o miză politică, temă deja dezbătută pe larg, în lung şi-n lat, la diverse talk-show-uri şi-n diverse texte de opinie. Dar cred că nici măcar asta nu ne-a înfuriat într-atît încît să ne revoltăm. Cred că ne-a înfuriat că moderatorul show-ului s-a folosit ca argument de faptul că imaginile au fost difuzate tocmai pentru a atrage atenţia asupra vulnerabilităţii Serviciilor Secrete din România. Cu alte cuvinte, cred că ne-a enervat faptul că Capatos (scuzaţi cacofonia) a încălcat flagrant convenţiile specifice formulei tabloide, încercînd să ne convingă pe noi de intenţiile sale… serioase.

Cîteodată, astfel de derapaje se lasă cu amenzi din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului, a „marelui public” (care nu, nu are întotdeauna dreptate) şi, cel mai dureros, din partea colegilor de presă. Nu vreau să ştiu cum s-a simţit dl Capatos cînd l-a sancţionat propria breaslă, dar aş fi vrut să-şi imagineze cam cum ar fi trebuit să se simtă: ca şi cînd ar fi luat bătaie, la fundul gol, în văzul tuturor.

Despre bunăstarea reportajului

Am aşteptat Dilema veche de săptămîna asta exact aşa cum aşteptam odinioară pîinea caldă şi vă jur că, de îndată ce mi-a ajuns în mîini, mirosul paginii de ziar s-a confundat în mintea mea, pentru cîteva secunde, cu mirosul pîinii abia scoase din cuptor. Iar această senzaţie o datorez faptului că redacţia revistei – generoasă – a dedicat opt pagini de dosar reportajului (de presă scrisă), un tip de text jurnalistic extrem de ispititor, în special pentru tînărul reporter, de obicei mai vulnerabil în confruntarea cu pretenţiile genului, dar suficient de curajos cît să poată ieşi victorios din această bătălie.

Revenind, propunerea Dilemei vechi mi-a produs multiple bucurii pe care am simţit că nu trebuie să le las neîmpărtăşite. Una dintre ele ar fi că, în ultimul timp, cu greu mai găseşti dezbateri serioase care să aibă ca temă reportajul. În afară de diverse workshop-uri pe la simpozione (naţionale) de jurnalism – care abordează genul dintr-o perspectivă didactică decît dintr-una care, în primul rînd, să interogheze – rareori am mai asistat la o astfel de provocare. Pentru mine, iniţiativa Dilemei a semănat, păstrînd proporţiile impuse poate şi de trecerea timpului, dar şi de numele participante la discuţii (Geo Bogza, N. D. Cocea, F. Aderca, N. Davidescu  şi F. Brunea-Fox), cu o dezbatere a revistei Vremea de acum 78 de ani – „Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri”. Şi acum, la fel ca şi atunci, cei întrebaţi despre „starea reportajului” s-au ferit de sentinţe, clişee şi alte păcate de factură canonică (artisticitate, perenitate, paraliteratură şi alte cele), împotrivindu-se, aproape unanim, ideii false (dar promovată intens chiar în interiorul breslei) că avem de-a face cu o specie pe cale de dispariţie. Printre cei care contestau în paginile Dilemei moartea reportajului i-am regăsit şi pe doi foşti colegi de redacţie de la Opinia (cîndva studenţească, iar, mai nou, veche), Dana Balan şi Liviu Iolu, ambii premiaţi la secţiunea Reportaj de presă scrisă în competiţii jurnalistice majore, precum cele organizate, de pildă, de Clubul Român de Presă. Ce bucurie mai mare ca aceea de a-ţi găsi nişte foşti colegi scriind, la fel de responsabil şi competent, şi reportaj, şi despre reportaj? Am revăzut cu ochii minţii discuţii purtate în redacţia de la Iaşi, cu păreri exprimate cu patos despre cum ar trebui să arate un reportaj ca să fie cît mai bun, cît mai pătrunzător, despre cum să renunţi la zorzoane, la titlurile împodobite, ca o sorcovă, cu epitete de prost gust sau naive… Pe toate le-am revăzut şi, pentru cîteva clipe preţioase, m-am bucurat, îndrăznind să asemăn plăcerea lecturii provocată de textele semnate de ei cu şedinţele (de sumar şi analiză) din vechea redacţie din care toţi am plecat luînd cu noi un „savoir faire” pe care apoi am încercat să-l demonstrăm, în felul nostru, în locurile în care am ajuns.

Şi uite-aşa ajung şi la cea de-a treia bucurie, căci dosarul Dilemei, aşa cum se zice în popor, a picat la ţanc: la cursul practic de presă scrisă voi lucra cu studenţii din anul I de la Jurnalism tocmai reportajul şi interviul! Pentru interviu selectasem deja două interviuri despre interviu luate Titei Chiper (o somitate în materie), dar în privinţa reportajului încă mă codeam, neştiind, pe lîngă selecţia unora dintre reuşitele recente ale genului, cum să-i mai conving că reportajul merită întreaga atenţie şi ar face bine să i-o acorde, deoarece, întocmai unei femei frumoase conştientă de frumuseţea ei, se lasă greu cucerit. Sper să-i cîştig iremediabil după ce voi parcurge, împreună cu ei, şi opiniile despre „starea reportajului” din Dilema de săptămîna aceasta. E posibil să-mi ceară şi texte de-ale mele care se încadrează genului şi, ca să fiu cît mai convingător, s-ar putea să fiu nevoit să le scot din sertar, deşi preocuparea mea pentru reportaj s-a mutat demult dinspre practică spre teorie, cu o lucrare de licenţă despre reportaj (în care am abordat, dintr-o perspectivă tocită şi uşor naivă, conceptul reportajului–literatură şi cel al literaturii-reportaj) şi cu o teză de doctorat (scrisă cu o minte mai rafinată şi – cel mai important – mai deschisă) despre interferenţele stilistice în reportaj, renunţînd la etichete care să-l discrimineze într-un fel sau altul.

Nu, reportajul nu s-a mai numărat de vreo şapte ani printre opţiunile mele pentru scris, dar de abandonat nu l-am abandonat niciodată.

Noi, viermişorii cu aere de superioritate

“M-am hotărât să plec la capătul lumii. Vorbesc serios. Îmi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile şi …gata. Bancul cu viermişorul care trăia în balegă doar pentru că acolo era ţara lui m-a pus serios pe gânduri. Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus şi mi s-a făcut ruşine… de mine şi de copilul meu. Nu sunt arogantă, nu dispreţuiesc, dar nici nu iubesc poporul ăsta «brav şi ospitalier», e o noţiune prea abstractă să-mi stârnească vreun sentiment. Îmi sunt dragi doar nişte oameni pe care am apucat să-i cunosc, în rest… nu contează” (Fragment din confesiunea unei românce, Graţiela Andrei, din volumul Cristinei Hermeziu, Revoluţia din depărtare, apărut la Editura Curtea Veche)

Rîndurile de mai sus vă sînt, poate, cunoscute. Şi, poate, tot cunoscute vă sînt şi cele ce urmează:

“Evitaţi să puneţi pe seama conjuncturilor, a neajunsurilor curente (oricît de grave ar fi) tot ce nu vă reuşeşte. Nu căutaţi în haosul din jur motive de demobilizare, de abandon. Cu alte cuvinte, feriţi-vă să dezvoltaţi un complex de superioritate faţă de ambianţa în care trăiţi, să vă justificaţi precarităţile şi demisiile prin indigenţa ţării şi a împrejurărilor.” (Andrei Pleşu , Alte întrebări, alte fragmente de răspuns, Dilema veche, nr. 364, 3-9 februarie 2011)

***

Domnului Pleşu, sau cui s-o îndura cu vreun răspuns nu neapărat pentru mine, ci pentru mulţi dintre cei plecaţi şi pe care poate încă îi chinuie paradoxul plăcerii respirării aerului care îi sufocă, o întrebare: ce complex de superioritate ar putea dezvolta viermişorul faţă de ambianţa în care trăieşte?

De la chioşc (XII)

Nu prostiţi poporul cu televizorul!

La unul dintre chioşcurile cu ziare de pe Copou:

– Bună ziua! Aveţi „Dilema veche”?
– Da.
– Cu album (nr: Viaţa şi opera lui Leonardo da Vinci)?
– Nu, nu! De unde-aţi auzit că ar avea album?
– De la televizor.
– Ei, schimbaţi televizorul.

Şi revistele de cultură fac greşeli (de limbă română)

Numărul 233 din „Dilema Veche” (31 iulie – 6 august 2008), cu tema „Noul individualism” ne-a oferit, alături de texte savuroase, şi o greşeală de grafie (dar, cred eu, nerezultată din grabă). Vinovaţi se fac, în primul rînd, autorul, dar şi echipa de corectură şi (chiar) responsabilul de număr.

La dileme noi, probleme de scriere vechi
La dileme noi, probleme de scriere vechi

Greşeala devine gravă în contextul în care apare în revista menţionată. În orice caz, campionii faultării prin orice mijloace a limbii române rămîn, în opinia mea, ziarele din Paşcani. De aveţi drum pe acolo, rogu-vă, cumpăraţi cîteva exemplare de „Errare inhumanum est”.